Arhiva

Posts Tagged ‘ecumenic’

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti (I)

12 aprilie 2010 13 comentarii

Nou-stiliştii (următorii „stilului nou”) nu înţeleg sau, mai degrabă, se fac că nu înţeleg că „problema calendarului” nu se referă deloc la calendarul în sine, ci la „schimbarea” calendarului ca la o etapă stabilită din timp către înjugarea de facto a bisericilor ortodoxe la erezia ecumenistă. Ecumenismul este scopul, schimbarea calendarului – unul din paşii cruciali. Aceasta n-o spune „stilistul” X sau Y, ci însăşi cei care au lucrat intens la lepădarea calendarului Bisericii lui Hristos şi acceptarea calendarului ecumenist, lepădat de Biserică. Şi deci:

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”.

Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului. Citește mai mult…

Dedesubturile „sinodului” al 8-lea

1 mai 2009 34 comentarii

Patriarhii-cheie: Bartolomeu şi Kiril

Patriarhii-cheie: Bartolomeu şi Kiril

Cursul aparent liniştit al Postului Mare în lumea creştină a fost întrerupt de mesajul într-adevăr senzaţional venit din Constantinopol, adică Istanbulul turcesc. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a trimis capilor Bisericilor Ortodoxe locale oficiale, majoritatea cărora sînt sateliţi ai patriarhiei de la Constantinopol, invitaţii de a sosi în lunile iunie şi decembrie ale acestui an la întîlniri dedicate pregătirilor viitorului Sinod Panortodox.

Din anii ’60 ai secolului trecut, atunci cînd a început mişcarea pentru convocarea unui asemenea Sinod, promotorii lui evită tradiţionala denumire de „Ecumenic”, arătînd prin aceasta că astfel se numeau, în istoria Bisericii, Sinoadele comune ale părţii răsăritene şi apusene ale încă Unei Biserici a Toată Lumea. Rezultă că prin denumirea însăşi a Sinodului făuritorii lui îi conferă o anumită perspectivă „ecumenică” axată chiar pe punctul-cheie al Bisericii Apusene, pe centrul tradiţional, după cum se exprimă aceştia, al „vechiului creştinism nedezbinat” – Roma.

mitropolitul-cardinal Nikodim (Rotov)
mitropolitul-cardinal Nikodim (Rotov)

Anume acolo, pe 5 septembrie 1978, a murit într-un mod enigmatic, chiar la picioarele întîistătătorului Romei Ioan Paul I, unul dintre tătucii-întemeietori ai actualei „mişcări presinodale” din cadrul „ortodoxiei mondiale” ecumeniste, mitropolitul de Leningrad Nikodim (Rotov). Unul dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi ucenici ai lui Nikodim era pe atunci arhiepiscopul de Vîborg, în prezent Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Kiril (Gundeaiev). Împrejurările morţii mitropolitului Nikodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un mare cinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat Papei Ioan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept „pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale religioase, Nikodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generat convingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme că acesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acum este anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate mai multe mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lor private” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fost adoptată şi scandaloasa hotărîre a Sfîntului Sinod al BORu din 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolici şi invers. Doar după moartea lui Nikodim această hotărîre a fost anulată pe neobservate.

Cu intenţia „latinizării”, mitropolitul Nikodim îşi promova şi lucrarea sa ecumenistă a cărei direcţie principală era participarea BORu din acea vreme la lucrările Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), preponderent protestant. Prima funcţie serioasă din străinătate a încă cu totul junelui său ucenic – arhimandritul Kiril (Gundeaiev) – a fost anume funcţia de reprezentant al BORu la Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. Direcţia carierei bisericeşti şi modul de gîndire al actualului patriarh Kiril au fost modelate de mitropolitul Nikodim, de tipul lui de religiozitate, de idealurile şi visurile sale, cel mai important dintre care era „unirea cu Măreaţa Biserică a Apusului” prin desfăşurarea unui Sinod Ecumenic.

patriarhul Kiril Gundeaiev la început de carieră
patriarhul Kiril Gundeaiev la început de carieră

Oare nu ar trebui să ne pară firesc şi logic faptul că în patriarhatul lui Kiril aceste scopuri vor începe să prindă viaţă, întrucît primul ucenic al lui Nikodim a devenit Patriarh ca şi cum în „locul” învăţătorului său căruia din pricina unor extraordinare trăsături sclipitoare şi ieşite din comun nu i s-a permis de către subjugatorii-comunişti să ocupe în 1971 cel mai înalt post din BORu? Oamenii din anturajul apropiat al lui Kiril pot confirma că acesta nu şi-a ascuns niciodată ambiţia de a deveni patriarh, această dorinţă nefiind, însă, explicată de el ca „o sete de putere”, ci ca o anume datorie faţă de răposatul său învăţător, ca pe o obligaţie de a duce pînă la capăt măreaţa lucrarea mondială a acestuia.

Prin analogie cu Nikodim, Kiril este de asemenea perceput de comunitatea contemporană tradiţionalistă ca fiind un „cardinal secret”. Însă actualul Patriarh ţine cont de erorile învăţătorului său şi nu înclină să acţioneze atît de rapid şi direct. Acesta şi-a dedicat primele sale săptămîni de patriarhat consolidării în conştiinţa maselor a imaginii sale „conservatoare”, în mod intenţionat (de aceea, nu tocmai firesc) subliniindu-şi fidelitatea faţă de tradiţie şi chiar (pentru prima dată în viaţă!) citind Canonul de pocăinţă al Sfîntului Andrei Criteanul în limba slavonă bisericească.

