Arhiva

Posts Tagged ‘ispita’

Sfîntul Ioan Iacob Românul despre fraţii cei mincinoşi

30 mai 2009 Lasă un comentariu

În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că voi fi în veacul cel de apoi. “Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.(Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de Sfânta şi Preadulcea Ortodoxie; de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om”. [umanismul –n. ed.] (tradusă din greceşte).

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorothei: Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune”. „După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi diavolul se închipuie un înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind neobservaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121).

Sursa

Adevar__minciuna_49aa9a6592d4e

Femeia vs XXX-ul

17 septembrie 2008 6 comentarii

Din perspectiva unei fete, normal,categoric filmele acestea lezează sensibilitatea, libertatea, cât şi feminitatea unei fiinte umane. Privind în trecut,când femeia chiar era un mister, o taină, am o durere profundă în suflet să constat că în ziua de azi femeia nu mai e femeie, nu mai are intimitate, nu mai e EA. Actul în sine de dragoste, de unire a sufletelor, nu mai e sfânt, sacru, misterios şi unic…a devenit o rutina, o curiozitate sau mai bine zis o descarcare animalica. Nu vreau să fiu dura, vorbesc realist…

Cred că în ziua de azi, nu există bărbat care să nu se fi uitat la astfel de filme, nu zic, şi femeile se uită.. Recunosc, m-am uitat şi eu din curiozitate, în vâltoarea problemelor cu care se confruntă tinerii…Apoi am avut o perioada în care am vizionat filmele ,,de genu’” din cauza unor conjuncturi şi presiuni ale anumitor persoane, dar mă bucur că am trecut de etapa aceea a vietii mele…Rana în sufletul meu mai există…Aceste materiale, sincer spun, mi-au afectat profund feminitatea, percepţia asupra noţiunii de dragoste şi starea de drăgălăşenie care ar trebui să existe între un bărbat şi o femeie. Scârbă, este puţin spus…Mă întreb de ce Dumnezeu nu opreşte mizeriile astea? Apoi tot eu răspund că era la îndemana Creatorului să ne facă pe toţi sfinţi. Din marea Lui dragoste, ne-a făcut liberi. Dar nu liberi să coborâm în mocirle unde nici animalele nu intră… Este important după vizionarea unui film să ştim să facem diferenţa între frumos şi vulgar.. Să ştim să nu detestăm exemplele din această categorie care ne apropie de maimuţele lui Darwin. Observ cu durere în suflet că încă de pe la 8-9 anişori fetiţele apar pe Internet în ipostaze asemanatoare…Femeia nu mai trebuie să fie frumoasă, femeii trebuie să i se spună că este ,,bună”. Acesta este noul ,,compliment” şi atribut al femeii moderne. Din zi în zi femeia este doar un obiect cu forme apetisante, care satisface plăcerile unui mascul….

Toate articolele referitore la acest subiect încurajează vizionarea filmelor erotice, considerându-se că acest lucru este un mod de spargere a barierelor puse de societate, un mijloc prin care cuplul se poate iniţia sau dezamorţi urmărind producţiile respective, dar din păcate, aceste filme nu apar doar în faţa parintilor, la ele au acces şi copii, deja avertismentele cu ,,bulina” sau ,,acel 18” sunt repere pentru ce vor să vadă, nu invers… Eu mai sper că sunt persoane care încă nu şi-au pătat trăirea, sensibilitatea şi responsabilitatea creştină cu asemenea mizerii…”

Andreea A.

Pe dos: Cele ce la Dumnezeu sînt cu neputinţă, la oameni sînt cu putinţă!

25 iulie 2008 Lasă un comentariu

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând – doar pentru că „trebuie să avem milă” – pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa