Paisie Aghioritul: „Sîntem răspunzători dacă nu vorbim”

Cuvînt rostit de părintele Paisie cu 17 ani în urmă

– Părinte, trebuie ca totdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru ?

– Este trebuinţă de discernămînt. Sînt momente cînd nu trebuie să vorbim, şi momente cînd trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, pentru că sîntem răspunzători dacă nu vorbim. În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim? Este înfricoşător! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi? Loviţi-l!„. Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: «Nu sînt de acord cu aceasta!»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi rămînem nepăsători! Dacă Biserica [ca instituţie socială] nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioriţii iarăşi nu vorbesc, ca să nu le taie veniturile*, atunci cine să vorbească? Am spus unui egumen: „Dacă vă spun că vă vor tăia venituile, să le spuneţi: «Vom tăia şi noi primirea de străini», ca să îşi facă probleme”. Profesorii de teologie etc. nu strigă, pentru că zic: „Sîntem funcţionari, ne vom pierde salariul şi apoi cum vom mai trăi?”. Mănăstirile între timp au luat-o cu pensiile. Oare de ce eu nu vreau să iau nici acea pensie smerită de agricultor? Să-l mai aibă pe monah încă şi aisgurat la Asigurările pentru Agricultură, nici aceasta nu-i cinstit. Să-l ştie că este sărac, fără venituri, da, aceasta îi aduce cinste. Dar să-l aibă asigurat la Organizaţia Agricolă, pentru ce? Monahul a lăsat pensiile mari, a plecat din lume şi a venit la mănăstire ca să ia iarăşi pensie!? Şi pentru pensie ajungem să-L vindem pe Hristos!

– Părinte, dar dacă o monahie a lucrat ca învăţătoare cîţiva ani şi i se cuvine o oarecare pensie, să n-o ia?

– Bine, una ca aceasta, în sfîrşit. Dar dacă şi aceasta pensie o dăruieşte undeva, va lua pensie mai mare de la Hristos.

* Părintele se referă la rentă în bani (sau veniturile de la metoace), adică o sumă de bani pe care statul grec s-a angajat să o dea începînd din 1924 [la un an de la „sinodul” care a hotărît lepădarea calendarului bisericesc], în fiecare an, mănăstirilor din Sfîntul Munte, deoarece mănăstirile au dat refugiaţilor metoacele lor, de la care aveau în fiecare an untdelemn, vin, etc.

~ + ~

… Am în vedere un alt ateu, un hulitor pe care îl lasă să vorbească la televiziune, deşi a spus atîtea cuvinte hulitoare despre Hristos şi despre Maica Domnului. Şi Biserica nu ia poziţie ca să-i afurisească pe cîţiva. Pe aceştia trebuie să-i afurisească Biserica. Le pare rău de afurisire?

– Părinte, ce vor înţelege din afurisire, dacă nu primesc nimic?

– Cel puţin să se vadă că Biserica ia poziţie.

– Tăcerea ei, Părinte, este ca şi cum ar consimţi.

– Da. A scris unul nişte blasfemii despre Maica Domnului şi nimeni n-a vorbit. Îi spun unuia: „N-ai văzut ce scrie acela?”. „Ei, ce să-i faci”, îmi răspunde. „Te murdăreşti dacă te preocupi de ei”. Se tem să vorbească.

– De ce se tem, Părinte?

– Să nu scrie nimic despre ei şi astfel să se compromită, de aceea suportă să fie hulită Maica Domnului. Să nu vrem să scoată celălalt şarpele din gură, ca să avem noi linişte. Aceasta este lipsă de dragoste. Pe urmă omul începe să se mişte potrivit interesului. De aceea vezi un duh astăzi: „Să avem legături cu cutare, ca să ne vorbească de bine. Cu celălalt să ne avem bine, sa să nu ne clevetească etc. Să nu ne ia drept imbecili, să nu ne expunem la represalii”. Altul este nepăsător şi nu vorbeşte. „Să nu vorbesc”, spune el, „ca să nu apar în ziare”. Adică cei mai mulţi sînt complet nepăsători. Acum a început să se mai mişte cîte ceva. Atîta timp n-a scris nimeni nimic. Cu cîţiva ani mai înainte am strigat la unul în Sfîntul Munte. „Ai mult patriotism”, îmi răspunde. Peste puţin timp a revenit şi m-a găsit. „Pe toate le-au distrus”, îmi spune, „familia, învăţămîntul…”. Îi spun şi eu la rîndul meu: „Mult patriotism ai!”.