O oarecare reducere a activităţii publice a lui Kiril imediat după alegerea şi numirea sa ca Patriarh, dar, îndeosebi, la începutul Postului Mare, este menită, după cum se pare, „să obişnuiască” comunitatea bisericească cu o personalitate atît de neobişnuită şi scandaloasă la scaunul patriarhal, să ajute acestei comunităţi să depăşească „frica” şi nemulţumirea iniţială. Amploarea mişcării celor ce nu-l pomenesc pe noul patriarh (în special în Biserica Ortodoxă din Ucraina) indică faptul că orice mişcare bruscă sau declaraţie revoluţionară din partea lui Kiril este capabilă să aducă Patriarhia Moscovei pe marginea prăpastiei dezbinării. De fapt, acesta nu a izbutit să evite pe deplin acest gen de declaraţii, fapt ce a dus la aprinse discuţii bisericeşti purtate în jurul ideilor lui Kiril despre „iubirea trupească” ca „plinătate a vieţii” şi declaraţia acestuia din Săptămîna Triumfului Ortodoxiei precum că dezbinarea este mai groaznică decît erezia.

Într-adevăr, acum patriarhul Kiril deschide o pagină nouă şi istorică a „slujirii sale întîistătătoare” – el devine unul dintre Părinţii „Sinodului PanOrtodox” în curs de convocare, sinod cunoscut în predania ortodoxă cu numele apocaliptic de „al optulea Sinod Ecumenic”. Orientarea acestui Sinod spre „înlăturarea tragicei dezbinări a Bisericii în Răsăriteană şi Apuseană” este trasată direct de patriarhul ecumenic Bartolomeu care califică „rezultatele generale ale dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică” ca fiind scopul principal al Sinodului. Cu alte cuvinte, însuşi apropiatul Sinod poate fi înţeles ca „un rezultat” al acestui dialog, ca o antecameră a unui Sinod mai larg, pe care patriarhul ecumenic îl va putea numi cu conştiinţa curată „a toată lumea (Ecumenic)”, întrucît acum această denumire este considerată de Bartolomeu ca fiind nepotrivită pentru Sinodul care este „doar al părţii Răsăritene” a „Bisericii Ecumenice”.

În „ortodoxia mondială” s-a creat o situaţie nemaiîntîlnită în care ambii patriarhi-cheie – cel al Constantinopolului şi cel al Moscovei – sînt orientaţi spre apropierea şi chiar „unirea” cu Roma. Însă, în timp ce turma patriarhului ecumenic este pregătită, în mare parte, pentru un asemenea act şi gîndeşte în concepte pe deplin „ecumenice”, patriarhului Moscovei îi este pusă în faţă sarcina deloc uşoară de unire a predispoziţiilor izolaţioniste caracteristice poporului ortodox rus (stimulate de retorica anti-apuseană a Kremlinului) cu acceptarea catolicilor în calitate de „fraţi” la fel de „creştini”, doar că „de altă tradiţie”, „fraţi” cu care ruşii împart paşnic „teritoriile canonice”. În pofida tuturor declaraţiilor cvasiconservatoare ale lui Kiril, acesta nu a refuzat niciodată Bisericii catolice vrednicia canonică, nu a negat „harul” tainelor săvîrşite de aceasta, cu orice prilej şi în toate chipurile demonstrîndu-şi loialitatea faţă de ierarhia catolică. Ultimul exemplu – sfinţirea unei biserici a BORu din Spania, la care atunci Kiril, fiind încă mitropolit, l-a invitat pe episcopul local al bisericii romano-catolice, subliniind în acest context că prezenţa acestuia este una obligatorie, dat fiind faptul că slujba se sărîrşeşte pe „teritoriul lui canonic”.

Felul cel mai simplu „de a împreuna cele de neîmpreunat” va deveni la început tactica „standardelor duble”, aplicată întotdeauna cu succes atît de către mitropolitul Nicodim, cît şi de către patriarhul Kiril. Această tactică se poate observa, de exemplu, în faptul că, în timp ce în Vest se fac declaraţii făţiş ecumeniste, în Rusia, „pentru uz intern”, se dau drumul la declaraţii anti-apusene şi izolaţioniste. Această tactică va permite, pentru o anumită perioadă, ca trezvia comunităţii ortodoxe să fie amorţită în perioada presinodală. După care, evident, se va recurge la un alt procedeu – strivirea poporului sub autoritatea Sinodului Ecumenic. În sfîrşit, mulţi creştini din BORu nu au putut accepta, din motive de conştiinţă, alegerea în calitate de Patriarh al Rusiei a unei persoane atît de controversate precum este Kiril, însă s-au văzut nevoiţi să-şi plece grumazul în faţa autorităţii Sinodului Local. Însuşind această mişcare simplă, nimic nu va împiedica aceşti grumaji să se plece şi mai jos în faţa autorităţii mult mai înalte a „Sinodului Ecumenic”. Păi, chiar aşa, doar nu sîntem Maximi Mărturisitori să ne ridicăm fiecare de unul singur „împotriva întregii lumi”…

tradus de pe „Portal-Credo.Ru”