Arhiva

Posts Tagged ‘Iuda’

Jidovistică: Talmudul (III)

8 ianuarie 2010 2 comentarii

fragmentul precedent

II. Patima de dominaţie

a) în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.

  • „Omul poate să uzeze de femeia sa, aşa cum îi place, – ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”[1].
  • El poate… să o trateze ca în Sodoma[2]; şi dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ţi venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău”[3].

Talmudul merge până la a tolera poligamia.

„Regele nu se poate însura cu mai mult de optspre­zece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, – numai să nu ia femei capabile de a-l co­rupe”[4]

  • Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este so­cotit şi nu poate fi pe­depsit[5] căci, la goi[6], nu există măritiş.
  • „Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligaţie. Viaţa lor e legată ca aceea a cailor. Citește mai mult…

Jidovistică: Talmudul (II)

5 ianuarie 2010 8 comentarii

fragmentul precedent

I. Patima de proprietate

Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.

  • „Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”[1].
  • „Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor.[2]

Israel este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”[3].

  • „Când va veni Messiah [Antihrist], ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”[4].

În consecinţă, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi. Citește mai mult…

„Să nu ne asemănăm jidovilor, ca să luăm osînda lui Dumnezeu”

14 martie 2009 3 comentarii

CUVÎNTUL SFÎNTULUI COSMA ETOLUL DESPRE CREŞTINI ŞI DESPRE JIDOVI

A Doua Venire şi Judecata de Apoi

Acum, fraţii mei, ce semn aşteptăm? N-aşteptăm altul decât să vedem strălucind pe cer Preasfânta Cruce mai mult decât soarele şi Preadulcele nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu să strălucească cu slavă dumnezeiască de şapte ori mai strălucitor decât soarele împreună cu mii şi zeci de mii de îngeri. Şi Domnul să învie lumea întreagă şi cel bun să fie ca îngerul, iar cel rău ca diavolul. Mai întâi copiii diavolului, jidovii, care nu numai că n-au crezut în Hristosul nostru, dar L-au răstignit. Atunci vor vedea acea slavă a Hristosului nostru, vor crede şi se vor închina, dar credinţa aceea nu le va folosi cu nimic. Acum e nevoie de credinţă. De aceea, fraţii mei, întreit fericiţi creştinii care cred acum şi vai de necredincioşi, mai bine ar fi să nu se fi născut pe lume.

Atunci Domnul îi va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum desparte ciobanul oile de capre, şi-i va pune pe cei drepţi de-a dreapta Lui, iar pe cei păcătoşi de-a stânga Lui, şi va spune drepţilor: „Veniţi blagosloviţii Părintelui meu, de moşteniţi Împărăţia ce este gătită vouă de la întemeierea lumii [Mt. 25, 34], să vă bucuraţi împreună cu îngerii pururea, fiindcă aţi păzit credinţa Mea, aţi păzit poruncile Mele!” Atunci va spune Domnul păcătoşilor care sunt de-a stânga Lui: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului, şi îngerilor lui [Mt. 25, 41], în iad să ardeţi împreună cu diavolul, tatăl vostru, pururea, fiindcă n-aţi păzit credinţa Mea şi poruncile Mele!” Şi Domnul va deschide un râu de foc ca o mare, ca să arunce în el pe cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, să ardă în el pururea, iar pe creştinii ortodocşi bine-cinstitori şi drepţi să-i pună în Rai să se bucure pururea.

Să ne pocăim!

Acum, fraţii mei, se cade să ne gândim ce suntem: drepţi sau păcătoşi? De suntem drepţi, de-trei-ori-fericiţi suntem. Dar de suntem păcătoşi, se cade ca acum, cât avem timp, să ne pocăim de rele şi să facem cele bune. Iadul ne aşteaptă, când ne vom pocăi? Nu mâine, poimâine şi peste un an, ci în clipa aceasta, fiindcă nu ştim ce vom păţi până mâine, fiindcă Hristosul nostru ne spune să fim mereu gata „Pentru aceasta şi voi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” [Mt. 24, 44].

Jidovii pedepsiţi de Dumnezeu

Ce lucru mare şi rău e, creştinii mei, să cadă omul în păcat şi să nu se pocăiască; gândiţi-vă: în vechime jidovii au omorât pe prooroci, pe toţi învăţătorii, pe toţi cei buni, au lăsat de mii de ori pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolului. Şi tot de atâtea ori au făcut un viţel şi i s-au închinat ca unui dumnezeu, cum îl au până astăzi. Acelaşi lucru e şi acum să petreci şi să faci afaceri, să mănânci şi să bei cu diavolul şi cu jidovul. Au îndrăznit şi L-au răstignit pe Hristosul nostru. Şi în toate acestea Preabunul i-a păzit, i-a ocrotit, nu i-a lăsat din mâna Lui. Treizeci de ani după răstignire i-a aşteptat Domnul să se pocăiască. Şi nu s-au pocăit. Atunci i-a blestemat, atunci i-a afurisit, S-a mâniat pe ei şi l-a lăsat pe diavol în inima lor, cum îl au până astăzi. S-au întunecat, au fugit din lumea întreagă şi au intrat în Ierusalim. Şi atunci se ridică un împărat Titus din Roma cea veche şi-i închide pe jidovi în Ierusalim, şi de foame părinţii şi mamele îşi junghiau copiii, îi găteau şi-i mâncau. Diavolul vrea ca părinţii să-şi mănânce copiii lor, nu Dumnezeu.

