Pentru orice creştin ortodox: Despre RÎVNA SFÎNTĂ

Sfîntul Ierarh Nicolae pălmuindu-l pe ereticul Arie

CUVÎNTUL ARHIEPISCOPULUI AVERCHIE (TAUŞEV) (+1976)

Potrivit învăţăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, lucrul esenţial în creştinism este focul râvnei dumnezeieşti, râvna pentru Dumnezeu şi slava Sa – sfânta râvnă care singură este capabilă să-l anime pe om în strădaniile şi luptele plăcute lui Dumnezeu şi fără de care nu există viaţă duhovnicească autentică şi nu există şi nu poate exista creştinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creştinii sunt ,,creştini” doar cu numele: ei doar ,,au nume că trăiesc”, dar în realitate ,,sunt morţi”, precum a fost spus sfântului văzător al tainelor, Ioan (Apocalipsa 3, 1). Adevărata râvnă duhovnicească este exprimată, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predată în cuvintele rugăciunii Domnului, care se află chiar la începutul ei: ,,Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pre pământ” (Matei 6, 9-10).

Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înşişi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima lor – şi în cuget şi în simţire, şi prin cuvinte şi prin fapte, şi prin întreaga lor viaţă – şi în chip firesc doresc ca toţi ceilalţi oameni să-L slăvească pe Dumnezeu în acelaşi fel. Prin urmare, cu siguranţă, ei nu pot îndura cu indiferenţă ca, în prezenţa lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat sau să fie batjocorite lucrurile sfinte.

Fiind râvnitori către Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-L slujească doar pe El cu toată puterea fiinţei lor; ei sunt gata să uite de ei înşişi cu totul pentru a-şi jertfi chiar viaţa pentru a-i aduce pe toţi oamenii către a place şi a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm blasfemia şi de aceea nu pot suferi comuniunea cu şi a fi prieten cu blasfemiatorii şi batjocoritorii numelui lui Dumnezeu şi cu dispreţuitorii lucrurilor sfinte.

Reclame

Dedesubturile „sinodului” al 8-lea

Patriarhii-cheie: Bartolomeu şi Kiril

Cursul aparent liniştit al Postului Mare în lumea creştină a fost întrerupt de mesajul într-adevăr senzaţional venit din Constantinopol, adică Istanbulul turcesc. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a trimis capilor Bisericilor Ortodoxe locale oficiale, majoritatea cărora sînt sateliţi ai patriarhiei de la Constantinopol, invitaţii de a sosi în lunile iunie şi decembrie ale acestui an la întîlniri dedicate pregătirilor viitorului Sinod Panortodox.

Din anii ’60 ai secolului trecut, atunci cînd a început mişcarea pentru convocarea unui asemenea Sinod, promotorii lui evită tradiţionala denumire de „Ecumenic”, arătînd prin aceasta că astfel se numeau, în istoria Bisericii, Sinoadele comune ale părţii răsăritene şi apusene ale încă Unei Biserici a Toată Lumea. Rezultă că prin denumirea însăşi a Sinodului făuritorii lui îi conferă o anumită perspectivă „ecumenică” axată chiar pe punctul-cheie al Bisericii Apusene, pe centrul tradiţional, după cum se exprimă aceştia, al „vechiului creştinism nedezbinat” – Roma.

mitropolitul-cardinal Nikodim (Rotov)

Anume acolo, pe 5 septembrie 1978, a murit într-un mod enigmatic, chiar la picioarele întîistătătorului Romei Ioan Paul I, unul dintre tătucii-întemeietori ai actualei „mişcări presinodale” din cadrul „ortodoxiei mondiale” ecumeniste, mitropolitul de Leningrad Nikodim (Rotov). Unul dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi ucenici ai lui Nikodim era pe atunci arhiepiscopul de Vîborg, în prezent Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Kiril (Gundeaiev). Împrejurările morţii mitropolitului Nikodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un mare cinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat Papei Ioan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept „pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale religioase, Nikodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generat convingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme că acesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acum este anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate mai multe mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lor private” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fost adoptată şi scandaloasa hotărîre a Sfîntului Sinod al BORu din 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolici şi invers. Doar după moartea lui Nikodim această hotărîre a fost anulată pe neobservate.

