Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti (I)

Nou-stiliştii (următorii „stilului nou”) nu înţeleg sau, mai degrabă, se fac că nu înţeleg că „problema calendarului” nu se referă deloc la calendarul în sine, ci la „schimbarea” calendarului ca la o etapă stabilită din timp către înjugarea de facto a bisericilor ortodoxe la erezia ecumenistă. Ecumenismul este scopul, schimbarea calendarului – unul din paşii cruciali. Aceasta n-o spune „stilistul” X sau Y, ci însăşi cei care au lucrat intens la lepădarea calendarului Bisericii lui Hristos şi acceptarea calendarului ecumenist, lepădat de Biserică. Şi deci:

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”.

Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului.

Savanţi: De BOBOTEAZĂ (după calendarul ortodox), activitatea electromagnetică a apei devine de cîteva ori mai intensă

2005, Interfax-Religion

Toate apele, inclusiv cele din sistemul de alimentare cu apă, şi-au schimbat proprietăţile fizice de Bobotează şi în ajun. Acest fapt a fost descoperit de fizicienii Institutului Sysin de cercetare al Ecologiei umane şi igienă a mediului din cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe medicale.

Savanţii institutului au cercetat zilnic proprietăţile şi calitatea apei din conductele sistemului de alimentare prin măsurarea cantităţii radicalilor ionici din aceasta. Din 17 ianuarie, cantitatea de radicali ionici a început să crească, iar apa a început să se limpezească. Nivelul pH al apei creştea – făcându-o mai puțin acidă – a titrat cotidianul Moskovsky Komsomolet.

După cum se aşteptaseră cercetătorii, maximul de activitate a fost atins în seara zilei de 18 ianuarie (după vecernia Bobotezei). Cantitatea ridicată de radicali ionici a produs apei o conductivitate electrică echivalentă cu cea a unui catalizator artificial (apă saturată de electroni). Activitatea electromagnetică a început să coboare în dimineața zilei de 19 ianuarie şi a revenit la nivelul normal până pe 20 ianuarie.

Predică: Despre ADEVĂRATA Biserică

Ii invit pe cei sinceri in cautarea Adevarului sa citeasca cu atentie urmatorul material.

Predica in Duminica a 24-a dupa Rusalii
9/22 noiembrie 2009

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Am calatorit peste tot in lume si am avut o buna ocazie sa observ Bisericile “Ortodoxe” Oficiale in actiune. Ele tin o noua credinta, anume aceea ca parohia si episcopul pomenit la Liturghie pot avea credinte diferite, se pot raporta diferit la Dumnezeu si la cele ce tin de mantuire. Acesta este ecumenismul!

O astfel de ecleziologie da dovada ca nu mai exista nici cea mai mica urma de intelegere asupra faptului ca Biserica Ortodoxa a lui Hristos este Trupul Sau Cel Viu.

Dar daca vrem sa aflam raspunsuri privitoare la mantuire sa mergem la Sfintii Parinti! Si astazi pentru toate problemele aparute vom merge la ei si-i vom ruga sa ne dea adevaratul raspuns, caci ei au totdeauna raspunsul, ei sunt in Adevar. Ei ne vor oferi adevarata intelegere asupra Bisericii lui Hristos.

Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? (Psalmi 4:2)

Asemenea dialoguri, de o deosebită smerenie şi rîvnă pentru Adevăr apar tot mai rar pe net-ul „ortodox”. Am bucuria să împart cu cititorii dornici de Adevăr – aşa cum este El – această statornică şi nepretenţioasă mărturisire a credinţei Ortodoxe, atît de urîtă de cei din exterior şi atît de vicleneşte folosită de cei din interior, luptători împotriva Cuvîntului Întrupat, Răstignit şi Înviat. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Căutătorul: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxul: “Ortodoxie“ înseamnă “dreapta slăvire“, să îi dai cinstea cuvenită Domnului. Căci există de asemenea o preamărire greşită a Domnului, o cinstire ce nu-I este bineplăcută. Ortodoxie înseamnă să acorzi Domnului cinstea cuvenită prin dreaptă credinţă şi dreaptă închinare. De fapt, “Ortodoxie“ înseamnă simplu “dreapta credinţă“.

Căutătorul: De ce este necesară dreapta credinţă?

Ortodoxul: Nu putem cinsti ceea ce nu cunoaştem, iar dreapta credinţă înseamă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei care nu au dreaptă credinţă, nu îl pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Către aceștia, credincioşii adevăraţi spun, nu din aroganţă, ci din smerita recunoaștere a comorii pe care au primit-o: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim“(Ioan 4.22).

C: Ce este Biserica Ortodoxă?

Actual şi zguduitor: Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ? – de vlădica Averchie Tauşev (ROCOR)

Într-o vreme în care sub numele de creştinism, chiar creştinism ortodox, este oferit oamenilor orice fel de compromis şi surogat, oameni a căror sete duhovnicească poate fi ostoită doar cu Adevărul care nu cunoaşte compromisul, s-au împuţinat păstorii spirituali care vorbesc cu sinceritate cuvântul mântuitor. Arhiepiscopul Averchie, stareţul Mânăstirii Sfintei Treimi din Jordanville, New York, şi un ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, este unul dintre aceşti puţini. În paginile ziarului religios rus publicat de mânăstire, Orthodox Russia, vocea sa se face auzită neîncetat, chemând la credincioşia faţă de Sfânta Ortodoxie şi avertizând despre judecata iminentă a lui Dumnezeu asupra acestei generaţii rele.

* * *

,,Ştim că trebuie să slujim, nu vremurilor, ci lui Dumnezeu”

Sfântul Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie

În pas cu vremurile ! Iată lozinca tuturor acelora care, în vremurile noastre, se străduiesc atât de intens să conducă Biserica lui Hristos departe de Hristos, să conducă Ortodoxia departe de adevărata mărturisire a credinţei creştine ortodoxe. Probabil, această lozincă nu răsună întotdeauna, nici pentru oricine atât de tare, clar şi făţiş – dar aceasta ar putea îndepărta ceva, până la urmă ! Faptul important este urmarea practică a acestei lozinci în viaţă, strădania într-un fel sau altul, într-un grad mai mare sau mai mic, de a o pune în practică.

Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă.

„Teologia” bîhlită: o privire în trecut

Continuarea fragmentului precedent

Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este o pălăvrăgeala inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase.

Pacea fără adevăr

Experienţa tragică a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bună voie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice tel de conflict ar fi admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în felul său – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar precum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în fata noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Nae Ionescu: „Să isprăvim deci cu falsa supunere faţă de o ierarhie care înfrînge legea”

Cuvîntul Românului Nae Ionescu

„Cuvântul”, 27 februarie 1929

Zis-a oarecare dintre farisei Domnului Iisus Hristos: „Spune Apostolilor Tăi să tacă”. Iar Domnul Hristos, răspunzându-le, au zis lor: „Adevăr zic vouă, că de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.”

Năucitoarea hotărâre de la 23 februarie, prin care Sfântul Sinod al Bisericii noastre, revenind asupra îngăduirii de la 5 ale aceleiaşi luni, interzice în chip formal prăznuirea Paştilor pe data de 5 Mai, începe a-şi da roadele. Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere drept credincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile – şi nădejdile – tuturor ortodocşilor pe care îi are această ţară. (Şi are mulţi!) Tot felul de întâmpinări, prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate colţurile ţării, mărturisind – împotriva tuturor scepticilor – cât de vie este în popor credinţa.

Întâmplările acestea le-am prevăzut. Iar împotrivirea noastră la multiplele nehotărâri sinodale, sprijinită pe nesfârşita serie de argumente pe care am înfăţişat-o, verificată printr-o amplă schimbare de perspectivă, avea de scop nu numai restabilirea Bisericii în drepturile ei, ci – încă evitarea unei agitaţii care nu se putea să întârzie. Urechea sinodalilor a rămas însă surdă la chemarea noastră. Iar răsvotul de la 23 februarie însemnează că de la ei nu se mai poate aştepta nimic. De aceea tuturor celor care în scris sau prin viu grai ne întreabă ce mai e de făcut, le răspundem că de acum campania aceasta trebuie strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic al organizării unei rezistenţe a drept-credincioşilor.

Până la iniţierea acestei campanii însă, care nu mai poate întârzia prea mult, – lămurirea unei chestiuni prealabile: este această luptă pravoslavnic fundată, sau ridicarea împotriva sinodului e un păcat de moarte?

Părerea aceasta, a ”cuminţilor” a fost dezbătută în ultimele zile prin presă, – şi ea merită să fie cercetată; pentru ca nici un fel de îndoială sa nu se strecoare în sufletele credincioşilor, asupra a ceea ce ei au de făcut.

Să spunem deci din capul locului ca părerea aceasta e falsă; şi să o dovedim. Două sunt de fapt chestiunile în dezbatere, şi anume:

1. Există pentru un ortodox putinţa să se împotrivească unei hotărâri a sinodului?

2. Există pentru laici putinţa de a fi la un moment dat în mai mare măsură deţinători ai adevărului decât ierarhia eclesiastică?

Într-un caz ca şi în celălalt, răspunsul este: DA. Şi iată şi motivele:

„Totul s-a sfîrşit”

„Bogatul Stăpân al casei a pregătit un ospăţ îmbelşugat pentru numeroşii Săi prieteni, şi pentru mulţi alţii pe care ar dori să-i invite la masă şi să-i alăture acestora. Un belşug de mâncăruri duhovniceşti de o fineţe aleasă se vor oferi oaspeţilor aşezaţi la această masă şi, la sfârşitul ospăţului cei prezenţi vor fi încărcaţi de daruri duhovniceşti.

După ce oaspeţii de seamă vor pleca, Stăpânul casei va arunca o privire prin uşa încăperii în care a avut loc ospăţul, şi va remarca în faţa ei o mulţime de cerşetori înfometaţi, care ar fi fericiţi să li se ofere fărâmiturile rămase de la ospăţ. Preamilostivul va porunci slugilor să nu mai adune fărâmiturile şi va chema cerşetorii înfometaţi să se bucure de ele, cu tot aspectul lor neîngrijit şi nevrednic de somptuozitatea palatului. Timizi şi indecişi, cerşetorii vor intra în măreaţa încăpere, se vor apropia în neorânduială de masă, fiecare mâncând ce va găsi în faţa lui, adunând toate fărâmiturile. Evident, nici unul dintre ei nu va găsi un platou intact, nici nu va beneficia de oficiile elegante de care s-au bucurat oaspeţii, nici nu vor audia corul cântăreţilor care i-a încântat pe meseni. Iată de ce nici un cerşetor, chiar dacă printre ei se vor afla oameni foarte dotaţi şi inteligenţi, nu-şi va putea face o idee clară despre ospăţ. Mulţumiţi de fărâmiturile adunate, vor trebui să se mângâie cu o idee vagă despre ospăţul strălucitor la care au participat oaspeţii de vază. Când vor deşerta masa de tot ceea ce se putea mânca, cerşetorii se vor prosterna în faţa Stăpânului casei, şi-i vor mulţumi pentru această mâncare, cum n-au văzut şi n-au mâncat niciodată.

