Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? (Psalmi 4:2)

Asemenea dialoguri, de o deosebită smerenie şi rîvnă pentru Adevăr apar tot mai rar pe net-ul „ortodox”. Am bucuria să împart cu cititorii dornici de Adevăr – aşa cum este El – această statornică şi nepretenţioasă mărturisire a credinţei Ortodoxe, atît de urîtă de cei din exterior şi atît de vicleneşte folosită de cei din interior, luptători împotriva Cuvîntului Întrupat, Răstignit şi Înviat. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Căutătorul: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxul: “Ortodoxie“ înseamnă “dreapta slăvire“, să îi dai cinstea cuvenită Domnului. Căci există de asemenea o preamărire greşită a Domnului, o cinstire ce nu-I este bineplăcută. Ortodoxie înseamnă să acorzi Domnului cinstea cuvenită prin dreaptă credinţă şi dreaptă închinare. De fapt, “Ortodoxie“ înseamnă simplu “dreapta credinţă“.

Căutătorul: De ce este necesară dreapta credinţă?

Ortodoxul: Nu putem cinsti ceea ce nu cunoaştem, iar dreapta credinţă înseamă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei care nu au dreaptă credinţă, nu îl pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Către aceștia, credincioşii adevăraţi spun, nu din aroganţă, ci din smerita recunoaștere a comorii pe care au primit-o: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim“(Ioan 4.22).

C: Ce este Biserica Ortodoxă?

Ce să facem cu copii noştri şi cu noi înşine ?

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

„Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima – referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua – referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm. Mai întâi, întrucât vrem sau nu – ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar şi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.

Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.

Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie – nu trebuie să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el trebuie să vină în primul rând din familie şi din Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face pe copil-ateu.

Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine deschisă asupra acestui subiect (în special între tată şi fii – lucru foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o clară subliniere a aspectului moral, lucru total absent din sistemul educaţional.

Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc şi să le imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul – în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră – trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar acasă.

Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, deoarece acesta este ţinta primelor lovituri pe care le dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine de două ori mai dificilă.

Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu această lume care încearcă să ne formeze ca anticreştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă asupra noastră are aceeaşi sursă; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând pentru altă lume, prin diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se dă şi prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea răspunsului nostru creştin-ortodox către ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că această luptă este de mai multe ori pierdută decât câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi care păstrează intactă identitatea lor ortodoxă şi nu sunt transformaţi după modelul lumii de azi, este cu adevărat mic.

Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul nostru în întregime rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula concepţia noastră ortodoxă despre viaţă.

Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de mesajul rock-ului şi al celorlalte forme de pseudomuzică contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea lucrurilor duhovniceşti.

Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină. Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în picturile şi sculpturile clasice nu va fi atras uşor în perversitatea artei contemporane şi nici nu va fi atras de producţiile ţipătoare ale publicităţii şi pornografiei moderne.

Copilul care cunoaşte ceva din istoria lumii, în special din epocile creştine şi despre cum au trăit şi au gândit alţi oameni, ce greşeli şi căderi au avut ei îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi ce fel de viaţă plăcută şi ce bucurii au avut când i-au fost credincioşi Lui – îşi va forma discernământul relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu va fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul stil de viaţă pe care îl întâlneşte. Una din principalele probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de educaţia copilului din ziua de azi este că şcolile nu mai formează un simţ al sensului istoriei. Este periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înţelegerea istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în trecut. Şi, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din această confruntare şi cum alţii şi-au schimbat vieţile şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor noştri.

În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai bune opere ale culturii seculare – care în Apus are aproape întotdeauna clare conotaţii religioase şi creştine – are mai multe şanse să ducă o viaţă normală, o viaţă ortodoxă fructuoasă decât cineva care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultură – mai are mult de suferit şi un drum dificil în viaţă până să ajungă cu adevărat un creştin-ortodox care să fie capabil să împărtăşească credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii spre a fi devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea mai bună calitate a lumii însuşită corect, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura de consum azi dogeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să primească normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, în lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esenţe pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcende; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele.”

Sursa

ÎN URMĂ CU 5 ANI…

PROCLAMAŢIA

monahilor ortodocşi români, către binecredinciosul popor ortodox român, Sfîntului Sinod şi întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Ai noştri Arhipăstori şi preaiubiţi fraţi întru Hristos,

Semnatarii, părinţi ai mănăstirilor din România, stareţi, ieromonahi, monahi şi monahii, ridică glas de chemare la unitate şi mărturisire către toată suflarea ce-şi mărturiseşte ortodox crezul şi vieţuirea.

Cu toţii moştenim rînduiala – încredinţaţi fiind de Sfinţii Părinţi – ca orice hotărîre în Biserica Ortodoxă să se facă canonic, unanim şi conform predaniei patristice. Noi monahii, ca unii ce întreit ne-am făgăduit lui Dumnezeu şi ni s-a încredinţat Adevărul ortodox spre mărturisire, nu putem încălca şi nici trece peste ceea ce Proorocii au profeţit, Sfinţii Apostoli au propovăduit şi De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi au hotărnicit la cele Şapte Soboare Ecumenice şi Locale.

Astfel, Canonul 15 întocmit la al Nouălea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune despre cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărîmă unitatea Bisericii. În acest fel toţi devenim străjuitorii adevărului în Biserică şi purtători de grijă ai Sfintei Tradiţii călăuzitoare către mîntuire.

Rămînem înmărmuriţi privind la hotărîrile ce reprezentanţii Bisericii Ortodoxe le iau privind viaţa Bisericii ce o păstoresc. Am tot nădăjduit că toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înşelat. Am început să credem că de la înălţimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, că deja este prea tîrziu. Aşadar, actele şi declaraţiile prelaţilor Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte culte, ne-au pricinuit o adîncă mîhnire şi ne supun la o grea încercare duhovnicească, pentru că sunt lucruri nemaiauzite şi total contrare credinţei Sfinţilor Părinţi.

Din această pricină, atitudinea noastră faţă de noile erezii şi schisme trebuie să se facă auzită de către toată suflarea ce-şi lucrează în chip ortodox mîntuirea. Aşadar, întemeiaţi fiind pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, declarăm ferm şi categoric:

+ Nu este posibilă unirea cu catolicii atîta timp cît aceştia nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare ş.a.), la neo-rînduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare.

Nu putem uita istoria încă sîngerîndă a uniaţiei catolice din Ardeal şi nu putem fi ignoranţi la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de către Marele Apus. Planul masonic în cauză constă în a pecetlui unirea religioasă fără a se ţine cont de divergenţe, printr-o recunoaştere reciprocă a tainelor şi a moştenirii apostolice, fiecare recunoscînd pe ceilalţi drept Biserică, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitată, apoi lărgită. După care va rămîne să fie pusă problema diferenţelor dogmatice, considerate depăşite şi dezbinătoare.

Pentru aceasta ne ridicăm împotriva oricăror rugăciuni în comun cu catolicii şi protestanţii, mai ales asupra unităţii şi reconcilierii ecumeniste ce defăimează Sfintele Taine. Toţi cuvioşii şi mărturisitorii Părinţi de după Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latineşti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, şi s-au sfinţit împotrivindu-se pînă la sînge. Cuvintele lor au pînă azi puterea şi lucrarea Duhului Sfînt şi ne îndreptăţesc a crede că: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, apostolească şi sobornicească, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfînta Biserică îl afuriseşte si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamţ)

+ Rămînerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de trădare a adevăratei credinţe, prin acceptarea hotărîrilor ce contrazic făţiş dogmele Ortodoxiei şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Neamul ortodox este rădăcina, trunchiul, frunza şi rodul Bisericii al cărei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii şi nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestanţii, budiştii, evreii sau musulmanii, atît timp cît doar în potirele noastre se întrupează Adevăratul Hristos Cel născut din Preasfînta Fecioara Maria. Noi ortodocşii nu avem nimic de adăugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfîntul Marcu al Efesului pecetluieşte cele de mai sus spunînd că: „În materie de credinţă nu există concesie iar chestiunile credinţei nu îngăduie iconomia.”

+ Demascarea politicii globaliste de integrare religioasă în UE ca fiind demonică şi fundamentată pe principii anticreştine; luarea de măsuri împotriva noilor buletine cu cip şi a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice; vădirea manifestărilor new-agiste ce îndrăcesc pe tineri, rescrierea adevăratei istorii bisericeşti-naţionale şi revigorarea valorilor tradiţionale.

Nu avem pricină de a supune Biserica presiunilor politice şi de a da Cezarului mai mult decît i se cuvine. Împărăţia noastră e în ceruri, dar trebuie să o dobîndim încă din viaţă, fără a ne vinde ortodoxia şi românismul. Facem un ultim apel către Sfîntul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriţi-vă cît nu e prea tîrziu!

Hotărîţi ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pîngăriţi altarele cu rugăciuni împreună cu ereticii, nu mai primiţi pe cei nebotezaţi ca fii ai Bisericii, nu vă plecaţi compromisurilor politice şi nu ne siluiţi libertatea şi conştiinţa cu legitimaţii comuniste. Nu mai putem răbda privind noile rînduieli ce desconsideră Sfintele Canoane, cenzurează Sfinţii Părinţi, ignoră dogmele şi hotărîrile Sfintelor Soboare şi răstălmăcesc Sfintele Scripturi.

Nu introduceţi schisme şi dezbinări în Biserică, nu încercaţi să uniţi ce e despărţit, căci singurul lucru care-l veţi reuşi e să distrugeţi unitatea Ortodoxiei, să fisuraţi adînc temelia Bisericii şi să ridicaţi cea de-a doua Mare Schismă. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. acţionează individual, fără încredinţarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fără a fi împuternicită printr-o hotărîre a vreunui sinod inter-ortodox, putînd fi declarată oricînd ca fiind schismatică şi eretică de către celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniţi-vă în fire şi treziţi-vă! Atît timp cît veţi rămîne cu Hristos, vă vom urma, iar de vă veţi pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, vă vom socoti apostaţi.

Lepădaţi toate aceste înşelări, pentru ca poporul urmîndu-vă, să nu se lepede de Biserica lui Hristos. Toate aceste lacrimi de sânge voim a le şterge de pe chipul Bisericii, alminteri vom trece peste ascultarea de păcat şi vom înainta proteste oficiale, vom ieşi în stradă şi vom alcătui sinod de rezistenţă. Nimănui, nicăieri şi niciodată nu i se va îngădui a sacrifica pentru binele său cea mai mică părticică din Credinţa Ortodoxă.

Cu noi este Dumnezeu şi pentru Hristos voim a merge pînă la capăt, chiar să ne vărsăm sîngele dacă situaţia o cere, pentru ca nici o literă din sfintele cuvinte să nu sufere vreo vătămare, pentru ca toţi cu urechi de auzit să priceapă şi cu ochii ce văd să-nţeleagă. Iertare tuturor pentru toate şi primiţi rugămu-vă acestea ca o cunună, ca o suliţă ori ca o Cruce.

Semnează,

Tot Soborul de monahi şi monahii ai României Ortodoxe

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,

la anul mîntuirii 2003

Să nu clevetim !

Că nici nu-i cu putinţă ca toţi oamenii să vorbească de bine pe cei care duc o viaţă virtuoasă. Iubiţilor, să fugim de grăirea de rău, căci nu este alt păcat mai cumplit şi mai uşor de făcut decât acesta. Pentru care pricină? Pentru că se face mai repede decât altă călcare de lege şi răpeşte degrabă pe cel ce nu ia aminte. Celelalte păcate au trebuinţă de vreme, de cheltuială, de răbdare, de ajutători şi, de multe ori, cu îndelungarea vremii, nu se mai fac. De plidă: voieşte cineva să omoare, voieşte cineva să fure sau să nedreptăţească? Dar trebuie să lucreze mult, şi zăbovind, i s-a potolit mânia, s-a depărtat de el pornirea cea rea, i s-a stricat scopul… La grăirea de rău nu este aşa. Căci, de nu vom fi foarte treji, iute ne răpeşte. Şi ca să grăim de rău nu este nevoie nici de vreme, nici de răbdare, nici de cheltuială, nici de vreo altă lucrare, ci de ajuns este numai a voi şi îndată voinţa s-a făcut lucrare, căci numai limba este aceea ce slujeşte. Şi răul acesta se răspândeşte iute, înconjurându-ne cu lesnire, iar osânda şi pedeapsa sunt cumplite.

Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci, pe cât sufletul e mai respectat decât trupul, pe atât muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte distructive, atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.

Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai, pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi şi să nu-i vindeci.

Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii, şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii“ (Gal. 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al altuia care te ascultă şi pe multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău decât cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui sigur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, iar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit.

Iar cei ce sunt vorbiţi de rău nu trebuie să se întristeze, ci cei care vorbesc de rău să o facă. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci, mai devreme sau mai târziu, vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor.

Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos ne-a spus: „Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă“. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la ivelă păcatele tăinuite ale vameşului, şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu atât mai mult păcatele de care nu suntem siguri.

Texte selectate din Omiliile şi Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur

„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”

„Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. ” (Galateni 6:7)

Iata povestea catorva barbati si femei care L-au luat in ras pe Dumnezeu:

• John Lennon (Cantaret): Cu cativa ani inainte de a muri, intr-un interviu pentru o revista americana, el a declarat: ‘Crestinatatea va lua sfarsit, va disparea. Nu este nevoie sa imi sustin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, insa cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astazi noi suntem mai cunoscuti decat El” (1966). Lennon, dupa ce a declarat ca membrii formatiei Beatles erau mai cunoscuti decat Iisus Hristos, a fost impuscat de sase ori.

• Tancredo Neves (Presedinte al Braziliei): In timpul campaniei prezidentiale, acesta a declarat ca, daca ar obtine 500.000 de voturi din partea partidului sau, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea indeparta de la Presedintie. A obtinut voturile, insa s-a imbolnavit cu o zi inainte de a deveni presedinte, apoi a murit.

• Cazuza (Compozitor, cantaret si poet bi-sexual): In timpul unui spectacol in Canecio (Rio de Janeiro), in timp ce isi fuma tigarea, a pufait fumul in aer si a spus: ‘Doamne, asta e pentru tine.’ A murit la varsta de 32 de ani, de cancer pulmonar…

• Constructorul vasului Titanic: Dupa ce s-a incheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a intrebat cat de sigur era vasul. El a raspuns cu un ton ironic: ‘Nici chiar Dumnezeu nu il poate scufunda’…

• Marilyn Monroe (Actrita) A fost vizitata de Billy Graham, in timpul unei reprezentatii a unui spectacol. Acesta a declarat ca „Spiritul Lui Dumnezeu” l-a trimis sa ii predice. Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus sectantul, ea a replicat: ‘N-am nevoie de Iisus al tau’. O saptamana mai tarziu, a fost gasita moarta, in apartamentul ei.

• Bon Scott (Cantaret): Fostul vocalist al formatiei AC/DC. Intr-un cantec din 1979, el spunea: ‘Nu ma opriti: ma indrept pe drumul meu, pe drumul care duce in infern’. Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost gasit mort, inecat cu propria voma.

• Campinas (in 2005): In Campinas , Brazilia, un grup de prieteni, beti, au luat, in drum, o alta prietena…. Mama a insotit-o pana la masina si, ingrijorata de starea in care se aflau prietenii ei, i-a spus, tinand-o de mana pe fata care se asezase in masina: ‘Fiica mea, mergi cu Dumnezeu si fie ca El sa te apere.’ Aceasta a raspuns: ‘Poate doar daca El (Dumnezeu) merge in portbagaj, pentru ca aici, inauntru, ….e deja plin. ‘ Peste cateva ore, a sosit vestea ca tinerii au fost implicati intr-un accident mortal, toti au murit, masina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de masina fusese, insa, in mod surprinzator, portbagajul era intact. Politia a declarat ca nu vedea in ce mod a putut ramane intact portbagajul. Spre surprinderea lor, in portbagaj, au gasit un carton de oua, iar ouale erau toate intregi.

• Christine Hewitt (ziarista si redactora de emisiuni de divertisment din Jamaica ) a declarat ca Biblia (Cuvantul lui Dumnezeu) este cea mai proasta carte scrisa vreodata. In iunie 2006 a fost gasita arsa in masina proprie.

Viaţa de azi… (cuvîntul Părintelui Serafim Rose)

Hristos vs căldicimea

– Cuvinte de neuitat culese din Saptamana Patimilor –

Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvant la Sfânta si Marea Luni:

“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte?

Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta?

Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund?

Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum.

Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul?

Pentru ce alergi în zadar?

Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip.

Iubirea de sine – singura iubire a ecumeniştilor

“Dar ceea ce fac, voi face si in viitor, ca sa tai pricina celor ce poftesc pricina, pentru a se afla ca si noi in ceea ce se lauda.
Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor” (2 Cor. 11, 12-15).

Cu acordul autoarei articolului, D-na Oana Iftime, republicam si noi ceea ce socotim a fi unul dintre cele mai bune texte (eseistice) de demascare a imposturii teologice si duhovnicesti a ecumenismului, de vadire a originilor sale reale, dupa cercetarea roadelor sale celor mai flagrante. Este un demers de rostire simpla si raspicata a evidentelor pe care putini au sinceritatea sa le mai si gandeasca macar, timorati sau derutati fiind de demagogia si de sofismele discursului oficial al institutiei bisericesti. Este un text scris in acelasi timp cu caldura inimii indurerate si cu limpezimea si luciditatea mintii care scruteaza in adanc, adaugand la acestea un dar al scriiturii spumoase, atragatoare. Prilejul sau este abuzul savarsit de ierarhul Sofronie al Oradei (ortodox doar cu numele, din cate se vede, dar cu comportament de sabotor si prigonitor al credintei adevarate, precum se vede din toate faptele sale de la inscaunare si pana acum) impotriva Parintelui Eftimie Mitra de la Schitul Huta. E un text scris din sinceritatea inimii, care cheama pe fiecare la aceeasi sinceritate a inimii, pentru ca fiecare dintre cei care-l citesc sa-si trezeasca si sa-si asculte constiinta spre a spune binelui BINE si raului RAU, intru toata frica lui Dumnezeu. Cititi, apoi stati o clipa si lasati-va priviti in ochi, pana in strafunduri, de ochii lui Hristos:

“Dacă nu aş fi împotriva superstiţiilor şi a propagării lor, aş zice că ziua de marţi, 13 noiembrie a fost cu adevărat fatidică. O zi în care ne-am străduit a mânia pe Dumnezeu, cu anumite accente particulare. A fost ziua noii exilări a Sfântului Ioan Hrisostomul, dar şi a începutului prigonirii părintelui Eftimie Mitra (pentru detalii, căutaţi pe net, după numele părintelui şi veţi găsi întreaga poveste). Ce au în comun cele două fapte şi de ce le-am încadrat la “accente speciale în încercarea de a ne prăbuşi cerul în cap”?

Ambele stau sub semnul ecumenismului. Cum ar trebui să arate, după dreptate, acest semn, nici nu vreau să mă gândesc. Afirm, însă, că cel al Crucii Mântuitorului nu are cum fi, în mod cert. Nu avem aceleaşi idei, despre Cruce, ortodocşii şi ceilalţi “creştini”- nici despre motivele Răstignirii, nici despre cum ar trebui să ne închinăm, iar unii pur şi simplu reneagă Crucea, cu totul. Neavând aceeaşi raportare, acelaşi înţeles al Crucii, cum de ne numim cu toţii creştini, în primul rând, şi cum de pretindem a avea ca simbol al dialogului ecumenic un semn în care fiecare vede altceva? Iertare, dar pare grozav de ilogic, de calp, de jalnic. Aşadar, aş zice că se respinge, de drept, propunerea de simbol al dialogului interconfesional.

Or, dacă nu simbolul creştin prin excelenţă, atunci ce punem acolo, oameni buni? Şi, poate ceva la care nu se potriveşte Crucea să fie creştinesc, bun, frumos, drept?

Evident, acesta este un exerciţiu retoric. Se foloseşte intens Crucea, ca simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul. Am vrut, însă, să atrag atenţia asupra falsităţii acestei opţiuni, falsitate de care, probabil, mulţi nici măcar nu-şi dau seama. Cruce nu înseamnă numai două beţe sau două linii aşezate în unghi drept, ci infinit mai mult, după cum infinită este şi dragostea dumnezeiască din care am primit-o. Ca ortodocşi, ar trebui să avem idee de diferenţa dintre închinarea dreaptă şi cea strâmbă. A te închina nu înseamnă în niciun caz a mâzgăli prin aer ceva la care nu te raportezi cu sufletul. Aceea este un fel de măsură muzicală de 4/4, văzută în oglindă, nu Sfânta Cruce.

Crucea cea adevărată se face cu trupul şi cu sufletul, şi asupra amândorura. Nu cu mintea în vacanţă, ci fiind conştienţi de semnul sfânt, de ceea ce s-a făcut pentru noi prin Cruce, de faptul că fiecare însemnare este mărturisire a Dumnezeului Adevărat şi chemare a Lui. Crucea nu este un simplu simbol cultural, ci mântuitorul semn, care sfinţeşte, care alungă răul, cu “nebiruită şi dumnezeiască putere“. Având acestea în minte, cum ar mai îndrăzni cineva să folosească tocmai Crucea pe post de simbol al unei mişcări care cocoloşeşte neadevărul strecurat în credinţă?? Se vede, însă, că nu se gândesc la nimic din toate acestea. Altfel, li s-ar cutremura sufletul şi n-ar mai îndrăzni.

Să revenim la cronica zilei de 13 noiembrie. Relatarea faptelor care îl implică pe părintele Eftimie nici măcar nu pare halucinantă. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, pot spune că mă aşteptam la asemenea lucruri, având în vedere ardoarea cu care se promovează, din ce în ce, ecumenismul. Deşi mă aşteptam, tristeţea tot a venit, peste mine, exact ca atunci când ştii că undeva este război şi că mor oameni şi, deodată, ţi se arată, la ştiri, fotografia unuia dintre cei ucişi. Impactul personalizării, al identificării precise a cuiva care tocmai a lăsat gol un loc, în lume, în chip iremediabil. Iată, am spus, o victimă nominalizată a războiului nevăzut, de pe unul din fronturile principale.

Citim că părintele a participat, pe 13 noiembrie, la o întâlnire a preoţilor, unde a fost admonestat de către ierarhul său pentru poziţia antiecumenistă. A doua zi, pe 14, părintele Eftimie a fost depus din funcţia de egumen şi plasat sub interdicţia de a mai predica în satele învecinate schitului în care vieţuieşte. Evident, pretextele oficiale din actul de depunere sunt cu totul altele, anume că părintele nu ar avea studii teologice, ceea ce, până în 13 noiembrie 2007, nu constituise un impediment. Şi, de altfel, lipsa studiilor teologice formale (în toate sensurile termenului) nu a împiedicat pe cei merituoşi înaintea lui Dumnezeu să fie stareţi şi/sau călăuzitori ai poporului (s-a şi dat exemplul părintelui Cleopa, oierul cu două clase, îl adaug şi eu doar pe cel al părintelui Porfirie).

Cum poate un episcop să poarte într-o mână Crucea şi în cealaltă bâta, fără a risca să pocnească oamenii cu crucea, sau să-i binecuvânteze cu bâta? Ceea ce s-ar zice că nu se face, nici una, nici cealaltă.

Cum poate cineva să asuprească pe altul, pe motiv că acesta din urmă nu are dragoste de fraţi??? Chiar nu sesizează nimeni ridicolul, paradoxul, suceala nătângă a situaţiei? Nu se vede ingineria demonică, la lucru, încurcând minţile oamenilor? Ce se întâmplă cu noi?

Oare nu realizează, măcar, cei care “l-au pus la punct” pe Eftimie cel cu gură (prea) mare că îşi dinamitează propria poziţie, prin asemenea manifestări? Deja, se simte o nerăbdare, din parte promotorilor ecumenismului, care le periclitează noul Babel, construit în ani şi ani de zile, de pe vremea primelor “comisii de dialog”, termen de care, dacă ar fi să întrebăm pe vreun cetăţean al cerului, cel mai probabil că va spune că nu a auzit. “Eu ştiu de sinoade, ce-i aia comisie de dialog interconfesional?? Mă depăşeşte subiectul, încercaţi dedesubt…”

Râdem cu fiere, pentru a nu plânge cu lacrimi de sânge. Poate, cine ştie, ceva va avea, totuşi, impact?…Ironia, dacă nu tonul serios, trasul copilăresc- răutăcios de mânecă, dacă nu abordările retorice standard… Ce să mai facem, dragilor, ca să vă deşteptaţi? Să nu vă îndoiţi că intenţia de dincolo de toate acestea este curată, chiar dacă vă exasperează figurile noastre, vocea noastră, stilul, sau mai ştiu eu ce. Suntem cu toţii oameni, ai Aceluiaşi Dumnezeu şi e sfâşietor să vezi cum cineva este deturnat, “scăpat” din năvodul iubirii adevărate. Nu e libertate, în larg, de data aceasta, ci moarte, mişună prădătorii, pe acolo. Mai bine vă lăsaţi prinşi, de Cel Care umbla cu pescarii şi Care prin Apostoli a vânat lumea, cum spune troparul Ortodoxiei. O singură plasă are, nu mai multe, o singură Biserică, nu nnnnnnnn (”and counting”, în funcţie de ce nouă “grupare creştină” se mai înregistrează la stat).

Se vorbeşte atâta de iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?

Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului, iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică “bârfitori”. Nu vorbim despre “neînţelegeri”, “erori”, teologia nu este filozofie sau ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii, ci Persoană, pe care ereticii O clevetesc, despre care spun lucruri neadevărate, lucruri prin care îndepărtează pe oameni de El. Recunoaşteţi trăsăturile şi “funcţiile” clevetirii, ca şi colportare de neadevăruri, ducând la dezbinare?

Cum se face că atunci când cineva insultă pe mama sau pe tatăl nostru, soţia, soţul, fratele, sora, fie şi pe vreun prieten de care nu ne leagă sângele, sărim în sus, reacţionăm, nu acceptăm, vociferăm, ba, mai dăm şi cu pumnul, uneori? Iar atunci când ne este insultat Tatăl nu mişcăm nici limba, nici vreun deget? Mânia faţă de insultarea unui om se poate întemeia pe orgoliu, şi nu pe iubire rănită, dar nu cred că se poate pretinde, în nici un caz, că iubirea lipseşte cu totul. Mânia faţă de insultarea lui Dumnezeu este curată şi arde numai din iubire. Este, poate, unul dintre cele mai lipsite de osteneală moduri de a ne apropia de mântuire, n-avem a da decât vorbe, fie şi o singură frază de împotrivire la hulă.

Dar iată că nu ne cuprinde, mânia aceasta, ci lâncezim fără de grijă, între o mâncărică gustoasă şi un talk- show. Vorbele cu pricina ar costa, se vede că, de fapt, cu mult mai mult decât îmi închipui eu, în naivitatea mea. Dacă cineva ne va lua drept bigoţi? Sau necivilizaţi? Dacă se supără cutare cunoscut, care nu este ortodox? Dacă se supără altul, care se consideră ortodox, dar ecumenist? Iar unii chiar cred sincer că a lăsa pe ceilalţi să stăruie în păreri greşite despre credinţă înseamnă iubire. “Doar”, zic ei, “Dumnezeu e bun, nu poate lipsi pe oameni de mântuire fiindcă nu sunt ortodocşi, ci tot vreun soi de creştin”. Aşa ceva zicea şi Origen, propagând ideea de apocatastază, de mântuire universală, inclusiv a demonilor, la sfârşitul lumii. Şi a fost condamnat, fireşte, ca eretic, de către Biserică. De ce, dacă ideile sale erau atât de generoase, de pline de iubire, iar iubirea este de la Dumnezeu şi a lui Dumnezeu prin excelenţă? Voi oferi un indiciu simplu- Hristos Însuşi vorbeşte despre focul cel veşnic, în Evanghelie, aşadar, cum să aibă dreptate Origen şi cum să fie considerat dreptcredincios cineva care dezmite spusele Mântuitorului?

Şi mă tem că aceeaşi este situaţia cu fiecare “deosebire” de credinţă în parte. Fiecare idee de acest gen face mincinos pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt, care a inspirat pe sfinţii care ne-au lăsat învăţătura de credinţă ortodoxă. Or, cum să contrazici, să faci mincinos, pe Adevărul, oameni buni? Ce întreprindere aberantă este aceasta? Cum să te faci mai cunoscător decât Dumnezeu Însuşi, “răscroind” ceea ce El şi nu altcineva a lăsat?

Revenind la iubire, cred că răspunsul este clar. “Iubirea” ecumenistă nu este iubire, ci o batjocorire a ei.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi adevărat, şi în sensul său propriu, nici “iubirea”, nici “bunătatea”, nici “frumuseţea”. Vezi şi “bunătatea” din care unul ajută pe altul la păcat, spre despărţirea de Dumnezeu, care este Bunătatea, sau “arta” hulitoare, demonică, pretinsă a fi “frumuseţe”.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi spre binele omului, binele cel adevărat, cel din veci, nu mincinosul răsfăţ al unei societăţi oarecare. Cordialitatea ecumenistă, întemeiată fiind pe neiubirea de Dumnezeu este iluzie demonică, întovărăşire la păcatul hulei, falsă bună-înţelegere păstrată în numele unei răstălmăciri a unui fundament al creştinismului. Dacă iubesc, dintâi pe Dumnezeu, după poruncă, apoi pe aproapele meu, mă voi strădui să-i deschid acestuia ochii, atunci când umblă să-l înşele falsele iubiri.

După cum a încercat a-şi însuşi Crucea, ca fur de cele sfinte, ecumenismul a încercat a-şi însuşi iubirea. Nici una, nici cealaltă nu sunt cele adevărate şi mântuitoare.