Cu intenţia „latinizării”, mitropolitul Nikodim îşi promova şi lucrarea sa ecumenistă a cărei direcţie principală era participarea BORu din acea vreme la lucrările Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), preponderent protestant. Prima funcţie serioasă din străinătate a încă cu totul junelui său ucenic – arhimandritul Kiril (Gundeaiev) – a fost anume funcţia de reprezentant al BORu la Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. Direcţia carierei bisericeşti şi modul de gîndire al actualului patriarh Kiril au fost modelate de mitropolitul Nikodim, de tipul lui de religiozitate, de idealurile şi visurile sale, cel mai important dintre care era „unirea cu Măreaţa Biserică a Apusului” prin desfăşurarea unui Sinod Ecumenic.

patriarhul Kiril Gundeaiev la început de carieră

Oare nu ar trebui să ne pară firesc şi logic faptul că în patriarhatul lui Kiril aceste scopuri vor începe să prindă viaţă, întrucît primul ucenic al lui Nikodim a devenit Patriarh ca şi cum în „locul” învăţătorului său căruia din pricina unor extraordinare trăsături sclipitoare şi ieşite din comun nu i s-a permis de către subjugatorii-comunişti să ocupe în 1971 cel mai înalt post din BORu? Oamenii din anturajul apropiat al lui Kiril pot confirma că acesta nu şi-a ascuns niciodată ambiţia de a deveni patriarh, această dorinţă nefiind, însă, explicată de el ca „o sete de putere”, ci ca o anume datorie faţă de răposatul său învăţător, ca pe o obligaţie de a duce pînă la capăt măreaţa lucrarea mondială a acestuia.

Prin analogie cu Nikodim, Kiril este de asemenea perceput de comunitatea contemporană tradiţionalistă ca fiind un „cardinal secret”. Însă actualul Patriarh ţine cont de erorile învăţătorului său şi nu înclină să acţioneze atît de rapid şi direct. Acesta şi-a dedicat primele sale săptămîni de patriarhat consolidării în conştiinţa maselor a imaginii sale „conservatoare”, în mod intenţionat (de aceea, nu tocmai firesc) subliniindu-şi fidelitatea faţă de tradiţie şi chiar (pentru prima dată în viaţă!) citind Canonul de pocăinţă al Sfîntului Andrei Criteanul în limba slavonă bisericească.

O oarecare reducere a activităţii publice a lui Kiril imediat după alegerea şi numirea sa ca Patriarh, dar, îndeosebi, la începutul Postului Mare, este menită, după cum se pare, „să obişnuiască” comunitatea bisericească cu o personalitate atît de neobişnuită şi scandaloasă la scaunul patriarhal, să ajute acestei comunităţi să depăşească „frica” şi nemulţumirea iniţială. Amploarea mişcării celor ce nu-l pomenesc pe noul patriarh (în special în Biserica Ortodoxă din Ucraina) indică faptul că orice mişcare bruscă sau declaraţie revoluţionară din partea lui Kiril este capabilă să aducă Patriarhia Moscovei pe marginea prăpastiei dezbinării. De fapt, acesta nu a izbutit să evite pe deplin acest gen de declaraţii, fapt ce a dus la aprinse discuţii bisericeşti purtate în jurul ideilor lui Kiril despre „iubirea trupească” ca „plinătate a vieţii” şi declaraţia acestuia din Săptămîna Triumfului Ortodoxiei precum că dezbinarea este mai groaznică decît erezia.

Într-adevăr, acum patriarhul Kiril deschide o pagină nouă şi istorică a „slujirii sale întîistătătoare” – el devine unul dintre Părinţii „Sinodului PanOrtodox” în curs de convocare, sinod cunoscut în predania ortodoxă cu numele apocaliptic de „al optulea Sinod Ecumenic”. Orientarea acestui Sinod spre „înlăturarea tragicei dezbinări a Bisericii în Răsăriteană şi Apuseană” este trasată direct de patriarhul ecumenic Bartolomeu care califică „rezultatele generale ale dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică” ca fiind scopul principal al Sinodului. Cu alte cuvinte, însuşi apropiatul Sinod poate fi înţeles ca „un rezultat” al acestui dialog, ca o antecameră a unui Sinod mai larg, pe care patriarhul ecumenic îl va putea numi cu conştiinţa curată „a toată lumea (Ecumenic)”, întrucît acum această denumire este considerată de Bartolomeu ca fiind nepotrivită pentru Sinodul care este „doar al părţii Răsăritene” a „Bisericii Ecumenice”.