El le va spune: ”Fraţilor, când am dat dispoziţiile pentru pregătirea acestui ospăţ nu m-am gândit la voi; de aceea nu v-am putut oferi această masă după tot protocolul, şi nu v-am făcut cadouri pentru că acelea s-au împărţit oaspeţilor stabiliţi dinainte”. Cu un singur glas, cerşetorii vor exclama:” Stăpâne, chiar dacă nu ne-ai făcut cadouri! Chiar dacă nu ne-ai oferit un ospăţ fastuos, n-avem cuvinte să-Ţi mulţumim că nu ne-ai îndepărtat cu dispreţ şi dezgust! Nouă, care suntem plini de tot felul de răni, ne-ai îngăduit să intrăm în palatul Tău şi ne-ai salvat de la moartea prin înfometare!” Cerşetorii se vor împrăştia mulţumind milostivului Stăpân şi binecuvântându-L. Stăpânul întorcându-se spre slugi, le va zice”. Acum strângeţi masa şi încuiaţi porţile palatului. Oaspeţi nu mai sunt; toată mâncarea disponibilă a fost oferită. Totul s-a sfârşit.”

Sfîntul Ignatie Briancianinov – „Fărîmiturile ospăţului” (sursa)

Cuvînt de mare folos de la Sf. Vasile cel Mare: „Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala!”

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecând în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vânturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încât să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cârmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţându-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinara boală a doxomaniei (n.n. mania gloriei, a părerii de sine), încât, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întâietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană, separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşman? Ei bine, după o lunga şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Aceasta agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. (În aceasta dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora, suntem doborâţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât urâm împreună pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani. Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru ca preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mântuitorul până la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe când ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate izbucni) un război general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai târziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se lupta între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii spunând că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în greşeala le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decât orice fel de legământ. Teolog este oricine (vorbeşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt. Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă.

Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii. De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că în linişte se aud cuvintele înţelepţilor [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi, după legea veche, este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lângă animalul duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştina, nicăieri (nu se varsă) lacrima de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenit mai fără de minte decât animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pentru că mărgăritarele sa nu fie aruncate înaintea porcilor. (Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, “Despre Sfântul Duh”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988; titlul textului aparţine redacţiei).

N.B. Cuvântul Sfântului Vasile pare că a fost scris astăzi şi, deşi se referă la „ciuma ariană”, pe care a cunoscut-o direct, numeşte cu precizie zarva ecumenistă ce tulbură Biserica în aceste vremi, ecumenism care, aşa cum spune Sfântul Iustin Popovici, este o reînviere a vechiului arianism, forma modernă şi post-modernă a acestuia, cultivată de Europa anticreştină şi urmată îndeaproape de „creştinii” din România.

sursa

PENTRU TOATE PAROHIILE ŞI MĂNĂSTIRILE ORTODOXE: RÎNDUIALA DUMINICII ORTODOXIEI (Sinodiconul)

Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărîrile dogmatice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Sinodului, a alcătuit în acest scop o rînduială deosebită a Dreptei Credinţe.

Odată cu credinţa creştinească această rînduială a trecut din Împărăţia Răsăritului Creştinesc („Imperiul Bizantin” cum îl numesc istoricii) şi în Biserica Rusă. În anul 1766 Sfîntul Sinod a înfiinţat pravila în al cărei temei rînduiala din Duminica Ortodoxiei începu să se săvîrşească de către arhiereii eparhiilor în catedrale, deşi înainte ea se săvîrşea şi de parohii bisericilor şi de stareţii mănăstirilor. La începutul veacului XX prin hotărîrea clerului vîrfelnicesc Biserica Rusă s-a întors la datina veche, aducînd din nou spre buna cuviinţă în toate bisericile „Rînduiala Duminicii Ortodoxiei”. La congresul al III-lea al misionarilor (or. Kazan, 1897) s-a propus introducerea în obiceiul bisericesc de obşte „a rugăciunilor deosebite pentru întoarcerea celor rătăciţi în eresuri şi dezbinări”. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe de către Sfîntul Sinod, potrivit hotărîrii din 2-4 aprilie 1902, cu numărul 1495, s-a luat hotărîrea de a săvîrşi în întîia duminică a Postului Mare slujba „Rînduielii Duminicii Ortodoxiei” în toate mănăstirile şi bisericile din oraşe şi sate.

Fraţilor mireni sau clerici, răspîndiţi la toată suflarea creştinească această Slujbă deosebit de importantă în aceste vremuri de apostazie, în care înaintemergătorii lui Antihrist îşi întrebuinţează toate silinţele pentru a îngropa Tradiţia de mărturisire vie şi deschisă, în Duhul Sfinţilor Părinţi, a adevăratei Credinţe Mîntuitoare.

RÎNDUIALA

DUMINICII BIRUINŢEI ORTODOXIEI

Împărate ceresc…

Citeţul: Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori). Veniţi să ne închinăm…

Şi psalmul 74:

Mărturisi-ne-vom Ţie, Dumnezeule, mărturisi-ne-vom Ţie şi vom chema numele Tău, povesti-voi toate minunile Tale.

Cînd voi lua vreme, eu dreptatea voi judeca.

Topitu-s-au pămîntul şi toţi cei ce locuiesc pre dînsul: eu am întărit stîlpii lui.

Zis-am celor fărădelege, nu faceţi fărădelege şi celor ce greşesc, nu vă înălţaţi cornul.

Nu vă ridicaţi asupra înălţimii cornul vostru şi nu grăiţi împotriva lui Dumnezeu nedreptate.

Că nici de la răsărituri, nici de la apusuri, nici de la munţi pustii.

Că Dumnezeu judecător este: pre acesta smereşte şi pre acesta înalţă.

Că păharul este în mîna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură şi au abătut din aceasta în aceasta, însă drojdiile lui nu s-au deşertat, bea-vor toţi păcătoşii pămîntului.

Iară eu mă voi bucura în veac, cînta-voi Dumnezeului lui Iacov.

Şi toate coarnele păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa cornul dreptului.

Slavă, şi acum: Aliluia (trei ori).

Apoi:Dumnezeu este Domnul, şi S-a arătat nouă… glasul 4

Mulţumiţi fiind noi, nevrednicii, robii Tăi, Doamne, pentru binefacerile Tale cele mari, ce ni s-au făcut nouă, slăvindu-Te Te lăudăm, bine Te cuvîntăm, mulţumim, cîntăm şi preaslăvim a Ta bună milostivire, şi ca nişte robi cu dragoste strigăm Ţie: Făcătorule de bine, Mîntuitorul nostru, slavă Ţie.

Slavă, glasul 3

De binefacerile Tale şi de daruri, învrednicindu-ne în dar ca nişte robi netrebnici Stăpîne, alergînd cu osîrdie către Tine, mulţumire după putere Îţi aducem şi slăvindu-Te pe Tine, ca pe Făcătorul de bine şi Ziditorul strigăm: Slavă Ţie, preaîndurate Dumnezeule.

Şi acum, glasul 4

Precum a înălţimii de sus podoabă, şi pe cea de jos frumuseţe ai arătat-o sfîntei sălăşluiri a măririi Tale, Doamne, întăreşte-o pre aceasta în vecii vecilor şi primeşte pentru Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunile noastre pe care neîncetat Ţie ţi le aducem, Viaţă şi Înviere a tuturor!

Citeţul:Prochimen, glas al 4-lea

Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Domnului Dumnezeului nostru vor înflori.

Stih: Veselise-va dreptul de Domnul şi va nădăjdui întru El.

Din cartea cea către romani a Sfîntului Apostol Pavel citire (cap. 16)

Fraţilor, vă îndemn să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate. Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!

Strana: Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie !

Sfînta Evanghelie de la Matei (cap. 18):

Zis-a Domnul: vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururi văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să măntuiască pe cel pierdut. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducîndu-se va căuta pe cea rătăcită? Şi dacă s-ar întîmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decît de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit. Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în ceruri, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în ceruri.

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

RUGĂCIUNE

Dumnezeule Preaînalte şi Ziditorule a toată făptura, Cela ce umpli toate cu mărirea Ta şi pe toate le ţii cu puterea Ta, Ţie, Izvorului a toate darurile Domnului nostru aducem mulţumire noi, nevrednicii, că nu Te întorci de la noi pentru fărădelegile noastre, ci ne arvuneşti pre noi cu îndurările Tale. Tu spre mîntuirea noastră ai trimis pre Unul născut Fiul Tău şi ai binevestit nemăsurata Ta pogorîre către neamul omenesc: că cu vrere nu voieşti moartea păcătosului, şi aştepţi să ne întoarcem la Tine şi să fim mîntuiţi: Tu, pogorînd spre neputinţa firii noastre, ne întăreşti pre noi cu Atotputernicul Har al Sfîntului Tău Duh, ne mîngîi cu mîntuitoarea credinţă şi cu nădejdea desăvîrşită a veşnicilor bunătăţi şi povăţuindu-i pe aleşii Tăi în Sionul cel de sus, ca pe lumina ochiului îi păzeşti.

Mărturisim Doamne, marea şi neajunsa Ta iubire de oameni şi milostivire. Dar văzînd alunecările multora, cu osîrdie Te rugăm, Atotbunule Doamne: caută la Biserica Ta şi vezi că chiar de am primit cu bucurie Bunăvestirea Ta, dar spinii deşertăciunii şi ai patimilor o fac pe dînsa puţin-roditoare, iar în alţii şi fără de rod, şi, înmulţindu-se fărădelegile unii prin eresuri, alţii prin dezbinare se împotrivesc adevărului Tău evanghelicesc, se îndepărtează de moştenirea Ta, se leapădă de Harul Tău şi se răpun spre judecata preasfîntului Tău Cuvînt. Preamilostive şi Atotputernice, nu Te mînia pînă în sfîrşit, Doamne! Fii milostiv, Te roagă Biserica Ta, ştiindu-Te pre Tine Ocîrmuitorul şi Săvîrşitorul mîntuirii noastre, Iisuse Hristose, fii nouă milostiv, întăreşte-ne pre noi cu puterea Ta în Dreapta Credinţă, luminează ochii celor ce rătăcesc cu Lumina Ta Dumnezeiască, ca să înţeleagă adevărul Tău: înmoaie înăsprirea lor şi deschide-le auzul, ca să audă glasul Tău şi să se întoarcă către Tine, Mîntuitorul nostru. Îndreptează, Doamne, fărădelegile lor şi viaţa lor străină de buna cuviinţă creştinească; fă ca toţi întru sfinţenie şi fără de prihană să vieţuim, şi aşa mîntuitoarea credinţă să se înrădăcineze şi purtătoare de rod în inimile noastre să fie. Nu întoarce faţa Ta de la noi, Doamne, dă-ne nouă bucuria mîntuirii Tale; dă Doamne şi păstorilor Bisericii Tale rîvnă sfîntă, şi cu duhul Evangheliei dospeşte grija lor pentru mîntuirea şi întoarcerea celor rătăciţi. Ca aşa fiind toţi povăţuiţi, să ajungem unde este credinţa desăvîrşită, împlinirea nădejdii şi dragostea adevărată şi acolo cu preacinstitele cete ale puterilor cereşti să Te preaslăvim pre Tine, Domnul nostru, pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Apoi se rosteşte: Cine este mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.

Apoi iarăşi cu glas ridicat:Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Şi apoi cu glas foarte ridicat:Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Ziua Ortodoxiei prăznuind, o!, neam drept-slăvitor, să-L slăvim cel mai mult pre Pricinuitorul tuturor bunătăţilor, pre Dumnezeu, Carele este binecuvîntat întru toţi vecii. Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rînduieşte şi întăreşte moştenirea Sa iubită – Sfînta Biserică, pre strămoşii care au căzut prin călcarea poruncii mîngîindu-i cu cuvîntul Său nemincinos, a cărei temelie a pus-o încă în rai; Acesta este Dumnezeul nostru, Carele povăţuindu-ne către acea făgăduinţă mîntuitoare, nu fără de mărturii Sieşi o lăsă, ci vrînd să se săvîrşească mîntuirea vestit-a mai înainte întîi prin strămoşi şi prooroci, în multe chipuri arătînd-o; Acesta este Dumnezeul nostru, Carele de multe ori şi în multe feluri a grăit părinţilor prin prooroci, în zilele din urmă a grăit nouă prin Fiul, cu Carele şi veacurile Le-a făcut, vestindu-ne bunăvoinţa Tatălui pentru noi, ne-a deschis tainele cereşti, ne-a încredinţat cu puterea Sfîntului Duh despre adevărul bunei vestiri, a trimis pre apostoli în toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei, a întărit-o pre Aceasta cu multe puteri şi minuni. Acestei descoperiri mîntuitoare urmînd, de această veste bună ţinîndu-ne,

(aici clerul împreună cu norodul binecredincios mărturiseşte cu glas biruitor)

credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfîrşit. Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci. Întru una sfîntă şi sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Apoi:

Aceasta este credinţa apostolească,

Aceasta este credinţa strămoşească,

Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,

Această credinţă lumea a întărit !

Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim.

Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat.

Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm;

aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.

Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeuşi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv, preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osîndire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare-sobornicească cu blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

şi celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

şi celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

+ + +

Iar celor care se nevoiesc pentru Ortodoxie în cuvînt, scrieri, învăţături, suferinţe şi viaţă bine plăcută lui Dumnezeu, ca unor apărători şi lucrători ai Acesteia, Biserica lui Hristos, săvîrşind pomenirea de peste an, strigă:

Sfinte binecredinciosule şi întocmai cu apostolii împărat Constantin şi maica ta Elena, dreptslăvitorilor împăraţi ai Răsăritului Creştinesc: Teodosie cel Mare, Teodosie cel Mic, Iustinian, şi ceilalţi drept-credincioşi împăraţi şi împărătese ale Împărăţiei Creştinătăţii Răsăritului, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne lumineze calea în această lume plină de deşertăciuni cu viaţa voastră pilduitoare de slujitori ai lui Dumnezeu, cu osîrdia voastră dregătorească de mare folos pentru întărirea Bisericii lui Hristos !

Sfinte Binecredinciosule Voievod Ştefan cel Mare, Sfinte Binecredinciosule Voievod-mucenic Constantin Brîncoveanu, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ticăloşii urmaşi ai voştri, în aceste vremi cumplite de răcire peste măsură a credinţei celei mîntuitoare a Răsăritului Ortodox, vremi de scădere a Ţării strămoşeşti şi de puţinătate a vredniciei duhovniceşti a dregătorilor ei, să ne întărească pe noi în dăinuirea noastră întru Dreapta Credinţă pe pămînturile rînduite de Dumnezeu spre mîntuire neamului nostru !

Sfinte Nicodim de la Tismana, Sfinte patriarh Nifon II al Ţarigradului, Sfinte ierarhe Ghelasie de la Rîmeţ, Sfinte Ierarhe Varlaam al Moldovei, Sfinte Ierarhe Dosoftei al Moldovei, Sfinte Ierarhe Iorest Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Ierarhe Sava Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Sfinţite Mucenice Antim Ivireanul, Sfinte Ierarhe Maxim Brancovici, Sfinte Paisie de la Neamţ, Sfinte Sfinţite Mucenice Serafim, rugaţi-vă lui Dumnezeu cel Unul în Treime să ne ferească de nenumăratele şi feluritele ispite ale vremurilor de astăzi care se abat peste noi, nevrednici de a ne numi creştini ai vremurilor de pe urmă, din pricina puţinătăţii noastre duhovniceşti, şi asupra bunelor rînduieli ale vieţii creştineşti în Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos !

Binecredincioşilor voievozi care s-au osîrduit pentru buna orînduire a Bisericii Ortodoxe pe pămînturile strămoşeşti Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu, Vasile Lupu, Matei Basarab şi marilor dregători ortodocşi, veşnica pomenire !

Preasfinţiţilor Patriarhi ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, şi ai întregii Rusii şi preasfinţiţilor mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, veşnica pomenire !

Presfinţiţilor mitropoliţi, evlavioşi ostenitori pentru curăţia şi întărirea Bisericii creştine drept-slăvitoare în neamul nostru Teoctist I de la Neamţ, Gheorghe (cel ars de viu), Teoctist II de la Neamţ, Teofan de la Voroneţ, Grigore de la Voroneţ, Gheorghe de la Bistriţa, Teofan de la Rîşca, Macarie II al Ungrovlahiei, Teofil de la Rîmnic, Gavriil al Basarabiei şi Voziei, Veniamin al Moldovei şi arhierei ai Basarabiei Antonie, Iacov, Vladimir şi Atanasie, veşnica pomenire !

Celor care au pătimit şi au fost ucişi în războaiele pentru Credinţa ortodoxă şi Ţară, domnilor, boierilor, oastei iubitoare de Hristos, celor care au pătimit pentru Hristos în vremea prigoanei asupraBisericii şi tuturor dreptslăvitorilor creştini care în dreapta credinţă şi evlavie întru nădejdea învierii au răposat,veşnica pomenire !

Dreptslăvitoarea Biserică a lui Hristos, cu mărire aducîndu-şi aminte de cei ce s-au nevoit în evlavie şi aceasta spre urmare arătînd tuturor fiilor ei, dreptslăvitorilor creştini, aşijderea are datoria să laude nevoinţele acestora care prin mîntuitoarea credinţă şi faptele bune, pregătindu-se pentru fericirea veşnică, întăresc Ortodoxia.

Apoi rosteşte:

Sfîntă Treime, pre aceştia îi preaslăveşte şi îi întăreşte pînă la sfîrşit în dreapta credinţă; iar pre răzvrătiţii şi hulitorii dreptslăvitoarei credinţe şi ai Bisericii lui Hristos şi pre cei care nu sînt în supunerea ei întoarce-i şi fă ca să vină la cunoştinţa adevărului Tău veşnic, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor, amin.

Şi se cîntă imnul sfîntului Ambrosie al Mediolanului:

Pre Tine Dumnezeule, Te lăudăm, pre Tine, Doamne, Te mărturisim, pre Tine, preaveşnicule Părinte, tot pămîntul Te măreşte. Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile, Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetate glasuri Îţi strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Dumnezeu Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea slavei Tale. Pre Tine preaslăvita ceată a apostolilor, pre Tine lăudata mulţime a proorocilor, pre Tine Te laudă prealuminata oaste a mucenicilor, pre Tine în toată lumea Te mărturiseşte sfînta Biserică, pre Părintele măririi celei neajunse, pre Cel închinat Unul-Născut Fiul Tău şi pre Sfîntul Mîngîietorul Duh. Tu eşti Împăratul Slavei Hristoase, Tu eşti al Părintelui pururea fiitor Fiu. Tu spre izbăvirea omului, luînd fire de om, nu Te-ai îngreţoşat de pîntecele Fecioarei, Tu, stricînd acul morţii, ai deschis credincioşilor cereasca împărăţie. Tu de-a dreapta lui Dumnezeu şezi întru slava Părintelui şi credem că vei veni Judecător. Pre Tine dar, Te rugăm, ajută robilor Tăi, pre care i-ai răscumpărat cu cinstitul Tău Sînge. Învredniceşte-i a împărăţi împreună cu sfinţii Tăi întru veşnica Ta slavă. Mîntuieşte, Doamne, norodul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta, îndreptează-i şi îi înalţă pre dînşii în veci. În toate zilele Te vom binecuvînta pre Tine şi vom lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi. Fie mila Ta, Doamne, spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu ne ruşinăm în veci. Amin.

Şi se face otpustul obişnuit.

+ + +

• TROPARUL PRAZNICULUI: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerînd iertare de greşalele noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mîntuitorul nostru, Cel ce ai venit să mîntuiesti lumea.

• Predica Sfîntului Ierarh Ignatie Briancianinov la sărbătoarea Biruinţei Ortodoxiei

• Varianta în limba engleză a acestei Slujbe

 

SURSA: Site-ul Ortodox „Moldova Noastră”

Rugăciune de mare folos către Sfîntul Nou-Mucenic Valeriu Gafencu

Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.

Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.

Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.

Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.

Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.

Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(fragment din Acatistul închinat Sfîntului Valeriu Gafencu)

E de-al nostru sau e unul de-al vrăjmaşilor noştri?

Cel ce crede şi mărturiseşte că Dumnezeu, unul întru fiinţă, este treimic în feţe – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi acestea trei nu sunt numele uneia şi aceleiaşi feţe şi nu sunt numirile feluritelor lucrări ale aceleiaşi feţe, ci trei ipostasuri ale unei singure Dumnezeiri, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte că Acest Dumnezeu în Trei Ipostasuri atotdesăvârşit, din libera Sa voinţă, fără nici o nevoie – lăuntrică sau din afara Lui – în şase zile, doar cu cuvântul Său a făcut această lume, fără a se contopi cu ea, ci rămânând în Sine întreg şi neschimbat, deşi este pretutindeni şi toate le plineşte, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte, că Preabunul Dumnezeu, zidind lumea, n-a lăsat-o în voia sorţii şi nu a îngrădit-o cu legăturile unei necesităţi de neabătut, ci cu aceeaşi libertate şi stăpînire cu care a făcut-o o şi o chiverniseşte, şi cu bunătate se îngrijeşte de orice zidire, şi mai ales de zidirea cugetătoare, pe toate îndreptându-le liber spre ţelurile Sale bune, nefiind stingherit de legile firii, care nu sunt altceva decât tot înfăţişarea voii Sale şi de aceea întru totul se supun rânduielii Lui slobode şi schimbării, acolo unde aceasta o cere înţelepciunea Lui nemărginită, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte, că noi, fiind zidiţi pentru neîncetata unire cu Dumnezeu şi pentru fericirea netrecătoare cu El, încălcând porunca Lui, prin strămoşii noştri, am căzut de la El, am atras asupra noastră dreapta Lui mânie şi am fost supuşi pedepsei vremelnice şi osândirii veşnice şi că, de aceea, orice rău, care ne încearcă dinlăuntru sau din afară, nu este starea noastră firească sau urmarea mărginirii noastre, ci este rodul nemijlocit al păcatului, pedeapsa care, numai datorită milei lui Dumnezeu, se întoarce pentru noi într-un mijloc de curăţire, numai dacă credem, ne pocăim şi ne supunem cu smerenie voii lui Dumnezeu, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte, că toate puterile Dumnezeieşti de preînnoire (restaurare) a vieţii şi evlaviei sunt puse de Domnul în Sfânta Sa Biserică, ca în singurul nostru adăpost de tămăduire şi lucrează în ea prin Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine şi prin alte aşezăminte sfinţitoare, asupra tuturor celor ce se apropie de ele cu inima deschisă de credinţă şi că alte mijloace de primire a puterilor Harului nu sunt şi nici nu pot fiinţa, oricât s-ar strădui şi ar visa să se înduhovnicească unele minţi visătoare, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte, că orice om care caută mântuirea, trebuie, înainte de toate, să se pocăiască cu hotărârea neclintită de a nu mai păcătui, chiar şi cu preţul vieţii, apoi să se apropie de Taina Împărtăşaniei pentru a primi har, spre întărirea puterilor sale fireşti întru facerea binelui, să meargă apoi, după putinţă, pe calea poruncilor lui Hristos, prin toate aşezămintele sfinţitoare şi rugătoare ale Bisericii, necesare nouă pentru încălzirea duhului Harului, prin nevoinţa lepădării de sine spre omorârea patimilor, până când, în sfârşit, va ajunge la limanul luminos al nepătimirii şi curăţiei, în măsura vîrstei de împlinire a celor ale lui Hristos, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte, că cei ce merg pe această cale, unindu-se cu Dumnezeu, totodată, se unesc şi cu Îngerii şi cu toţi Sfinţii, care înaintea lor au plăcut lui Dumnezeu, şi, alergând la ajutorul lor, primesc de la ei, şi mai ales de la Preacurata Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, atotputernica noastră apărătoare şi mijlocitoare, ajutor la bună vreme, e de-al nostru.

Cel ce crede şi mărturiseşte că pentru păcatul strămoşesc sufletul se va despărţi de trup prin lucrarea morţii şi va rămâne în această despărţire până la învierea şi judecata viitoare, – fie, hrănindu-se cu nădejdea veşnicii fericiri, dacă a urmat în toate voii lui Dumnezeu, fie, suferind de frica chinurilor veşnice, dacă s-a împotrivit poruncilor Dumnezeieşti, e de al nostru.

Cel ce nu crede în Sfânta Treime şi cugetă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt feţele unui singur Dumnezeu, ci doar numele unei feţe, nu este de-al nostru.

Cel ce nu crede în Sfînta Biserică, ca în singurul aşezământ de tămăduire, care cuprinde în sine toate puterile de preînnoire, socotind Sfintele Taine şi mijloacele sfinţitoare a fi doar nişte ritualuri lipsite de putere lăuntrică, nu este de-al nostru.

Cel ce năzuieşte să primească puterea sfinţitoare a harului Dumnezeiesc printr-un oarecare mijloc tainic şi nevăzut, iar nu aşa cum ne dă Sf. Biserică, nu este de-al nostru.

Cel ce se fereşte de unirea cu Sfinţii şi tăgăduieşte cu îngâmfare ajutorul şi mijlocirea lor, precum şi lucrările pierzătoare ale duhurilor răutăţii din văzduhuri, nu este de-al nostru.

Cel ce socoate că nevoinţa şi alte fapte ale lepădării de sine nu sunt de trebuinţă, înşelându-se cu nădejdea amăgitoare de a îmbina Duhul lui Hristos cu duhul lumii, nu este de-al nostru.

Cel ce tăgăduieşte firea duhovnicească a sufletului, nemurirea lui, viitoarea înviere a trupurilor noastre şi răsplata veşnică pentru faptele noastre, nu este de-al nostru.

Cel ce în taină sau făţiş încalcă rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, nu socoate de trebuinţă să ţină posturile, să se mărturisească şi să se împărtăşească; cel ce nu cinsteşte sfintele sărbători şi duminicile sau, în locul cinstirii cuvenite, se dedă veseliilor şi petrecerilor nebuneşti, nu este de-al nostru.

Cel ce, îndreptăţindu-se cu obrăznicie, nu păzeşte curăţia până la căsătorie şi credincioşia faţă de soţ în căsătorie, scornind, în locul celor binecuvântate de Dumnezeu, un oarecare alt fel de convieţuire, nu este de-al nostru.

Îndeobşte, cel ce se lasă călăuzit de voia sa nestăpânită în felul de gândire şi în rânduielile vieţii şi îi călăuzeşte şi pe alţii, nu este de-al nostru.

Acum, fiecare să-şi potrivească toate acestea sieşi, şi, cu inima curată, să răspundă – e de-al nostru sau e de-al vrăjmaşilor noştri ?

Sfîntul TEOFAN ZĂVORÎTUL

Sursa

Mărturia unui fost satanist

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am nascut intr-o familie instarita. Am dus-o bine de cand ma stiu. Parintii mei mi-au oferit tot ce imi puteam dori. Dar se vede ca de soarta ce ne e scrisa nu putem scapa nicicum [Creştinii ştiu că nu există soartă, în înţelesul pe care-l folosesc oamenii din lume. Există Voia lui Dumnezeu  (care lucrează prin Pronia Sa) şi voia noastră. Sîntem liberi să ne alegem „soarta” şi să ne asumăm consecinţele]… In urma cu 3 ani in cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel putin asa parea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenta. Umbla cu o motocicleta Honda.

Niciodata nu-l vazusem mergand cu viteza mica. Era mereu imbracat in haine de piele si avea o alura de dur. Daca undeva era vreo incaierare se amesteca si el, de partea celui mai slab, fireste. Nu mai stiu de unde, dar intr-o zi, cineva i-a gasit o porecla: Baronul. Si i se potrivea de minune. Intr-o zi l-am intalnit la o petrecere data de un amic comun. Am stat de vorba cu el in noaptea aia si m-a impresionat. Imi vorbea de lucruri de care nu auzisem niciodata. Imi spunea ca stramosii nostrii, dacii, erau un popor exceptional, ca exista Binele si Raul dar ca sunt relative, in functie de tabara pe care ti-o alegi, ca Satan nu este personificarea raului si ca asta incearca oamenii Bisericii sa faca din el.

Ca in realitate Satan este unul dintre stapanii Universului care-l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine insusi si sa devina constient de fortele care sunt puse in el inca din momentul Creatiei. Ca preotii incearca sa ne stapaneasca, sa ne arunce in ignoranta ca sa nu fim constienti de ceea ce suntem in realitate. L-am intrebat de unde stie atatea si mi-a promis ca ma va lua cu el intr-o zi sa-mi arate…

Ordinul <Fiii lui Satan>

Asa m-am trezit intr-o sambata cu Baronul la mine la usa. Am plecat cu masina lui pana intr-unul din cartierele rezidentiale ale Bucurestiului, unde am intrat in curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevarata desfasurare de forte: oameni de securitate cu caini antrenati, masini de teren. O atmosfera de disciplina cum nu vazusem decat in filme. Dupa ce a coborat din masina, Baronul si-a pus un fel de pelerina neagra, tivita cu o margine rosie, iar pe pelerina era facuta o cruce intoarsa.

Dar el mi-a explicat ca, in realitate, crucea intoarsa este cea a crestinilor si ca, semnul lui Satan reprezinta in realitate o sabie, in pozitia ei normala, simbolizand lupta neobosita a lui pentru a-si proteja supusii. In partea din fata a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat ca ala arata gradul lui, ca toti cei de acolo se supuneau celor mai mari in grad si ca nimeni nu facea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizata mi-a inspirat incredere. In interior era o muzica potrivita momentului, care parca te inalta, te facea sa te simti mai mare si mai puternic, in stare sa faci lucruri extraordinare.

La un moment dat a intrat un individ cu parul grizonat, tuns scurt, cu o tinuta impunatoare. Purta o pelerina de culoare visinie si avea aceeasi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maestrii ordinului in care tocmai intrasem.

A inceput sa vorbeasca. Pe masura ce vorbea, simteam in mine un simtamant ciudat. Ne-a spus ca stramosii nostrii, dacii, se inchinau adevaratului stapan al acestui pamant, ca in urma cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mana dreapta sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat pana la ora actuala, si care reprezenta anul celor mai importante reforme politice si religioase. Ne-a spus ca de la noi, de pe teritoriul Romaniei Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antica. Si ca din cauza asta azi, stapanii marilor imperii economice nu vor ca noi sa fim constienti de valoarea noastra ca natiune. Ma simteam altul.

Parca dintr-o data mi se luase o perdea de ceata de pe ochi. Undeva, in mine, clocoteam. Simteam un val de ura urcand din mine. Aveam nevoie de un tel in viata si il gasisem: sa le arat romanilor cine eram noi, in realitate. Apoi a vorbit despre Biblie. A aratat latura violenta a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greselile facute. Pe de alta parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaste ca omul este supus greselilor si ca merita o sansa in plus. Ba, mai mult, Satan ofera supusilor sai o serie de alte vieti, menite al ajuta sa-si indrepte greselile, pe cand Dumnezeul Bisericii da o singura viata iar la sfarsit pedepseste. Incet, incet, simteam ca are dreptate. Si imi doream sa aflu cat mai multe despre Satan, cel care se lupta pentru drepturile noastre, ale oamenilor.

Am plecat de la intalnire foarte entuziasmat. Acasa mi-am facut in camera mea un altar la care ma inchinam in fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea Pentru ca insasi Biblia spune ca din Intuneric s-a facut Lumina. Ceea ce insemna ca Intunericul cuprindea Lumina in el. De fiecare data cand pronuntan numele, Satan, simteam cum ma cuprind fiori.

Sacrificiul

Pastele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizatie a lui Satan. Am petrecut-o toti intr-o zona de munte, unde se spunea ca se coborau sacerdotii dacilor ca sa prameasca porunci de la stapanul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor ramasi credinciosi lui Satan, in cumplitul an 1, cand fortele adverse, conduse de Isus, au incercat sa preia conducerea Pamantului.

Pentru ca a indraznit sa se rascoale impotriva stapanului de drept, Isus a fost rastignit iar apostolii lui imprastiati. Insusi marele stapan fusese prezent la crucificare, in norii care au intunecat cerul in acele momente. Si tot el lovise templul iudeilor. Asa ni se spunea. Si ni se mai spunea ca cei care il vor urma pe Satan vor fi mereu protejati de necazuri, de boli si de saracie. De ce sa nu recunosc, toate astea se intamplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu ma asteptam. Si nici cu banii nu stateam prost.

Doar ca, la un moment dat, s-a intamplat ceva…Eram intr-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebra. Trebuia sa trezim spiritele unor morti in numele lui Satan si sa le tramitem sa pedepseasca niste indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumanarile, ne-am spus incantarile si am asteptat. Nu stiam exact ce se va intampla, dar aveam incredere in cel care ne conducea. In clipa in care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simtit o rasuflare rece si mi-am pierdut cunostinta. Cand m-am trezit eram pe patul unui spital si o gramada de medici in jurul meu – cativa dintre ei erau adeptii ordinului.

Ma priveau toti cu compatimire si cu invidie in acelasi timp. Atunci am aflatca Satan ma alesese pe mine sa fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stapanului. De data aceasta, eu fusesem ales sa fiu cel ce da. Nu intelegeam mare lucru. Apoi am vrut sa ma ridic si… am inteles: eram paralizat de la mijloc in jos. Si nimeni nu-si explica ce s-a intamplat. Cei care fusesera cu mine in cimitir spuneau ca am cazut efectiv la un moment dat, fara nici o explicatie. Din punct de vedere clinic eram perfect sanatos.

Crucea „Rastignitului”

Au urmat 9 luni de cosmar in care simseam cum lumea mea se prabusea. Fostii mei colegi ma vizitau din ce in ce mai rar. Ma incurajau spunand ca nu trebuie sa disper, pentru ca eu eram printre cei alesi si ca trebuie sa-i multumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu ma  intrebam de ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia sa imi ia mie dreptul la o viata normala?

Intr-o zi, cand eram singur trebuia sa ajung la baie. Nu era nimeni sa ma ajute. Am apucat carjele si am dat sa ma ridic. Dupa ce am facut 2 pasi am cazut la pamant. Plangeam de disperare. Ce fusesem si ce ajunsesem… Si atunci s-a intamplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din fata blocului. Si atunci am vazut… pe perete se vedea o cruce „intoarsa”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defaimam si spuneam ca e a „Rastignitului” ce si-a primit pedeapsa pentru trufia Lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, in clipele in care „Stapanul” ma uitase. Am simtit cum din mine iese o flacara. Apoi am lesinat…

Cand m-am trezit eram in pat si ai mei erau pe langa mine. Mama plangea. Nu stiam de ce. Si mi-a spus ca in timpul lesinului, inconstient fiind, imi miscasem degetele de la picioare. Am incercat si atunci si asa era. Mai mult, simteam furnicaturi pe amandoua picioarele. Restul e simplu. In cateva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au intors spatele. Si daca nu o faceau ei, as fi facut-o eu. Iar acum, de cate ori trec pe langa o biserica, intru si aprind o lumanare. Si ma rog pentru toti cei rataciti, asa cum am fost eu. Ma rog ca Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la ei, asa cum nu si-a intors-o de la mine. AMIN!

sursa

„Într-adevăr, ne temem!” – cuvînt de mare folos de la Ieromonahul Hristodul Aghioritul

Unii spun fără să se gândească prea mult: ”Si de ce ne temem ?” Amintim tuturor acestora care găsesc încontinuu ”pretexte pentru păcatele lor” că începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu (Psalm 110, 10), care este însă o teamă dezinteresată, izvorând din străduinta unui suflet cucernic si credincios, de a nu face ceva ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu sau ceva care L-ar mâhni. In ceea ce priveste subiectul nostru, dacă ne temem, ne temem să nu-L întristăm pe Sfântul Duh: ”Să nu întristati Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ati fost pecetluiti pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30), asa cum spune îndemnul Apostolului nostru. Toti cei care protestează si pun înainte piepturile lor arată că nu se tem de nimeni si merg împotriva sistemului mondial; lucru pe care ceilalti nici măcar nu-l pot întelege, fiindcă se tem să nu piardă bunurile materiale de care se bucură si care, toate, provin direct de la cei care-si impun planurile lor antihriste.

Părintele Porfirie, întrebat fiind de către staretul unei mânăstiri de ce n-a spus ceva lumii despre acest subiect al cărtilor de identitate si al numărului 666, a dat următorul răspuns, în care e cuprins întregul adevăr; iată cum explică părintele de ce unii desconsideră subiectul în cauză:

”Si eu lupt pentru această problemă, dar în mod diferit. Am constatat că mintea omului, iubind patimile, este întunecată si nevăzătoare. Asadar, orice as spune, pentru că mintea aceasta a omului e lipsită de lumină si nu vede, fiindcă e întunecată de patimi, cuvintele mele nu vor ajuta cu nimic. De aceea, toate eforturile mele constau în a-l face pe om să înteleagă că din cauza patimilor sale e orb si că de aceea e firesc să nu vadă. Fac acest lucru pentru a-l îndemna pe om să-si curete sufletul ca să poată vedea si singur toate câte se întâmplă în zilele noastre”.

Aceasta este astăzi o constatare obisnuită. Vedem teologi, duhovnici etc. care pe de o parte spun ”este”, iar pe de alta spun ”poate nu este”, arătând astfel, fără să se ascundă, că ei însisi sunt lipsiti de vederea duhovnicească si că sunt purtati si ”dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4,14). Prin această purtare si prin această conduită a lor, singurul lucru pe care-l reusesc este să se expună continuu pe ei însisi si să dovedească în mod real că nu văd. Sfintii nostri când spuneau ”da” era ”da” si când spuneau ”nu” era ”nu”. Adeverind acest lucru, Apostolul Pavel scrie: ”Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da si nu” (II Corinteni 1, 18). Astfel, ei însisi, prin atitudinea lor, arată tuturor celor care îi ascultă că dau atentie cuvântului Evangheliei si toate câte le scrie Părintele Paisie în cartea sa „Părinti atoniti si întâmplări din Muntele Athos”: ”Dacă cumva cineva dintre noi, părintii egumeni, este putin nevăzător duhovniceste, să nu cerem supunere oarbă de la călugări, ca să nu cădem cu totii în prăpastie, asa cum scrie: „Si dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapăť” (Matei 15, 14). Părintele Paisie, datorită sufletului său curatit si mintii sale cu totul limpezi si curate, a văzut toate câte se întâmplă. De aceea, foaia sa care se numeste Semne ale vremurilor-666 (vezi Ierom. Hristodulos Aghioritul, Părintele Paisie, p. 188 ) scrie: ”(…) în timp semnele apar foarte limpezi; „fiara” de la Bruxelles, cu 666, a sorbit aproape toate statele în computer. Cartea de identitate sau introducerea pecetii, ce altceva arată ?”. Vedem cum toti se ocupă numai si numai de introducerea numărului 666 în viata noastră si nu vorbesc deloc de lucrurile profetite care deja se împlinesc în zilele noastre si care sunt legate direct de promovarea acestui sistem economic mondial. Aici nu ne vom mai ocupa de subiect. Aceia dintre dumneavoastră care doriti să vedeti ce se întâmplă exact, unde ne găsim si care sunt acele lucruri despre care sufletul curătit al părintelui Paisie spune că se văd foarte limpede, în timp ce noi nu le vedem, vor avea posibilitatea să le cunoască în cartea care va apărea curând si care se numeste: „Păziti-vă de rătăcire„, carte a ieromonahului Hristodul Aghioritul.

Supunerea noastră trebuie să dovedească discernâmânt

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos respectă ca nimeni altul libertatea persoanei umane si niciodată nu ne încalcă libertatea personală, va trebui să avem discernământul necesar în ceea ce priveste această temă delicată pe care o analizăm mai departe, fiindcă am văzut nelinistea unor frati ai nostri care, ascultând câteodată vreun patriarh, vreun episcop sau vreun duhovnic, spunându-le ceva ce nu consună cu traditia noastră ortodoxă, se întreabă dacă trebuie să asculte sau nu, având în vedere că acestia poartă un grad în ierarhia preotească.

Trebuie să întelegem toti foarte bine că toti oamenii avem o calitate, pe care bineînteles o acceptăm de bunăvoie si în libertate: suntem toti robi ai Domnului nostru Hristos. Si patriarhul, si arhiepiscopul, si episcopul, si diaconul, si călugărul, si mireanul, toti suntem robi ”îndatorati” a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Si toti uniti alcătuim împreună cu capul, care este Hristos, trupul Bisericii. Asadar, Dumnezeu a rânduit să fim toti împreună uniti cu El. El să fie capul, iar noi toti să fim mădularele trupului, într-o unire de nedesfăcut; adică un membru să depindă în totalitate de celălalt, ceea ce înseamnă că dacă un singur mădular suferă, atunci să sufere întreg trupul. Dumnezeu a rânduit ca un mădular, despărtit de trup, să nu poată exista de unul singur; si acest lucru l-a făcut bunul Dumnezeu ca să ne unească cu dragostea desăvârsită. Aducem aici un mic exemplu: patriarhul, care este cel dintâi în ierarhia robilor Lui, nu poate săvârsi de unul singur Taina Sfintei Euharistii, ci e nevoie obligatoriu să fie de fată cel putin încă un membru de rând al Bisericii; si se arată generozitatea lui Dumnezeu, faptul că a rânduit ca un singur mădular să aibă absolută nevoie de celălalt si să depindă unul de altul. Apostolul Pavel analizează foarte bine faptul că suntem ”trupul lui Hristos si mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27).

Asadar, toti robii din ierarhia Bisericii de la treapta cea mai înaltă, a patriarhului, si până la treapta cea mai mică, a mireanului, au o singură datorie: să se supună si să asculte în mod absolut de cuvântul lui Dumnezeu. Singura diferentă care există este aceea că treptele superioare ale ierarhiei Bisericii si-au asumat lucrarea de a transmite cuvântul lui Dumnezeu spre treptele inferioare, si acest lucru pentru că Dumnezeu, asa cum se spune: ”Nu este Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii„, Care voieste ‘‘ca toate să se facă cu cuviintă si după rânduială” (I Corinteni 14,33,40).

Trebuie însă să întelegem foarte bine că, în ciuda faptului că există o ierarhie a robilor Bisericii care sunt obligati să fie strâns legati si uniti cu Capul, totusi, pentru că ei sunt robi, dar trăiesc în libertate, în orice moment vor dori pot refuza cuvântul Domnului nostru si folosi propria lor judecată si pot urma propria lor vointă. Aici începe problema, pentru că, în timp ce aparent sunt robi ai lui Dumnezeu, de fapt servesc propria lor vointă, făcând uz de propria lor judecată.

Să vedem ce ne spune Domnul despre ceea ce trebuie să facem în acest caz:

Pe când Domnul Hristos se afla pe pământ împreună cu ucenicii si cu Apostolii Săi, la un moment dat i-a îndemnat să fie atenti la învătătura fariseilor; si aceasta pentru a distinge dacă ei caută cu adevărat cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Atunci a spus: ‘‘Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le; dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Să vedem aici, cu luare aminte, ce spune Hristos: ”Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise”. Cu aceste cuvinte Domnul nostru face cunoscut ucenicilor Săi că scaunul pe care sezuse mai înainte proorocul Moise si din care învăta poporul cuvântul lui Dumnezeu ca reprezentant al Lui îl luaseră acum cărturarii si fariseii, oameni plini de ipocrizie. Cu toate că scaunul si l-au însusit oameni plini de patimi, Hristos nu îi îndeamnă totusi pe ucenicii Săi si nici poporul să plece de lângă acest fel de învătători si nici nu-i îndeamnă să nu-i asculte, ci îi sfătuieste în felul următor: ”Toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le”. Să fim cu luare-aminte la ceea ce le spune: „Cele ce vă spun să păziti, să păziti!”. Vedem că Hristos Domnul nostru, pentru că ei se găsesc ierarhic pe scaunul lui Moise, nu ne-a dat poruncă să ascultăm de ce este al lor, adică de produsul propriei lor ratiuni si gândiri, adică de ceea ce izvorăste din criteriile lor interesate. Ne-a dat porunca să-i ascultăm numai în ceea ce ne spun să păzim. Cuvântul ”a păzi” se referă la tot ceea ce Domnul ne-a spus să împlinim sau tot ceea ce e scris în Sfânta Scriptură (sau tot ceea ce a fost legiuit de Sfintii Părinti ai Bisericii la Sinoadele a Toata Lumea). Ei, asadar au datoria de a asculta cuvântul lui Dumnezeu si, prin urmare, de a ne îndemna pe noi să-l păzim. Dacă ei, ca robi ai lui Dumnezeu, aflându-se în libertate, nu vor voi să dea ascultare anumitor lucruri, vor fi liberi să nu dea ascultare, suportând însă toate consecintele pe care le aduce cu sine apostazia, această neascultare si îndepărtare a lor de cuvântul lui Dumnezeu. Noi, fiindcă suntem datori să ascultăm numai poruncile Domnului nostru, întrucât cei ce ne sunt superiori ierarhic nu ne îndeamnă să păzim vreuna din poruncile Domnului, nu suntem datori să-i ascultăm; dacă am fi datori, cuvântul lui Dumnezeu ar spune: toate câte vi le spun vouă să le faceti, faceti-le; adică toate câte vi le spun să le înfăptuiti, înfăptuiti-le. Dimpotrivă, nu numai că nu trebuie să ascultăm de părerile lor, dar Apostolul Pavel este mult mai aspru si spune: ‘‘Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceasta pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Galateni 1, 8). Domnul nostru, Care după învierea Sa i-a trimis pe Apostoli la capătul lumii, nu le-a dat poruncă să meargă si să-i învete pe oameni învătături diferite, porunci omenesti, cuvinte frumoase teologice si povesti frumoase. Două sunt poruncile pe care le-a dat lor, spunând: ‘‘Drept aceea, mergând, învătati toate neamurile, (1) botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al S fântului Duh, (si 2) învătându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă„ (Matei 28, 19-20).

Vedem, asadar, că cea dintâi poruncă este de a-i boteza pe credinciosi, pentru a se sălăslui Dumnezeu însusi în cei botezati si că cea de-a doua este de a-i îndemna pe credinciosi să păzească toate câte El a dat poruncă să fie păzite.

Prin urmare, Sfintii Apostoli si apoi urmasii lor, patriarhii, episcopii, preotii, teologii si asa mai departe, nu pot să-i învete pe oameni ceea ce le spun propriile lor gânduri că e corect sau ceea ce ei însisi cred că trebuie să facem în fiecare situatie. Fie cineva patriarh, arhiepiscop, duhovnic, preot, diacon, călugăr sau mirean, este obligat să ne transmită cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-ne anume să păzim poruncile Domnului nostru: ”Căci nu ne propovăduim pe noi însine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi însine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5).

Asa trebuie să avem o ascultare plină de discernământ, la care putem ajunge numai prin umilintă adevărată. De asemenea, trebuie ca toti robii lui Dumnezeu, indiferent de gradul pe care-l au în ierarhie prin iconomia lui Dumnezeu, să fie uniti prin ascultare cu Capul Bisericii, Care este Domnul Iisus, pentru că, dacă un singur mădular e tăiat, acest fapt aduce ”neorânduială” în tot trupul, iar acest membru va da socoteală pentru dezordinea pe care o va crea.

Terminând cuvântul Său, Domnul a spus: ”Dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 3). Aici ne putem minuna de măretia dragostei lui Dumnezeu, Care ne îndeamnă să păzim tot ce ei ne spun să păzim, nu însă să si facem ce fac ei, pentru că prefăcându-se, ei vor spune, dar nu vor înfăptui. Aici Domnul nostru Hristos ne arată că nu trebuie să-i judecăm, si faptele lor viclene să nu devină cauză a depărtării noastre de El; ne spune că trebuie să păzim cu credintă ceea ce ne spun să păzim, indiferent dacă ei însisi în esentă nu-L slujesc, nici nu-L iubesc, ci sunt nevoiti de scaunul pe care sunt asezati să se prefacă, îndemnându-ne să păzim poruncile Lui.

Deosebind acum voi însivă adevărul, vedeti ce veti face, dacă: 1. un episcop vă spune: ”Bunii mei copii, Domnul nostru Hristos ne-a profetit în capitolul 13 al Apocalipsei că va veni cineva care ne va impune să acceptăm semnul cu numărul 666 pe mână sau pe frunte. Lucrul acesta nu trebuie să-l acceptăm, pentru că vom fi osânditi pe veci si, ca să nu-L mâhnim pe Hristos, nu trebuie să-l acceptăm nici pe cartea de identitate, nici pe vreun card si nici să votăm proiectul de lege prin care se va da puterea de a ni se impune acest număr, pentru că asa cum e scris „oricine te sileste să mergi cu el o milă, mergi cu el două”. 2. Un alt episcop va sustine că: ”Toate acestea sunt prostii. Nici un număr 666 si nici un semn exterior nu vă va vătăma. Nu vă ocupati de asta, acceptati-l ca să vă faceti treaba si nu mai ascultati toti fanaticii si pe toti care văd pretutindeni numai demoni”.

Cred că din acest exemplu fiecare dintre voi îi poate distinge pe aceia care îl iubesc si îi slujesc lui Dumnezeu si care au grijă de propria voastră mântuire, si pe ceilalti, interesati numai ”să fie văzuti de oameni” (Matei 6, 5) si care vă însală, voind să se arate buni fată de voi si să-si justifice atitudinea lor de apostati, de întoarcere de la Hristos, urmând să-si trăiască viata asa cum le e lor mai bine, pentru a se sluji pe ei însisi si nu pentru a-L sluji pe Hristos. Pentru cei din urmă, să nu uităm că e valabil si ce spune Apostolul Pavel; ”Fiindcă toti caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2, 21).

In Ortodoxie, nici un papă nu L-a înlocuit pe Domnul nostru Hristos prin infailibilitatea sa. Prin urmare, dacă vedem că cineva nu caută cele ale lui Dumnezeu, avem atâtia alti buni episcopi si preoti etc. care le caută pe cele ale lui Hristos si putem să-i ascultăm pe ei spunându-ne ce trebuie să păzim. Apostolul Pavel, într-un asemenea caz, sfătuia asa: ”Iar de învată cineva altă învătătură si nu se tine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos si de învătătura cea după dreapta credintă… depărtează-te de unii ca acestia” (I Timotei 6, 3, 5).

Crestinii, dându-si seama că au început să apară unul unul câte unul ”semnele”, se găsesc, asa cum ne găsim noi toti, în situatia dificilă în care se găsea si Pilat, care în timp ce avea în fata lui întreg Adevărul, se întreba: ”Ce este adevărul” (Ioan 18, 38). Multi frati ai nostri sunt nelinistiti si se întreabă pe bună dreptate în legătură cu multe din aceste chestiuni si în special cu subiectul cărtii de identitate electronice.

Intr-o zi, un grup de patru tineri discuta despre cartea de identitate si fiecare avea câte o părere diferită.

Asadar, spuneau:

• Eu m-am sfătuit cu duhovnicul meu si mi-a spus că nu trebuie să primim cartea aceasta de identitate – a spus cel dintâi. Sigur, ca o dovadă mi-a adus foaia părintelui Paisie.

• Mie mi-a spus duhovnicul că sunt ”ridicole” toate aceste lucruri si că numai cartea de identitate nu mă poate vătăma în vreun fel, a spus al doilea.

• Duhovnicul meu mi-a spus că dacă primesc cartea de identitate si pun peste ea o cruce, n-o să-mi poate face rău, a spus al treilea tânăr.

• Eu l-am întrebat pe duhovnicul meu si mi-a spus că el nu se ocupă cu Antihristul, ci cu Hristos si m-a sfătuit să fac si eu la fel, a completat cel de al patrulea.

După toate acestea, tinerii se întrebau cu nedumerire dacă ar trebui să asculte de duhovnicul lor, si dacă da, atunci ce se întâmplă când duhovnicii au păreri diferite si, mai mult decât atât, cu totul contrarii una fată de cealaltă.

Mai apoi m-au întrebat si pe mine si le-am spus că fiecare trebuie să asculte de duhovnicul lui până atunci când buna noastră maică Biserica, prin ierarhia ei, se va pronunta si va conduce lupta aceasta, pentru că atunci se vor risipi si norii cei întunecati.

Unii frati ai nostri spun că anumiti preoti îsi exprimă, siguri de ce spun, părerile si că le si publică în cărti, devenind astfel publică diferenta de păreri, cu următorul rezultat: dacă cineva se află în adevăr, atunci se va împărtăsi de acest adevăr multă lume, dar dacă acesta nu se află în adevăr, multă lume se va sminti. Biserica noastră spune că nu o să fie cuprinsi de hătisuri si nici nu se vor rătăci toti cei care vor avea grijă ca mintea lor să fie plină de râvnă, curată si de trezvie, cu ajutorul Sfintelor Taine si al ascultării duhovnicesti. Biserica noastră iubitoare ne învată că Sfântul Duh este Unul si că pentru fiecare problemă are o singurâ părere si o singură vointă. Din acest motiv este imposibil ca firea Sa cea bună să-i ”informeze” în legătură cu una si aceeasi temă pe cei patru preoti, reprezentantii Lui, pe fiecare în mod diferit. Aceasta se datorează firesc faptului că înainte de a ne dedica pe noi însine slujirii lui Dumnezeu, nu ne-am îngrijit atât cât trebuia pentru curătirea suf letului nostru. Dacă fiecare duhovnic si-ar fi lepădat propria lui vointă si propria lui părere, ne-am fi unit toti în Unul Hristos, Care este Adevărul cel adevărat, si am fi lăsat astfel harul să lucreze si am învăta toate câte El ”ne-a poruncit”. Asadar, nu trebuie să ne înstrăinăm atunci când ne aflăm în fata unei multitudini de păreri, ci bine ar fi să avem în vedere porunca Apostolului: ”Nu vă lăsati furati de învătăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriti prin har inima voastră” (Evrei 13, 9); si cât vom putea, să ne împărtăsim de Sfintele Taine, ca să se lumineze mintea noastră ”să nu mai fim copii dusi de valuri, purtati încoace si în colo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 1, 14).

Până când maica noastră Biserica, prin preacucernica ei ierarhie îsi va conduce ca un bun păstor turma, si credem că acest lucru se va întâmpla curând, ”tu însă rămâi în cele ce ai învătat si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine ai învătat, si fiindcă de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot să te înteleptească spre mântuire, prin credinta cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 14-15).

Cine nu este teolog ?

Intr-o revistă s-a reprodus un text publicat de o altă revistă, care, după ce a fost citit, i-a scandalizat pe foarte multi crestini. Vom prezenta aici câteva puncte ale acestui articol, pentru a constata fiecare că sunt aspecte inacceptabile pentru Ortodoxia noastră. Asadar, acolo scrie: 1. ‘‘Trebuie să subliniem că nu sunt teologi toti cei care identifică Antihristul cu 666″.

Revista în cauză, republicând articolul, arată că nu cunoaste si că dispretuieste întru totul textele sfinte ale Scripturii noastre, cu impietate spunând ”că nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” atâtia si atâtia sfinti ai Bisericii noastre care ne-au lăsat prin traditie scrieri si opere foarte pretioase, unde s-au pronuntat în legătură cu tema noastră; să pomenim numai câtiva: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Irineu episcop al Lyonului, Sfântul Andrei episcopul Noii Cezareei, Sfântul Ipolit papă al Romei, Sfântul Areta episcopul Noii Cezareei si atâtia alti sfinti ai Bisericii noastre. Oare nu se rusinează necredinciosii să spună că sfintii nostri ”nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” ? (Noi, considerând această necinstire adusă Sfintilor o necinstire a propriei noastre persoane, le spunem că numai prin faptul de a dispretui, de a desconsidera si de a necinsti pe sfintii nostri si de a se considera teologi pe ei însisi arată în ochii tuturor căderea duhovnicească pe care au suferit-o, potrivit cu legea duhovnicească, care spune: ”Oricine se înaltă pe sine (mai presus de sfintii nostri) se va smeri” (Luca 18, 14).

2. Acelasi articol arată că autorul nu cunoaste absolut deloc pozitia Bisericii lui Hristos si, prin extindere, nici pe cea a Sfântului Sinod [al Greciei, din 1997], care ca o Maică, prin circulara sa, a făcut apel si printre altele a explicat fiecăruia că: ”Astfel, cu durere observăm că progresul civilizatiei în domeniul aplicatiilor electronice s-a legat asa cum nu trebuia de numărul 666, care se foloseste ca număr principal de cod în respectiva tehnologie. Se spune în mod limpede în Sfânta Carte a Apocalipsei că numărul acesta este numărul Antihristului… Si, prin urmare, nu e cu putintă ca un crestin să fie indiferent atunci când constată introducerea voită si sistematică a acestui număr în viata sa; si în viata natiunii elene, care este aproape în întregimea ei crestină si ortodoxă” (fragment din circulara nr. 2626/7 aprilie 1997 a Sfântului Sinod). La sfârsit, ne întrebăm: redactorul articolului în cauză si revista care l-a republicat (ca pe un ”răspuns” !), ei însisi ”au fost străini în Ierusalim si nu cunosteau cele din cetate” (Luca 24, 18 ) sau au proclamat vreo biserică a lor, spunând numai ceea ce în mod arbitrar judecă ei însisi singuri a fi corect ? Altfel, nu se explică atitudinea lor.

Sfânta Comunitate de la Sfântul Munte Athos, prin circulara nr. 5 din 18 martie 1993 mărturiseste foarte clar că: ”Fără nici o îndoială, se pregăteste terenul pentru pecetea nesuferită, urâtă si antihristă a lui 666″. Asadar, autorul articolului si redactorul revistei, dacă sunt constienti de ceea ce fac, numai atât se cuvine să facă: reconsiderându-si părerile, să le ceară iertare cititorilor si să se adune în jurul pozitiilor ortodoxe ale Bisericii noastre, smerindu-si gândirea, care e mai degrabă trufasă, si să cumpănească si să socotească bine cele spuse de fericitul Părinte Paisie, cel care a spus si a scris: ‘‘Mă uimesc ! Nu-i pun pe gânduri toate aceste fapte si întâmplări ? De ce nu pun fie un semn măcar de întrebare la interpretările creierului lor ? Dacă ajută Antihristului pentru pecete, cum oare nu vor târî si alte suflete spre pierzanie ? Asta se întelege de la sine, pentru că este scris: ”(…) ca să ducă în rătăcire, dacă se poate, pe cei alesi” (Marcu 13, 22). Vor fi dusi în rătăcire cei ce vor interpreta aceste lucruri numai cu mintea lor”.

Sursa

Sărbătorile care ne apun

Aflarea omului pe pămînt reprezintă în sine o lucrare. De la naştere şi pînă în momentul morţii fiecare îşi alege şi îşi parcurge drumul vieţii prin gînduri, prin fapte, prin felul său de a privi lumea ce îl înconjoară. Drumul acesta este batut în fiecare zi, dată pentru aflare pe această lume. Noi ne mergem drumul aflîndu-ne alături de familie, în timpul mesei, la serviciu, comunicînd cu prietenii, aflîndu-ne printre necunoscuţi, odinhnindu-ne de muncile, grijile şi bucuriile zilei şi, bineînţeles, sărbătorind un eveniment sau altul.

Fiecare este liber să-şi aleagă drumul pe care să-l meargă. Aşa a fost întodeauna, aşa este şi aşa va fi. Vînzători de oameni, de ţară, de credinţă pot fi găsiţi pe parcursul întregii istorii. La fel cum putem identifica o mulţime de înaintaşi sau de martiri sau pur şi simplu oameni care au trecut prin viaţă fără a lăsa vre-o urmă cunoscută pentru urmaşi. O parte dintre aceştia din urmă au căzut pe cîmpul de luptă, apărîndu-şi ţara şi credinţa, alţii au rămas cu zile şi au revenit acasă, dar cei mai mulţi şi-au trăit viaţa alături de familie şi ţară, cu gîndul la Dumnezeu.

Cu toate acestea oamenii sînt foarte asemănători. Pînă la urmă, aflîndu-ne pe stradă, cinematograf, cafenea sau în oricare alt loc public poţi să greşeşti foarte uşor, apreciind un om sau altul de la prima vedere. Toţi par mai mult sau mai puţin asemănători. Dacă ţinem cont de anumite devianţe, specifice anumitor „profesii” sau alienări psihice şi comportamentale, atunci trebuie să recunoaştem că majoritatea par a fi oameni normali şi foarte asemănători la mers sau la port.

Poate expresia cea mai vizibilă a lumii lăuntrice a omului o găsim în evenimentele şi datele pe care acesta le însemnează, adică în sărbători. Aici omul îşi exteriorizează cotidianul, trăirile şi valorile pe care le împărtăşeşte. Sărbătoarea nu poate fi doar un prilej de a avea liber, de a nu face nimic stînd întins pe canapea sau de a săpa în grădină, după cum o percepea majoritatea în timpurile sovietice. Sărbătoarea este o expresie a stării sufleteşti în timpul „comemorării sau sărbătoririi vreunui eveniment important, cu organizarea de diferite serbări, solemnităţi, demonstraţii, etc.”

Natura verbului „a sărbători” ne spune că o componentă, practic indispensabilă, a oricărei sărbători este comunitatea. Aici fiecare nu numai că îşi exprimă bucuria, respectul, admiraţia, regretul, dar şi împreună cu ceilalţi trăieşte din nou evenimentul şi îi felicită pe ceilaţi cu sărbătoarea. La nivelul primar am putea vorbi despre familie ca despre o comunitate, la nivel superior se află civilizaţia a cărui miez este format din valorile comune mai multor popoare şi state.

Civilizaţia „ignoră” (însumîndu-l) elementul naţional care ţine de o anumită etnie, de un anumit popor şi de un anumit stat , luînd „seama” doar de ceea ce uneşte mai multe popoare şi state într-o comunitate. Cu alte cuvinte este greu să ne închipuim, spre exemplu, că în Rusia, ţară din spaţiul civilizaţional ortodox,  s-ar putea sărbători ziua naţională a României, altă ţară din spaţiul civilizaţional ortodox, sau vice-versa. În acelaşi timp, în ambele aceste ţări, ca şi în Grecia, Serbia, Muntenegru, Republica Moldova, Belorusia, Ucraina, Gruzia, şi toate comunităţile creştine din afara acestui spaţiu, se sărbătoreşte Învierea Domnului Iisus Hristos, celelalte unsprezece Sărbători Împărăteşti, precum şi alte sărbători ce ţin de trăirea creştinească.

Sărbătorile creştine, sărbătorile lumii ortodoxe, sărbătorile spaţiului geopolitic ortodox sînt legate de mîntuire, de dragoste faţă de aproapele, de pocăinţă, de iertare, de milostivenie, de izbînda vieţii asupra morţii, etc., într-un cuvînt de Dumnezeu, de Adevăr. Ele sînt cununa fiecărui an calendaristic creştin şi locul unde omul se află în împreună-lucrare cu aspiraţiile sale duhovniceşti, cu Cel Veşnic, iar împreună-lucrare, cum este bine cunoscut, se traduce în limba greacă Liturghie.

Cele duhovniceşti sînt originea, sămînţa care a rodit o altă caracteristică comună tuturor popoarelor din spaţiul ortodox, anume ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege. Dacă cele duhovniceşti reprezintă legătura omului cu Dumnezeu, atunci morala este legătura omului cu alt om, cu semenul său.

După cum sărbătorile, evenimentele pe care le comemorează un om scoate la suprafaţă lumea lui interioară, valorile sale, sufletul său, tot aşa şi sărbătorile unei lumi, unei civilizaţii, unui sistem de percepere a vieţii şi celor înconjurătoare ne pot vorbi despre adevărata valoare a acesteia, despre valorile sale şi concepţia sa despre lumea înconjurătoare.

Cu alte cuvinte ar suna astfel: Spune-mi ce sărbătoreşti şi îţi voi putea  spune cine eşti!.

După dispariţia himerei comuniste şi distrugerea ţării, pe diferite căi, prin diferite mijloace: propagandistice (în special, mass-media, producţie cinematografică şi producţii radiofonice), politice, economice, artistice, şi folosindu-se diferiţi agenţi şi purtători (politicieni, ziarişti, actori, interpreţi, sportivi, instituţii guvernamentale şi mai puţin guvernamentale, etc) se încearcă să ni se implanteze ideea exlusivităţii drumului pe care îl avem de parcurs – cel al tranformării potrivit normelor lumii occidentale.

După 1991 comunismul continuă se servească Occidentul aşa cum a făcut-o în mare măsură şi pînă atunci. De un deceniu şi jumătate tot ni se spune că comunismul a fost o crimă (cu ceea ce sîntem în totalitate de acord) şi că singura cale de a scăpa de „trecut” este occidentalizarea totală.