După cum se îmbracă diavolii în “lumină”, spre înşelarea oamenilor trufaşi, s-a îmbrăcat şi ecumenismul în “iubire”, spre înşelarea tot a celor cu iubire de sine. Fiindcă acesta este, cel mai probabil, motivul adânc pentru care cineva ar susţine ecumenismul- iubirea de sine. Iubirea de sine, care “protejează” pe om de eventualele conflicte în care l-ar implica mărturisirea. Iubirea de sine, care este satisfăcută de avantajele materiale care ar putea decurge din susţinerea ecumenismului. Iubirea de sine, piedica dintâi în calea Iubirii adevărate, venind să ne lumineze sufletul şi să ne răpească lui Hristos Dumnezeu. Deja nu prea mai cred în ecumenistul naiv, o fi existând, dar şi în acest caz tot vinovat este, fiindcă nu pune mâna să afle învăţătura Bisericii.

În orice caz, nu pe părintele Eftimie îl plâng, în aceste zile, ci pe noi, ceilalţi. Părintele se va număra printre cei prigoniţi pentru Hristos, a căror plată multă este în ceruri. Unde ne vom număra noi, dacă nu ne lepădăm de toropeala ucigătoare de suflet în care ne aflăm, este altă poveste, de semn complet opus.

Hai să ne trezim! Să nu ne mai lăsăm drogaţi cu vorbe de “dragoste” mincinoasă. Suntem oameni, avem raţiune, ne iubeşte nemărginit Dumnezeu, şi noi suntem capabili, din fire, de iubirea cea adevărată, de ce să ne pierdem în amăgiri?

Hai să alungăm demonii, cu semnul cel drept al Sfintei Cruci, pe care să nu îndrăznim a o folosi ca simbol al neiubirii şi nici să mai lăsăm pe alţii să facă asta.

Oameni cu care am mai discutat îndemnau la rugăciune. Desigur, şi la rugăciune îndemn şi eu, măcar că mi se pare uşor truistic, sau, altfel spus, ce este acela creştinul care nu se roagă. Dar rugăciunea nu exclude acţiunea de a lua atitudine prin viu grai sau în scris. Dacă sfinţii martiri s-ar fi rugat, numai, în sufletul lor, în timp ce cu mâna ar fi adus jertfă demonilor…Sau dacă Sfinţii Părinţi nu s-ar fi împotrivit ereticilor, ci numai s-ar fi rugat, în timp ce aceia umblau prin cetate, smintind lumea…

Şi degeaba ar veni cineva să-mi atragă, “smerit”, atenţia, că pretind să ne raportăm la sfinţi, fiindcă, dragilor, din dar de la Dumnezeu, însă şi cu faptele lor s-au sfinţit, aceia. Nu au aşteptat să devină sfinţi (eventual, să-şi dea seama că au devenit…) pentru a face faptele credinţei, între care împotrivirea la hulă. În afară de asta, atrag şi eu atenţia că ortodoxia ne “pretinde”, de fapt, ceva încă şi mai “deplasat”- a ne raporta la Însuşi Hristos. Sau, cumva, trebuie să aşteptăm, în chip aberant şi hulitor, să devenim dumnezei, ca Acela, prin fire, pentru a încerca să urmăm modelul Mântuitorului? Periculoasă gândire. Să nu fie!

Să nu mai fie, în general, nimic din toate acestea- falsa iubire, falsa bunătate, falsa frumuseţe, falsa dreptate, falsa smerenie, falsa ascultare şi orice altă sucire demonică a valorilor creştine.

Iubirea adevărată nu arată neiubitor pe Dumnezeu fiindcă a gătit focul cel veşnic, demonilor şi următorilor lor de bunăvoie.

Bunătatea adevărată nu-L arată pe El ca lipsit de bunătate fiindcă nu se vor mântui toţi oamenii, indiferent de credinţă.

Frumuseţea adevărată nu arată ca urâcioase învăţătura sau slujirea ortodoxă, umblând să le facă “operaţii estetice”, după gustul demonilor.

Dreptatea adevărată nu nedreptăţeşte pe Dumnezeu.

Smerenia adevărată nu zace pe sine, lăsând să fie hulit Cel Care pentru noi S-a smerit până la moarte.

Iar ascultarea adevărată se face dintâi faţă de Dumnezeu”.

Sursa