În „ortodoxia mondială” s-a creat o situaţie nemaiîntîlnită în care ambii patriarhi-cheie – cel al Constantinopolului şi cel al Moscovei – sînt orientaţi spre apropierea şi chiar „unirea” cu Roma. Însă, în timp ce turma patriarhului ecumenic este pregătită, în mare parte, pentru un asemenea act şi gîndeşte în concepte pe deplin „ecumenice”, patriarhului Moscovei îi este pusă în faţă sarcina deloc uşoară de unire a predispoziţiilor izolaţioniste caracteristice poporului ortodox rus (stimulate de retorica anti-apuseană a Kremlinului) cu acceptarea catolicilor în calitate de „fraţi” la fel de „creştini”, doar că „de altă tradiţie”, „fraţi” cu care ruşii împart paşnic „teritoriile canonice”. În pofida tuturor declaraţiilor cvasiconservatoare ale lui Kiril, acesta nu a refuzat niciodată Bisericii catolice vrednicia canonică, nu a negat „harul” tainelor săvîrşite de aceasta, cu orice prilej şi în toate chipurile demonstrîndu-şi loialitatea faţă de ierarhia catolică. Ultimul exemplu – sfinţirea unei biserici a BORu din Spania, la care atunci Kiril, fiind încă mitropolit, l-a invitat pe episcopul local al bisericii romano-catolice, subliniind în acest context că prezenţa acestuia este una obligatorie, dat fiind faptul că slujba se sărîrşeşte pe „teritoriul lui canonic”.

Felul cel mai simplu „de a împreuna cele de neîmpreunat” va deveni la început tactica „standardelor duble”, aplicată întotdeauna cu succes atît de către mitropolitul Nicodim, cît şi de către patriarhul Kiril. Această tactică se poate observa, de exemplu, în faptul că, în timp ce în Vest se fac declaraţii făţiş ecumeniste, în Rusia, „pentru uz intern”, se dau drumul la declaraţii anti-apusene şi izolaţioniste. Această tactică va permite, pentru o anumită perioadă, ca trezvia comunităţii ortodoxe să fie amorţită în perioada presinodală. După care, evident, se va recurge la un alt procedeu – strivirea poporului sub autoritatea Sinodului Ecumenic. În sfîrşit, mulţi creştini din BORu nu au putut accepta, din motive de conştiinţă, alegerea în calitate de Patriarh al Rusiei a unei persoane atît de controversate precum este Kiril, însă s-au văzut nevoiţi să-şi plece grumazul în faţa autorităţii Sinodului Local. Însuşind această mişcare simplă, nimic nu va împiedica aceşti grumaji să se plece şi mai jos în faţa autorităţii mult mai înalte a „Sinodului Ecumenic”. Păi, chiar aşa, doar nu sîntem Maximi Mărturisitori să ne ridicăm fiecare de unul singur „împotriva întregii lumi”…

tradus de pe „Portal-Credo.Ru”

APEL către ortodocşi: Faţă-n faţă cu Daniel Ciobotea

Fratele „saccsiv”, administratorul blogului cu acelaşi nume, a ieşit în faţa bloggerilor şi internaţiulor ortodocşi cu o iniţiativă de mare actualitate, chiar dacă este destul de tîrzie dacă e să privim situaţia (de apostazie) generală din BOR. Este vorba despre cît de ortodox sau neortodox este actualul patriarh al Bisericii Române – Daniel Ciobotea. Mai exact, este vorba despre crearea condiţiilor, la început, în plan virtual, pentru ca ierarhul vizat să-şi expună poziţia clar (chiar dacă pînă acum şi-a exprimat-o indirect prin lipsa atitudinii, acţiune care reprezintă tot o atitudine) faţă de cele mai importante probleme cu care se confruntă Ortodoxia universală şi, în particular, cea românească. Iată spinii de care, conform apelului făcut de „saccsiv”, este tot mai apăsat Trupul lui Hristos:

1. ECUMENISMUL şi MASONERIA (prima fiind rodul direct al celei de-a doua)

2. SODOMIA

3. AVORTUL

Ar trebui adăugat aici problema SERGHIANISMULUI, în sensul părtăşiei antihristice între biserica ca instituţie pămîntească şi statul demonocratic al slujitorilor lui Antihrist, precum şi, bineînţeles, problema CIPIZĂRII forţate a actelor principale, chiar dacă răspunsul la această problemă ne-a fost dat de aşa-numita hotărîre a Sinodului BOR din februarie 2009.

Deşi,

1. acest demers ar fi trebuit, vorbind „idealist”, să fie iniţiat de anumiţi ierarhi/clerici sau comunităţi monahale sau mireneşti;

2. rezultatul acestui demers este previzibil, din moment ce cunoaştem foarte bine mecanismul spurcat prin care înţeleg funcţionarii de la patriarhie să (nu) „vorbească” cu turma credincioşilor;

3. acest demers este doar o încercare fragedă de a porni procesul de detaşare publică de Daniel patriarhul;

consider că noi, creştinii ortodocşi (bloggeri, nebloggeri), sîntem datori (măcar acum) să sprijinim prin mijloacele pe care le avem la îndemînă această iniţiativă creştinească pornită de „saccsiv”.

Notă: Să nu ne amăgim. Acest demers nu este o încercare de a face lumină acolo unde deja demult cărţile au fost date pe faţă. Nu este o încercare de a o face pe investigatorii colţuroşi. Nu este o încercare de a-l „intimida” pe ”preafericit@. Acest demers se vrea a fi un început, deşi încă incomplet, necristalizat, a acelei discuţii transparente pe care patriarhia ar fi trebuit să o înceapă acum nenumărați ani în urmă. Deşi forţată de contextul apocaliptic în care ne aflăm, această discuţie va constitui, dacă va fi luată în serios şi dusă cu seriozitate, un motiv foarte serios pentru următoarele acţiuni ale creştinilor ortodocşi de limbă românească.

>>> INIŢIATIVA ÎN DETALII <<<

Doamne, ajută, la lupta cea bună şi la dreaptă-socoteală!

Să ne ferim de duhul apostaziei

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei, îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Aceştia sunt creştinii zilelor noastre; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială. Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc zestrea chemării la viaţa creştină ortodoxă, zestre scump apărată, pecetluită cu sânge de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare ne-am uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare am pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor ortodocşi din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară?

Unii oameni nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care sunt primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc. ?” Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace exact ca în vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”. Ea ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre.

Trebuie să ştim că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii ortodocşi care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele prin neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin comunicare reală cu preotul duhovnic ortodox, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei. Apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, deci pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii ortodocşi o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului ortodox al vremurilor de acum vine din toate direcţiile. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem încercuiţi de păcatele lumii.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Fiindcă, dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin ortodox în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserica Ortodoxă şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea aceasta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără mustrări lăuntrice şi frământări sufleteşti. Este tipul celui care, săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. Este cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc. Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor totalitare, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica, teama de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

Părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii de astăzi, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”. Într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte.

Preluat de pe pagina electronică a ziarului ortodox din Republica Moldova „TOACA”

Paisie Aghioritul: „Sîntem răspunzători dacă nu vorbim”

Cuvînt rostit de părintele Paisie cu 17 ani în urmă

– Părinte, trebuie ca totdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru ?

– Este trebuinţă de discernămînt. Sînt momente cînd nu trebuie să vorbim, şi momente cînd trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, pentru că sîntem răspunzători dacă nu vorbim. În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim? Este înfricoşător! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi? Loviţi-l!„. Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: «Nu sînt de acord cu aceasta!»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi rămînem nepăsători! Dacă Biserica [ca instituţie socială] nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioriţii iarăşi nu vorbesc, ca să nu le taie veniturile*, atunci cine să vorbească? Am spus unui egumen: „Dacă vă spun că vă vor tăia venituile, să le spuneţi: «Vom tăia şi noi primirea de străini», ca să îşi facă probleme”. Profesorii de teologie etc. nu strigă, pentru că zic: „Sîntem funcţionari, ne vom pierde salariul şi apoi cum vom mai trăi?”. Mănăstirile între timp au luat-o cu pensiile. Oare de ce eu nu vreau să iau nici acea pensie smerită de agricultor? Să-l mai aibă pe monah încă şi aisgurat la Asigurările pentru Agricultură, nici aceasta nu-i cinstit. Să-l ştie că este sărac, fără venituri, da, aceasta îi aduce cinste. Dar să-l aibă asigurat la Organizaţia Agricolă, pentru ce? Monahul a lăsat pensiile mari, a plecat din lume şi a venit la mănăstire ca să ia iarăşi pensie!? Şi pentru pensie ajungem să-L vindem pe Hristos!

– Părinte, dar dacă o monahie a lucrat ca învăţătoare cîţiva ani şi i se cuvine o oarecare pensie, să n-o ia?

– Bine, una ca aceasta, în sfîrşit. Dar dacă şi aceasta pensie o dăruieşte undeva, va lua pensie mai mare de la Hristos.

* Părintele se referă la rentă în bani (sau veniturile de la metoace), adică o sumă de bani pe care statul grec s-a angajat să o dea începînd din 1924 [la un an de la „sinodul” care a hotărît lepădarea calendarului bisericesc], în fiecare an, mănăstirilor din Sfîntul Munte, deoarece mănăstirile au dat refugiaţilor metoacele lor, de la care aveau în fiecare an untdelemn, vin, etc.

~ + ~

… Am în vedere un alt ateu, un hulitor pe care îl lasă să vorbească la televiziune, deşi a spus atîtea cuvinte hulitoare despre Hristos şi despre Maica Domnului. Şi Biserica nu ia poziţie ca să-i afurisească pe cîţiva. Pe aceştia trebuie să-i afurisească Biserica. Le pare rău de afurisire?

– Părinte, ce vor înţelege din afurisire, dacă nu primesc nimic?

– Cel puţin să se vadă că Biserica ia poziţie.

– Tăcerea ei, Părinte, este ca şi cum ar consimţi.

– Da. A scris unul nişte blasfemii despre Maica Domnului şi nimeni n-a vorbit. Îi spun unuia: „N-ai văzut ce scrie acela?”. „Ei, ce să-i faci”, îmi răspunde. „Te murdăreşti dacă te preocupi de ei”. Se tem să vorbească.

– De ce se tem, Părinte?

– Să nu scrie nimic despre ei şi astfel să se compromită, de aceea suportă să fie hulită Maica Domnului. Să nu vrem să scoată celălalt şarpele din gură, ca să avem noi linişte. Aceasta este lipsă de dragoste. Pe urmă omul începe să se mişte potrivit interesului. De aceea vezi un duh astăzi: „Să avem legături cu cutare, ca să ne vorbească de bine. Cu celălalt să ne avem bine, sa să nu ne clevetească etc. Să nu ne ia drept imbecili, să nu ne expunem la represalii”. Altul este nepăsător şi nu vorbeşte. „Să nu vorbesc”, spune el, „ca să nu apar în ziare”. Adică cei mai mulţi sînt complet nepăsători. Acum a început să se mai mişte cîte ceva. Atîta timp n-a scris nimeni nimic. Cu cîţiva ani mai înainte am strigat la unul în Sfîntul Munte. „Ai mult patriotism”, îmi răspunde. Peste puţin timp a revenit şi m-a găsit. „Pe toate le-au distrus”, îmi spune, „familia, învăţămîntul…”. Îi spun şi eu la rîndul meu: „Mult patriotism ai!”.

Toată această stare a făcut un rău şi un bine. Răul este că şi aceia care au avut ceva înlăuntrul lor încep să fie nepăsători, pentru că spun: „Pot eu să îndrept situaţia?”. Binele este că mulţi au început să-şi facă probleme de conştiinţă şi să se schimbe.

fragment din cartea „Trezire duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003

„Să nu ne asemănăm jidovilor, ca să luăm osînda lui Dumnezeu”

CUVÎNTUL SFÎNTULUI COSMA ETOLUL DESPRE CREŞTINI ŞI DESPRE JIDOVI

A Doua Venire şi Judecata de Apoi

Acum, fraţii mei, ce semn aşteptăm? N-aşteptăm altul decât să vedem strălucind pe cer Preasfânta Cruce mai mult decât soarele şi Preadulcele nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu să strălucească cu slavă dumnezeiască de şapte ori mai strălucitor decât soarele împreună cu mii şi zeci de mii de îngeri. Şi Domnul să învie lumea întreagă şi cel bun să fie ca îngerul, iar cel rău ca diavolul. Mai întâi copiii diavolului, jidovii, care nu numai că n-au crezut în Hristosul nostru, dar L-au răstignit. Atunci vor vedea acea slavă a Hristosului nostru, vor crede şi se vor închina, dar credinţa aceea nu le va folosi cu nimic. Acum e nevoie de credinţă. De aceea, fraţii mei, întreit fericiţi creştinii care cred acum şi vai de necredincioşi, mai bine ar fi să nu se fi născut pe lume.

Atunci Domnul îi va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum desparte ciobanul oile de capre, şi-i va pune pe cei drepţi de-a dreapta Lui, iar pe cei păcătoşi de-a stânga Lui, şi va spune drepţilor: „Veniţi blagosloviţii Părintelui meu, de moşteniţi Împărăţia ce este gătită vouă de la întemeierea lumii [Mt. 25, 34], să vă bucuraţi împreună cu îngerii pururea, fiindcă aţi păzit credinţa Mea, aţi păzit poruncile Mele!” Atunci va spune Domnul păcătoşilor care sunt de-a stânga Lui: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului, şi îngerilor lui [Mt. 25, 41], în iad să ardeţi împreună cu diavolul, tatăl vostru, pururea, fiindcă n-aţi păzit credinţa Mea şi poruncile Mele!” Şi Domnul va deschide un râu de foc ca o mare, ca să arunce în el pe cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, să ardă în el pururea, iar pe creştinii ortodocşi bine-cinstitori şi drepţi să-i pună în Rai să se bucure pururea.

Să ne pocăim!

Acum, fraţii mei, se cade să ne gândim ce suntem: drepţi sau păcătoşi? De suntem drepţi, de-trei-ori-fericiţi suntem. Dar de suntem păcătoşi, se cade ca acum, cât avem timp, să ne pocăim de rele şi să facem cele bune. Iadul ne aşteaptă, când ne vom pocăi? Nu mâine, poimâine şi peste un an, ci în clipa aceasta, fiindcă nu ştim ce vom păţi până mâine, fiindcă Hristosul nostru ne spune să fim mereu gata „Pentru aceasta şi voi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” [Mt. 24, 44].

Jidovii pedepsiţi de Dumnezeu

Ce lucru mare şi rău e, creştinii mei, să cadă omul în păcat şi să nu se pocăiască; gândiţi-vă: în vechime jidovii au omorât pe prooroci, pe toţi învăţătorii, pe toţi cei buni, au lăsat de mii de ori pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolului. Şi tot de atâtea ori au făcut un viţel şi i s-au închinat ca unui dumnezeu, cum îl au până astăzi. Acelaşi lucru e şi acum să petreci şi să faci afaceri, să mănânci şi să bei cu diavolul şi cu jidovul. Au îndrăznit şi L-au răstignit pe Hristosul nostru. Şi în toate acestea Preabunul i-a păzit, i-a ocrotit, nu i-a lăsat din mâna Lui. Treizeci de ani după răstignire i-a aşteptat Domnul să se pocăiască. Şi nu s-au pocăit. Atunci i-a blestemat, atunci i-a afurisit, S-a mâniat pe ei şi l-a lăsat pe diavol în inima lor, cum îl au până astăzi. S-au întunecat, au fugit din lumea întreagă şi au intrat în Ierusalim. Şi atunci se ridică un împărat Titus din Roma cea veche şi-i închide pe jidovi în Ierusalim, şi de foame părinţii şi mamele îşi junghiau copiii, îi găteau şi-i mâncau. Diavolul vrea ca părinţii să-şi mănânce copiii lor, nu Dumnezeu.

Auziţi, fraţii mei, ce lucru rău păţeşte omul atunci când Dumnezeu îl lasă din mâna Lui? „Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu.” [Evr. 10, 31]. Mare îndurare are Dumnezeu, da!, dar are şi mare mânie. Şi aşa cum i-a pedepsit pe jidovi, ne pedepseşte şi pe noi, dacă nu vom face cele bune.

Dumnezeu îl duce pe împărat în Ierusalim şi el omoară [în anul 70 d. Hr.] o sută douăzeci de mii de jidovi, atât încât sângele lor s-a făcut ca o mare. Cu treizeci de arginţi au vândut jidovii pe Hristosul nostru, cu treizeci de arginţi a vândut Hristosul nostru mii şi mii de jidovi. L-ai vândut pe Hristos iar El nu poate să te vândă?