Toată această stare a făcut un rău şi un bine. Răul este că şi aceia care au avut ceva înlăuntrul lor încep să fie nepăsători, pentru că spun: „Pot eu să îndrept situaţia?”. Binele este că mulţi au început să-şi facă probleme de conştiinţă şi să se schimbe.

fragment din cartea „Trezire duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003

CUVÎNT TARE DE LA VLADÎCA AVERCHIE (Tauşev) DESPRE VREMURILE DE ACUM

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.

Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid [ucigător de Dumnezeu].

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Sursa

Cornilă cu ai lui

Dracul n-are coarne multe, doar două, însă foloseşte şi coada ca trident, aşa ca o furcă de foc, ori te împunge, ori te aruncă. Unii chiar îl urmează până şi în nume pe Cornilă, de pildă, Corneanu, care e un nume mai rar în limba română, dar parcă predestinat, deşi nu credem în predestinare. Cornilă nu face mănăstire, ci o surpă, dacă poate.

La fel şi Corneanu a surpat bisericile ortodoxe, pentru a le dărui greco-catolicilor, iar acum surpă credinţa ortodoxă prin împărtăşire cu ereticii. Dacă-l dădeau afară, rămânea treaba lui, amestecul lui, se judeca el cu Dumnezeu, separat de noi, dar dacă au votat în favoarea lui (cu scorul de 47-1), rezultă că ne-au amestecat pe toţi, Cornilă, prin Corneanu şi cei 47, a intrat şi în treburile noastre, ne-a înşfăcat de ceafă şi ne duce, ca pe tâlhari, la judecată cu Dumnezeu. E grav, e tragic! Şi-n tot tragismul acesta, apare unul de tot râsul, până şi gâştele de la Roma, alea de pe capitoliu, ar râde de el, poate că l-au şi găgăit deja, că de aia s-a dilit aşa de rău, că lumea se miră, uite, bă, dilitul acela, el îşi zice Bă, diliţă, adică diminutivul l-ar face un nebun mai mic, ziceam că apare acesta să-l apere teologic pe Cornilă şi pe Corneanu, şi pe catolici, şi erezia lor numită Filioque, şi alte trăsnăi pe care, sărmanul, le crede înaltă ştiinţă. A avut atâţia maeştri dintre diavolii arhiconi, încât a devenit el însuşi arhicon, adică filosof diavolesc. Acest dilimache, sfericică sau bobiţă, zis dilimiţă, scrie Iisus cu un singur I, scoate capul pe site-uri greco-catolice şi susţine sus şi tare că Filioque e bun, iar ortodocşii sunt răi, fiindcă vor să-i distrugă pe catolici, pe Corneanu, pe struţo-cămilele uniate, pe protestanţi, adică pe celălalt. Păi de aia e dus el cu plutiţa, dilimiţa nu poate merge cu pluta, e prea mare pluta pentru ea, se tooot duce cu plutiţa, fiindcă vede ca orbul spre sine însuşi, vede ale lui din interior şi crede că alea sunt realitatea de afară. Caută argumente istorice, că şi ruşii au luat Basarabia de mai multe ori şi au schilodit-o din toate punctele de vedere, dar asta nu înseamnă că au dreptate. Şi el cu Filioque zice la fel, că dacă latinii au pornit-o pe arătură încă din secolul V şi au oficializat rătăcirea, zidind-o cu turnuri prin secole de istorie, gata, acesta este adevărul, ci tot strâmbătate rămâne. Iar dacă spunem că asta e o erezie, rezultă că îi distrugem pe catolici, că îi facem rău lui Corneanu.

Nu, strecheo-diliţă, n-avem nimic cu ei, nici cu ceilalţi tropăitori, nici cu maestrul Corneanu (ducă-se!), cu nici unul, de-a dreptul nimic. Chestia e că ei nu ne lasă o clipă în pace, luptă să ne supună, ei ne tot unesc, ne alipesc, ne cuceresc, ne prostesc, ne afumă, ne aburesc, ne ademenesc, ne mint, ne cumpără, la nevoie ne trag pe roată, ne ucid, cum au făcut la cruciade, pe Muntele Athos, în Ardeal la uniaţie şi în multe alte situaţii. Până şi şuierăturile şi pocniturile lui Bădilitul, dezlegate în seriale prin „Ziua” ori prin publicaţii sectare, au acelaşi scop: să ne lovească în moalele capului, să ne îngenuncheze în faţa catolicilor. Steie cu Filioque al lor încă o mie de ani, cantoneze-se în cutiuţele sectare cât poftesc, nu-i distrugem noi, nu-i bombardăm, nici măcar nu-i clintim prin atingere. Se clatină singuri şi se împleticesc în vorbăraie îndreptăţitoare, ameţesc şi se învârt pe loc de atâta năuceală, fiindcă se dau cu capul de Adevăr, care este Hristos. Nu pot urni Adevărul din loc, acesta îi bagă în criză (vai, ce crize urâte face diliţă, cu spasme şi spume la gură, că fugi fără să te mai uiţi în urmă!). Nu se poate lupta cu Hristos diliţa asta şi se ia de cei mai mici ai Lui şi-i spurcă în numele lui Cornilă. Mă, dilimache, vezi că-ţi croieşte Hristos o vargă pe şira spinării de te miroase Cornilă rece!

Cronica Antihristului

Drăcovenie contemporană

Daca nu stiati ca diavolii pot face pe oameni sa vorbeasca in limbi felurite, iata ca puteti citi acum ca o pot face. Printre multe alte ‘ghidusii’ ale lui se numara si levitatia, stiinta despre anumite lucruri savarsite anterior (nu in viitor) sau in alt colt al lumii, diverse ‘numere de magie’ precum a sectiona un trup in doua si cele doua parti ale lui sa se poata misca ca si cum nu ar avea nimic, diverse disparitii (teleportari) etc. – toate acestea fiind savarsite de diavol si nu de posedat. Vorbitul in limbi felurite este o alta viclenie de-a lui, caci Satan incearca in tot felul sa se aseamane cu Dumnezeu, ca prin aceasta asemanare sa aduca la inselare pre mai multi. Aceasta vicelnie are de-a face si cu sarbatoarea Rusaliilor (Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli si Maica Domnului) si e o incercare de imitare a ei.

Cazul prezentat mai jos este unul recent si este clasat de psihologii americani drept un ‘caz tipic de posedare’ ce are dovezi clare si indestructibile. Pronia dumnezeiasca face ca acest caz sa apara la noi in Romania ca stire, tocmai cand praznuim Rusaliile, pentru ca sa puteti face usor diferenta intre ce e Duh si ce diavol, ce e sfant si ce spurcat. Astfel ca pentru cei ce inca nu cred in existenta acestui ‘duh rau’, dovada o pot avea mai jos.

„Julia”, posedata care levitează

Vladimir Balaban

15.iun.2008

O femeie din Statele Unite ale Americii a stat în aer vreme de 30 de minute, în faţa unor psihiatri şi preoţi.

O americancă pare să fi fost posedată la modul autentic în faţa unei audienţe alcătuite preponderent din clerici, dar şi din sceptici, demonstrând totodată puteri paranormale – levitaţie, psihokinezie şi vorbire coerentă în limbi străine pe care nu avea cum să le cunoască. Femeia, identificată doar cu prenumele Julia, era de multă vreme implicată în activităţile unor grupuri de satanişti, precizează World Net Daily.