Activiştii de partid occidentali intenţionat fac din „comunism” şi „trecut” sinonime. De parcă trecutul ar fi început cu anul 1917 sau 1940… De parcă înainte de 1917 nu ar mai fi existat alt trecut … De parcă ei ar fi atît de subdezvoltaţi şi lustruiţi la creier că nu înţeleg aceasta … De parcă comunismul nu ar fi fost un produs al gîndirii occidentale, al lumii Occidentului … (cu ochiul neînarmat se vede că mesajul liberalismului total (integrist, fundamentalist) şi mesajul comunismului total (nazismul a instituţionalizat războiul total) este practic identic. Aceiaşi termeni, aceleaşi abordări ale trecutului care trebuie să fie distrus, pentru a construi lumea „noastră”, lumea nouă… Literă în literă cu Internaţionala … Măcăr fă-o imnul UE … De fapt, nu … Mult mai mult s-ar potrivi Statelor Unite ale Americii care îşi construiesc lumea … De fapt şi pentru UE, şi pentru SUA …)

… Dar Ce sărbătoreşte lumea occidentală?

Uniunea Europeană, o specie a lumii occidentale, sărbătoreşte Ziua Europei. Un fel de 7 noiembrie pe care l-am avut noi cu ceva timp în urmă. Se celebrează desfiinţarea suveranităţii statelor şi popoarelor din cadrul UE în folosul centrului unional, şi desfiinţarea oricăror forme de identitate naţională (culturală, spirituală, tradiţională, etc.) în scopul formării omului nou, omului european.

(„În toate capitalele Uniunii au loc manifestaţii solemne cu participarea înalţilor demnitari de stat şi mai-înalţilor şi iniţiaţilor oficiali de la Bruxelles, mitinguri ale oamenilor progresişti (unde se cere Federaţiei Ruse să accepte Carta energetică europeană, adică să renunţe la dreptul a-şi folosi propriile resurse energetice, iar Iranului ocupaţia occidentală în vederea democratizării acestei ţări, etc. ), concerte, distracţii, etc. Alături de steagul UE şi cel al României, spre exemplu, sînt arborate steagurile celorlate 26 de republici-surori…”)

Tot în luna mai a fiecărui an, pe întinsurile Uniunii au loc manifestaţii care ne permit dacă să nu vedem, măcar să ne închipuim care ar fi portretul acestui om nou. Este vorba de paradele pederaştilor, lesbienelor şi transvestiţilor. Mii de fiinţe ies pe străzile sutelor de oraşe din Occident, inclusiv SUA, pentru a-şi arăta hîdoşenia, renunţarea totală la calitatea de om şi pentru a scuipa morala în faţă.

Psihologul ortodox Constantin Zorin defineşte homosexualismul ca pe o vătămare a naturii umane şi nu pur şi simplu ca pe o sexualitate nenormală. Doctorul afirmă că alături de problemele psihice (nu este singurul care argumentează că homosexualismul este o boală) şi ereditare, mediul încojurător este cel care determină homosexualismul …

Şi care este calitatea acestui mediu înconjurător care produce zeci şi zeci de mii de homosexuali?

Manifestaţiile homosexualilor sînt aduse de către Occident drept exemplu de cea mai înaltă expresie a spiritului occidental, adică „toleranţa şi respectarea drepturilor omului” în formă pură, lipsită de orice pericole şi prejudecăţi.

Ideologii şi activiştii europeni au oferit rolul de prejudecăţi, numite şi tradiţionalism, respectului, decenţei, modestiei, bunăcuviinţei, etc., pentru ceea ce înseamnă familie, pentru ceea ce înseamnă dragoste, pentru ceea ce înseamnă libertate.

În aceeaşi ordine de idei ar trebui să amintim şi sărbătorirea aşa zisei „zile a îndrăgostiţilor”, pe 14 februarie. Desfrîul este elementul central şi mobilul manifestaţiilor organizate. „Dragostea” în firma acestei sărbători este folosită numai pentru a fi distrusă şi înlocuită cu instincte subanimalice. Şi nu trebuie să ne mirăm dacă „dragostea” în Occident, mai ales printre generaţia next, este percepută ca satisfacerea nesăţioaselor pofte sexuale în cele mai perverse forme.

Interesant, cum înţeleg ei „dragostea de Patrie”? (de fapt, care patrie?)

Da, mai este şi Crăciunul. Despre calitatea şi semnificaţia acestei sărbători la occidentali vorbea un reportaj televizat pus în emisie de către un post rusesc în ultima decadă a lunii decembrie. În Germania, consiliul local al unui sat a hotărît să interzică „venirea lui Santa Claus” la ei în localitate. Motivaţia – Santa nu mai aduce cu sine duhul Sărbătorii Naşterii Domnului în casele oameniilor, ce a fost transformat într-o acţiune pur comercială.

Ceea ce se petrece în magazinele din Occident în fiecare lună decembrie confirmă pe deplin atitudinea locuitorilor micii localităţi germane.

Dacă ar fi de scos orice amintire despre esenţa şi semnificaţia acestei Luminate Sărbători, majoritatea occidentalilor nici nu ar observa măcar … Magazinele oricum vor rămîne, nu vor dispărea.

(De altfel, administraţia Statelor Unite acţionează consecvent în direcţia despiritualizării, adică a secularizării Crăcinului. Bradul nu mai este de Crăciun, dar pur şi simplu de sărbătoare. Preşedintele american, în adresarea sa din fiecare an, felicită americanii cu sărbătoarea, nu cu Naşterea Domnului, orice nuanţe creştine fiind scoase din text …)

Acelaşi context şi spirit al sărbătorilor occidentale ne cere, cel puţin să amintim, despre manifestaţii şi evenimente care din cauza specificului nu pot fi sărbătorite de către toţi, însă care adună în jurul lor, prin intermediul televiziunii, zeci de milioane de admiratori… Este vorba despre decernarea diferitelor premii, întîietatea fiind deţinută de Oscar şi MTV, concertele rock şi tipuri asemănătoare, prezentările de modă, etc.

Pănă la urmă ar fi cum ar fi dacă Occidentul ar trăi cu alegerea sa. Or, fiecare este liber să aleagă. Nu! Această cloacă, urîciune a pustiirii şi spurcăciune doreşte să umple (nu de un secol) întreaga lume cu „valorile” sale…

Faimoşii activişti ai frontului ideologic occidental, vorbind despre lumea lor, nici nu folosesc termenul de civilizaţie occidentală sau civilizaţie europeană şi nici un alt termen cît de cît decent… Creatura nu este numită decît lumea civilizată. Adică ceilaţi nici la nivelul noţiunii de civilizaţie nu s-au ridicat, sînt aşa un fel de …

Să ne păzească Dumnezeu de o asemenea „civilizaţie” ! „Civilizaţie” inferioară celei mai abjecte barbarii !

Sîntem gată să nu fim „civilizaţi”, numai lăsaţi-ne în pace !

Ar fi puţin să spunem că noi, adică cei din Republica Moldova, noi – cei din spaţiul încă neApus, nădăjduim, încă ortodox, noi – cei care nu facem parte din „lumea civilizată” sîntem puşi în pericol de viziunile şi de poftele occidentalilor. Se poate doar deschide televizorul sau citi presa pentru a ne convinge că totul este mult mai grav.

Sărbătorile occidentale sînt implantate pe întreaga suprafaţă a globului pămîntesc. Metodele sînt alese în funcţie de starea obiectului, adică de starea poporului, a ţării care urmează să se bucure de atenţia „lumii civilizate”. Unii se dau de bună voie, alţii sînt bombardaţi şi exterminaţi…

În Republica Moldova, manifesataţii de tipul halloween, „ziua îndrăgostiţilor”, concerte rock, etc, chiar dacă nu au statutul social de sărbători, atunci se promovează insistent şi nu fără succes în rîndurile tinerii generaţii. De mai mulţi ani homosexualii îşi organizează orgiile în Chişinău, tot în luna mai, şi insistă să li se permită să organizeze un marş prin centrul capitalei.

Cu toate acestea nimic nu este pierdut. Încă mai avem timp pentru a da ripostă valului „civilizator” care doreşte să ne steargă de pe faţa pămîntului. Nu este totul pierdut. Oamenii nu şi-au perdut chipul uman. A mai rămas ceva.

Timp mai avem, însă nu ştim pentru ce şi cît va ajunge. Să acţionăm.

„Moldova Noastră”

Sfîntul Ierarh Nicolae vs „Moş Crăciun”

Moş Nicolae – adevăratul Moş Crăciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mos Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos – Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in timpul sedintelor sinodului. Ulterior, acest gest a fost pe deplin incuviintat de Maica Domnului care s-a aratat intr-o vedenie minunata. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

http://www.crestinortodox.ro

+ + +

Ce ne mai aduce astăzi Moş Crăciun, dacă nu ceea ce suntem sau ceea ce am ajuns să fim?! El ne oferă acum „cadouri” în loc de daruri, pentru că suntem din ce în ce mai puţin capabili de „a dărui” celuilalt din inimă „darurile” dragostei noastre sincere şi curate; în loc de jertfă ne aduce aniversare comemorativă, petreceri degradante, „cultură de supermarket” ori divertisment, pentru că acestea reprezintă tot mai mult modul în care înţelegem noi astăzi „jertfa creştină”; în loc de dragoste pentru Hristos Domnul – în cinstea Căruia sărbătorim Crăciunul şi Care, pentru aceasta ar trebui să se situeze în centrul dragostei noastre – ne aduce bucurii fără de Hristos, Crăciun fără „Hristos”, pentru că aşa au ajuns unii dintre noi să petreacă astăzi Naşterea Lui.

Vă întreb: Ce altceva reprezintă Crăciunul pentru creştinul care nu a ţinut postul pregătitor, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi care nu a participat cu fior sfânt la slujba de Crăciun, dacă nu aniversare de rutină, scurt concediu de odihnă, vizită la prieteni, divertisment sau simplu folclor? Nimic comun cu adevărata „dăruire”, jertfă sau dragoste, în primul rând pentru Cel care Se naşte de Crăciun şi pentru însemnătatea acestui măreţ praznic! Vedeţi unde ne-a dus secularizarea?! Vedeţi ce ne-a făcut „Moş Crăciun”?! Nu acela bun, al copilăriei noastre curate, ci acesta al culturii comerciale „vestice”, al consumismului!… Unde mai este prezentă în viaţa noastră jertfa şi comuniunea cu „Cel sărbătorit”, câtă vreme noi petrecem Crăciunul fără Hristos şi ziua onomastică fără comuniune liturgică cu sfântul căruia îi purtăm (cu cinste?!) numele?

Din pastorala de Craciun a PS Sebastian Episcopul Slatinei

http://singurortodoxia.blogspot.com/

• Vedeţi şi pe site-ul maicii Ecaterina (Fermo) un articol de folos pe aceasta temă
  

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”.