Ura jidovilor faţă de Hristos şi creştini

Acum, nemaiputând jidovii să-L răstignească încă o dată pe Hristosul nostru, în fiecare Vineri Mare îl fac din ceară şi-L răstignesc, după care-L ard sau iau un miel îl lovesc cu cuţitele şi-l răstignesc în locul lui Hristos. Auziţi relele jidovilor şi ale diavolului? De cum se naşte puiul de ovrei, în loc ca jidovii să-L înveţe să se închine lui Dumnezeu, de îndată ce s-a născut îl învaţă să hulească, să vândă şi să anatemizeze pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară şi plătesc o sută de pungi ca să găsească un pui de creştin ca să-l jupoaie, să-i ia sângele şi să se cuminece cu el. [vezi NOTE] Diavolul vrea să bea sângele copiilor, nu Dumnezeu. Hristosul nostru ne porunceşte să binecuvântăm lumea întreagă. Jidovul, chiar dacă e prietenul tău, se duce şi-ţi dă bineţe, şi ascultă atunci bine ce-ţi spune. Tu-l binecuvântezi şi-l saluţi şi el te blestemă şi-ţi spune în loc de „Bună ziua [kali imera]”, „Să-ţi ardă ziua [na kai imera su]”, fiindcă ziua bună e a lui Dumnezeu şi jidovul nu vrea să spună asta.

Te-ai uitat la faţa unui jidov când râde ca să vezi: dinţii lui sunt albi, faţa e ca un ştergar afurisit fiindcă are blestemul de la Dumnezeu, şi nu râde inima lui, fiindcă are pe diavolul în el, care nu-l lasă. Uită-te şi la un creştin în faţă, chiar dacă e păcătos: faţa lui străluceşte, revarsă harul Preasfântului Duh, fiindcă Dumnezeu nu-l lasă din mâna Lui. Jidovul junghie o oaie şi jumătate din ea, picioarele din faţă, le ţine pentru el, iar pulpele le ascunde şi le aduce jertfă diavolului şi le vinde creştinilor ca să-i spurce. Vrea jidovul să-ţi vândă vin sau rachiu? E cu neputinţă să ţi-l dea fără să-l fi spurcat mai întâi. Dacă n-ajunge să se pişe în el, va scuipa în el. Când moare un jidov, îl pun într-o copaie mare pe care o umplu cu rachiu şi-i scot cu el toată duhoarea şi acel rachiu îl amestecă cu parfumuri şi-l vând creştinilor ca să-i spurce. Când vând peşte, jidovii deschid gura peştelui şi se pişe în ea şi aşa îl vând creştinilor. Jidovul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori [bastardos] şi Preasfânta Fecioară a mea e o desfrânată [porne], iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la jidov? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar pe domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu jidovii? Cel care petrece împreună cu jidovii, cumpără şi vinde de la ei, ce anume arată? Arată şi spune că bine au făcut jidovii de au omorât pe toţi prorocii şi învăţătorii cei buni. Bine au făcut şi fac că ocărăsc pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară, bine fac că ne spurcă şi ne beau sângele. Arată că jidovii fac bine acestea şi altele.

De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe jidovi şi să-i prigoniţi, nu!, – ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne pocăim acum până mai avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să păţim şi noi ca jidovii şi chiar mai rău.

Creştinii mei, sunt de ajuns acestea, nu pot să vă spun mai mult. V-am spus şi eu ceea ce m-a luminat Dumnezeu. Celelalte căutaţi să le învăţaţi domniile voastre. Sunteţi înţelepţi şi cunoscători, înţelegeţi deci care e binele vostru şi faceţi-l!

Sfântul Cosma Etolul – din Învăţătura III
Traducere după ediţia MENOUNOU, 1979, pg. 158-182

A se citi şi Sfântul Nicolae Velimirovici – Ce este Europa

Remarcă: Să nu încurcăm termenii „jidov” (sau „jidan” sau „iudeu”) cu termenul „evreu”. Termenul „jidov” denumeşte credinţa iudaică, credinţa răstignitorilor Mîntuitorului Hristos, care s-a născut, de facto, cu cuvintele „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Termenul „evreu” denumeşte etnia, componenta bio-culturală. Adică: un evreu poate avea orice credinţă; poate fi ortodox, musulman, sectant, ateu, etc. La fel cum un român poate fi musulman, sectant, jidov, ateu (pierzîndu-şi însă prin aceasta statutul lui de Român, care nu poate fi altceva decît ortodox, cum spunea Românul Nae Ionescu). Nu orice evreu este jidov. Nu orice jidov este evreu. Întîlnim jidovi de alte etnii, unii declaraţi, alţii ascunşi (inclusiv sub rase). Să luăm aminte la nuanţa aceasta, importantă în înţelegerea iudaismului şi în relaţiile noastre cu evreii ne-iudei.

______
NOTE:

1]. „Fiind rabin şi învăţătorul ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez:

Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate.

În plus, această blestemăţie faţă de omenire nu este scrisă nicăieri. Rabinii o lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să n-o descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici creştinilor, chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci.

Astfel, eu, nevrednicul Neofit, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei.

Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.

Şi îmi mai spuse: “Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin”. Astfel îmi grăi tatăl meu”.

din Înfruntarea jidovilor de Neofit Cavsocalivitul

Cuviosul Neofit Cavsocalivitul a fost mai-nainte evreu şi fiu de rabin, s-a convertit la Ortodoxie şi a intrat în acea mişcare de Rezistenţă Ortodoxă numită a Colivaşilor, alături de străluciţii sfinţi isihaşti şi teologi Nicodim Aghioritul, Athanasie de Paros, Macarie episcopul Corintului şi alţii.

Tot din lucrarea Cuviosului Neofit Cavsocalivitul Înfruntarea jidovilor (care poate fi descărcată de aici) mai cităm:

Principalul motiv al crimelor rituale este marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-adevăr, rabbi Solomon zice în Talmud: “celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l” – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui.”

Foarte multă ură au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. Însă nu mă lasă inima să tac de tot şi a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastră o numesc “tuma”, care cuvânt va să zică “spurcată”; iar hahamii numesc Biserica noastră “moisav”, care va să zică “latrină”; pe creştin îl numesc “goim” adică “păgân”; pe copiii de creştin îi numesc “seighiti”, care va să zică “vierme târâtor”, copilei îi zic “siscala”, care tot aşa va să zică – vierme târâtor parte femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii “galăh”, care va să zică “jertfitor la idoli”.

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăţa A, B, trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când va trece pe lângă vreo biserică să zică: “şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi”, cuvinte care înseamnă: “spurcata spurcaţilor, necurata necuraţilor, să fii afurisită”. Şi la Talmud scrie că dacă a trecut vreun jidov pe lângă biserică şi a uitat să hulească, până la 10 paşi, dator este să se întoarcă îndărăt şi să zică hula aceea.

Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jidovul să zică: “saium had, lamuhar trii”, – adică: “azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi”. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, decât numai pe ovrei”.

Tot despre crimele rituale ale jidovilor se poate citi şi în lucrarea Doctorului Nicolae C. Paulescu – Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (click pe titlu pentru descarcare).

2]. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cunoscând pe jidovi în faptele lor, au avut grijă să ne ferească de ei, lăsând, în Sinodul al 6-lea, prin canonul 11, aceasta (după cum citim în Pidalionul sau Cârma Bisericii, întocmit de Sfântul Nicodim Aghioritul):

Nu este îngăduit niciunui creştin să lege prieteşug cu jidovii, nici să găzduiască în casa lor, nici să ospăteze la masa lor, nici doctorii să cheme, nici doctoriile lor să primească, iar la băi cu ei nicidecum să se scalde. Cel ce va face una ca aceasta, de este cleric se va caterisi, iar de este mirean se va afurisi.

Sursa

Holocau$tul într-o imagine:

APEL la rugăciune pentru luminarea parlamentarilor statului România

Pentru toţi creştinii ortodocşi din România: Apel la Rugăciune

Remarcă: Biserica Ortodoxă nu pomeneşte în rugăciunile sale pe cei nebotezaţi (cu botezul ortodox, bineînţeles), cu excepţia rugăciunii pentru luminarea acestora, pentru aducerea lor la dreapta-credinţă. De aceea, parlamentarii nu pot fi pomeniţi la Sfînta Liturghie (pentru că nu se cunoaşte dacă sînt mădulare ale Bisericii lui Hristos); cel mai potrivit ar fi rostirea unei rugăciuni aparte (la un Te-Deum obişnuit) pentru luminarea acestora prin lucrarea în ei (chiar şi inconştienţi fiind) a Proniei lui Dumnezeu.