Arhiva

Posts Tagged ‘dusmani’

Sfîntul IOAN GURĂ DE AUR: „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el.”

24 martie 2009 7 comentarii

„…Erezia este hranã otrãvitoare pentru suflet, este falsificarea leacurilor mîntuitoare; este jefuirea sfintelor bunuri, falsificatoarea monezilor adevãrului; este măsluitoarea lucrului desãvîrsit; este abatere de la linia dreaptã pe care o traseazã cuvîntul lui Dumnezeu. Erezia este primirea ideilor religioase pe care Biserica le osîndeşte ca mincinoase şi potrivnice dreptei credinţe. Erezia este atentat împotriva autoritãţii şi autenticitãţii Bisericii, pe care a întemeiat-o Hristos, ca stîlp şi temelie a Adevãrului.

Dar lumea de astãzi nu dã importantã gravei primejdii, care provine din erezie. Şi acesta este unul din semnele vremii.

O, lume! Ia aminte la cele mici! Ia aminte ca laptele pe care-l bei sã fie curat, hrana sã-şi fie proaspãtã şi vitaminizatã, medicamentele sã-ţi fie eficace, monedele şi bancnotele sã nu fie false, monumentele tale arheologice sã nu sufere nici cea mai micã stricãciune, mijloacele comune cu care cãlãtoresti sã nu se abatã de la traseul lor.

La toate eşti atent, în afarã de una: de credinţa ortodoxã. Aceasta nu te intereseazã. Vai de tine lume, cu concepţiile pe care le ai si cu indiferenţa ta. Cãci, dezinteresîndu-te de cele mari şi înalte, ai cãzut în prãpastia raţionalismului, a materialismului, a necredinţei şi a ateismului şi, poate, acum vei înţelege ce este Ortodoxia pe care o dispreţuieşti.

Dar voi, suflete credincioase, cîte aţi mai rãmas în veacul nostru, nu vã luaţi dupã curentele moderne ale lumii, nu vã speriaţi de mulţimea duşmanilor care vã înconjoarã, ci rãmîneţi statornici în toatã credinţa tradiţionalã a sfinţilor şi fiţi gata sã luptaţi lupta cea bunã. Trãieşte Ortodoxia şi vei avea parte de sfîrşitul biruitor al ei”.

Cuviosul Augustin Kantiotis (sursa)

+ + +

Sfîntul Ioan Gură de Aur:

Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.

Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.

+ + +

Sfîntul Marcu al Efesului

Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există compromis. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: „Taie-ţi capul şi du-te unde vrei”.

+ + +

Sfîntul Ioan Damaschin

Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.

Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.

+ + +

Sfîntul Teodor Studitul

A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.

Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic, – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire.

+ + +

Sfîntul Vasile cel Mare

Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vătăma mult, înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apără cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasă adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.

Una este crimă care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să luptăm până la sfârşit … nu pentru bani, nu pentru slavă, ci pentru a dobândi de obşte comoară credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne…

+ + +

Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ (+1960)

„Iar câtiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă aceste sfinte canoane, numindu-le «bariere ruginite». Canoanele insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli si prin Sf. Parinti ai celor sapte Sfinte Soboare a Toată Lumea si zic: «Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.»

Nu zic ca ei de multa grasime si nefrica de Dumnezeu li s-a întunecat mintea si au napârlit, cazându-le si parul si barba si mustata, facându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului si al Sfintilor si cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfintilor ei le calca în picioare, dar predica sus si tare ca sunt ortodocsi”

+ + +

Cui se supun cei care atacă la suprafaţă ecumenismul, secularizarea şi întreg tacîmul de erezii contemporane, continuînd în acelaşi timp să rămînă cuminciori sub ascultarea celor căzuţi în aceste eresuri şi crezînd (invocînd o mincinoasă iconomie) că Duhul Sfînt acoperă în continuare slujirea eresiarhilor ? Hristos, prin Sfinţii Săi – Stîlpi ai Ortodoxiei, adevereşte limpede şi fără ocolişuri: Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade [Sinoadele adunate în numele şi duhul lui Hristos, nu în numele lui Antihrist şi a duhului său ucigător de Adevăr], să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti”.

Pe cine urmăm? Cui facem ascultare? Cui slujim?

„CUVÂNTUL VOSTRU SĂ FIE: CEEA CE ESTE DA, DA; ŞI CEEA CE ESTE NU, NU; IAR CE E MAI MULT DECÂT ACESTEA, DE LA CEL RĂU ESTE.” (Matei 5:37)

Cuvînt de mare folos de la Sf. Vasile cel Mare: „Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala!”

10 martie 2009 Un comentariu

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecând în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vânturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încât să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cârmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţându-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinara boală a doxomaniei (n.n. mania gloriei, a părerii de sine), încât, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întâietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană, separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşman? Ei bine, după o lunga şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Aceasta agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. (În aceasta dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora, suntem doborâţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât urâm împreună pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani. Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru ca preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mântuitorul până la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe când ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate izbucni) un război general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai târziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se lupta între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii spunând că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în greşeala le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decât orice fel de legământ. Teolog este oricine (vorbeşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt. Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă.

Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii. De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că în linişte se aud cuvintele înţelepţilor [Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi, după legea veche, este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lângă animalul duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştina, nicăieri (nu se varsă) lacrima de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenit mai fără de minte decât animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pentru că mărgăritarele sa nu fie aruncate înaintea porcilor. (Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, “Despre Sfântul Duh”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1988; titlul textului aparţine redacţiei).

N.B. Cuvântul Sfântului Vasile pare că a fost scris astăzi şi, deşi se referă la „ciuma ariană”, pe care a cunoscut-o direct, numeşte cu precizie zarva ecumenistă ce tulbură Biserica în aceste vremi, ecumenism care, aşa cum spune Sfântul Iustin Popovici, este o reînviere a vechiului arianism, forma modernă şi post-modernă a acestuia, cultivată de Europa anticreştină şi urmată îndeaproape de „creştinii” din România.

sursa