Auziţi, fraţii mei, ce lucru rău păţeşte omul atunci când Dumnezeu îl lasă din mâna Lui? „Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu.” [Evr. 10, 31]. Mare îndurare are Dumnezeu, da!, dar are şi mare mânie. Şi aşa cum i-a pedepsit pe jidovi, ne pedepseşte şi pe noi, dacă nu vom face cele bune.

Dumnezeu îl duce pe împărat în Ierusalim şi el omoară [în anul 70 d. Hr.] o sută douăzeci de mii de jidovi, atât încât sângele lor s-a făcut ca o mare. Cu treizeci de arginţi au vândut jidovii pe Hristosul nostru, cu treizeci de arginţi a vândut Hristosul nostru mii şi mii de jidovi. L-ai vândut pe Hristos iar El nu poate să te vândă?

Ura jidovilor faţă de Hristos şi creştini

Acum, nemaiputând jidovii să-L răstignească încă o dată pe Hristosul nostru, în fiecare Vineri Mare îl fac din ceară şi-L răstignesc, după care-L ard sau iau un miel îl lovesc cu cuţitele şi-l răstignesc în locul lui Hristos. Auziţi relele jidovilor şi ale diavolului? De cum se naşte puiul de ovrei, în loc ca jidovii să-L înveţe să se închine lui Dumnezeu, de îndată ce s-a născut îl învaţă să hulească, să vândă şi să anatemizeze pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară şi plătesc o sută de pungi ca să găsească un pui de creştin ca să-l jupoaie, să-i ia sângele şi să se cuminece cu el. [vezi NOTE] Diavolul vrea să bea sângele copiilor, nu Dumnezeu. Hristosul nostru ne porunceşte să binecuvântăm lumea întreagă. Jidovul, chiar dacă e prietenul tău, se duce şi-ţi dă bineţe, şi ascultă atunci bine ce-ţi spune. Tu-l binecuvântezi şi-l saluţi şi el te blestemă şi-ţi spune în loc de „Bună ziua [kali imera]”, „Să-ţi ardă ziua [na kai imera su]”, fiindcă ziua bună e a lui Dumnezeu şi jidovul nu vrea să spună asta.

Te-ai uitat la faţa unui jidov când râde ca să vezi: dinţii lui sunt albi, faţa e ca un ştergar afurisit fiindcă are blestemul de la Dumnezeu, şi nu râde inima lui, fiindcă are pe diavolul în el, care nu-l lasă. Uită-te şi la un creştin în faţă, chiar dacă e păcătos: faţa lui străluceşte, revarsă harul Preasfântului Duh, fiindcă Dumnezeu nu-l lasă din mâna Lui. Jidovul junghie o oaie şi jumătate din ea, picioarele din faţă, le ţine pentru el, iar pulpele le ascunde şi le aduce jertfă diavolului şi le vinde creştinilor ca să-i spurce. Vrea jidovul să-ţi vândă vin sau rachiu? E cu neputinţă să ţi-l dea fără să-l fi spurcat mai întâi. Dacă n-ajunge să se pişe în el, va scuipa în el. Când moare un jidov, îl pun într-o copaie mare pe care o umplu cu rachiu şi-i scot cu el toată duhoarea şi acel rachiu îl amestecă cu parfumuri şi-l vând creştinilor ca să-i spurce. Când vând peşte, jidovii deschid gura peştelui şi se pişe în ea şi aşa îl vând creştinilor. Jidovul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori [bastardos] şi Preasfânta Fecioară a mea e o desfrânată [porne], iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la jidov? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar pe domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu jidovii? Cel care petrece împreună cu jidovii, cumpără şi vinde de la ei, ce anume arată? Arată şi spune că bine au făcut jidovii de au omorât pe toţi prorocii şi învăţătorii cei buni. Bine au făcut şi fac că ocărăsc pe Hristosul nostru şi pe Preasfânta noastră Fecioară, bine fac că ne spurcă şi ne beau sângele. Arată că jidovii fac bine acestea şi altele.

De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe jidovi şi să-i prigoniţi, nu!, – ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne pocăim acum până mai avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să păţim şi noi ca jidovii şi chiar mai rău.

Creştinii mei, sunt de ajuns acestea, nu pot să vă spun mai mult. V-am spus şi eu ceea ce m-a luminat Dumnezeu. Celelalte căutaţi să le învăţaţi domniile voastre. Sunteţi înţelepţi şi cunoscători, înţelegeţi deci care e binele vostru şi faceţi-l!

Sfântul Cosma Etolul – din Învăţătura III
Traducere după ediţia MENOUNOU, 1979, pg. 158-182

A se citi şi Sfântul Nicolae Velimirovici – Ce este Europa


Remarcă: Să nu încurcăm termenii „jidov” (sau „jidan” sau „iudeu”) cu termenul „evreu”. Termenul „jidov” denumeşte credinţa iudaică, credinţa răstignitorilor Mîntuitorului Hristos, care s-a născut, de facto, cu cuvintele „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Termenul „evreu” denumeşte etnia, componenta bio-culturală. Adică: un evreu poate avea orice credinţă; poate fi ortodox, musulman, sectant, ateu, etc. La fel cum un român poate fi musulman, sectant, jidov, ateu (pierzîndu-şi însă prin aceasta statutul lui de Român, care nu poate fi altceva decît ortodox, cum spunea Românul Nae Ionescu). Nu orice evreu este jidov. Nu orice jidov este evreu. Întîlnim jidovi de alte etnii, unii declaraţi, alţii ascunşi (inclusiv sub rase). Să luăm aminte la nuanţa aceasta, importantă în înţelegerea iudaismului şi în relaţiile noastre cu evreii ne-iudei.

______
NOTE:

1]. „Fiind rabin şi învăţătorul ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez:

Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate.

În plus, această blestemăţie faţă de omenire nu este scrisă nicăieri. Rabinii o lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să n-o descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici creştinilor, chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci.

Astfel, eu, nevrednicul Neofit, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei.

Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.

Şi îmi mai spuse: “Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin”. Astfel îmi grăi tatăl meu”.

din Înfruntarea jidovilor de Neofit Cavsocalivitul

Cuviosul Neofit Cavsocalivitul a fost mai-nainte evreu şi fiu de rabin, s-a convertit la Ortodoxie şi a intrat în acea mişcare de Rezistenţă Ortodoxă numită a Colivaşilor, alături de străluciţii sfinţi isihaşti şi teologi Nicodim Aghioritul, Athanasie de Paros, Macarie episcopul Corintului şi alţii.

Tot din lucrarea Cuviosului Neofit Cavsocalivitul Înfruntarea jidovilor (care poate fi descărcată de aici) mai cităm:

Principalul motiv al crimelor rituale este marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-adevăr, rabbi Solomon zice în Talmud: “celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l” – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui.”

Foarte multă ură au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. Însă nu mă lasă inima să tac de tot şi a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastră o numesc “tuma”, care cuvânt va să zică “spurcată”; iar hahamii numesc Biserica noastră “moisav”, care va să zică “latrină”; pe creştin îl numesc “goim” adică “păgân”; pe copiii de creştin îi numesc “seighiti”, care va să zică “vierme târâtor”, copilei îi zic “siscala”, care tot aşa va să zică – vierme târâtor parte femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii “galăh”, care va să zică “jertfitor la idoli”.

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăţa A, B, trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când va trece pe lângă vreo biserică să zică: “şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi”, cuvinte care înseamnă: “spurcata spurcaţilor, necurata necuraţilor, să fii afurisită”. Şi la Talmud scrie că dacă a trecut vreun jidov pe lângă biserică şi a uitat să hulească, până la 10 paşi, dator este să se întoarcă îndărăt şi să zică hula aceea.

Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jidovul să zică: “saium had, lamuhar trii”, – adică: “azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi”. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, decât numai pe ovrei”.

Tot despre crimele rituale ale jidovilor se poate citi şi în lucrarea Doctorului Nicolae C. Paulescu – Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (click pe titlu pentru descarcare).

2]. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cunoscând pe jidovi în faptele lor, au avut grijă să ne ferească de ei, lăsând, în Sinodul al 6-lea, prin canonul 11, aceasta (după cum citim în Pidalionul sau Cârma Bisericii, întocmit de Sfântul Nicodim Aghioritul):

Nu este îngăduit niciunui creştin să lege prieteşug cu jidovii, nici să găzduiască în casa lor, nici să ospăteze la masa lor, nici doctorii să cheme, nici doctoriile lor să primească, iar la băi cu ei nicidecum să se scalde. Cel ce va face una ca aceasta, de este cleric se va caterisi, iar de este mirean se va afurisi.

Sursa

Holocau$tul într-o imagine:


„Ortodoxia” umanistă

15 august 2008 Un comentariu

„Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

  • Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?
  • Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

ORTODOXIA UMANISTĂ

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în “locuri mirifice” – e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume – zice revista – “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam – iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti – “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe – “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” – un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor – confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.”