Murirea (epilog)

continuarea primei părţi

Lumea reală este formată dintotdeauna de cea virtuală. La început apare ideea, gîndul sau dorinţa – toate acestea sînt produse virtuale. Apoi acestea sînt transpuse în realitate. Odată cu apariţia tehnologiilor informaţionale s-a făcut posibilă crearea unui nou tip de spaţiu virtual, fapt care a dus la creşterea considerabilă a dependenţei lumii reale de cea virtuală.

În lumea virtuală poţi face orice, chiar şi să tai capul cuiva. Pentru dauna adusă unei fiinţe virtuale nu va purta nimeni răspundere. Astăzi, băieţeii (şi nenii adulţi) se distrează cu jocurile „action”, ucigînd oameni virtuali. S-ar părea: ce e rău aici, e doar un joc… Băieţii se jucau mereu de-a războiul şi nimănui nu-i trecea prin cap să vadă ceva rău în aceasta.

Totul e însă foarte simplu – înainte, formatul jocului nu se apropia de realitate. Uciderea din joc şi uciderea din realitate se deosebeau enorm. Însă odată cu progresul tehnologiei calculatoarelor, realitatea şi virtualitatea se vor apropia foarte mult. Conştiinţa omului ajuns în spaţiul cibernetic se va schimba. Mizeria virtuală curge în lumea reală. Astăzi, această mizerie ucide oameni, dar nimeni nu observă relaţia cauză-efect.

Murirea (I)

Democraţia liberală nu reprezintă nicidecum prioritatea majorităţii asupra părerii minorităţii, după cum cred cei naivi. Acest sistem nu egalează nici măcar votul individului cu cel al majorităţii. Democraţia situează votul minorităţii, în cazul în care aceasta este purtătoare de viciu sau păcat, deasupra părerii majorităţii. Dacă 100 de milioane de oameni sînt împotriva pederastiei şi 1000 pro, decizia va fi în favoarea minorităţii.

Într-un mediu de toleranţă şi îngăduire, cultivate prin respect pentru gusturile altora, vor apărea magazine, cluburi şi resurse mass-media, care vor deservi această categorie denaturată. Şi nu-i poţi contrazice : dacă Dumnezeu nu există, toţi sunt liberi să facă ce vor. Acoperirea consecinţelor colosale cu o frunză de smochin se exprimă prin interdicţia de a cauza prejudicii cu efect imediat. După logica de percepţie materialistă a lumii, un gust sau o orientare netradiţională trebuie respectate. Doar nu ne pot face nici un rău.

Unora le place borşul, altora – insectele fripte. În sex se aplică aceeaşi regulă: unora le plac relaţiile tradiţionale, alţii le preferă pe cele netradiţionale. În curînd, însăşi cuvîntul „netradiţional” va disparea. De ce? Cine determină tradiţia? Deocamdată, aceasta este asumată de acea parte a societăţii care păstrează conştient rămăşiţele „directivelor” religioase. Dar cu trecerea timpului se vor naşte generaţii „libere” de aceste „arhaisme”.

Pot fi ÎNCHIŞI sau UCIŞI bloggerii ?

Auzim adesea despre ziarişti arestaţi sau bătuţi pentru ceea ce au scris; de câte ori aţi auzit însă despre bloggerii închişi? Poate nici nu credeţi că există, pentru că blogurile sunt doar o distracţie inofensivă, pe care nu o ia nimeni în serios.

178. Atâţia bloggeri au fost închişi, ameninţaţi sau molestaţi în lume până acum pentru ceea ce au scris. Trei dintre ei au fost ucişi. Blogul threatened.globalvoicesonline.org ţine această tristă evidenţă a suprimării libertăţii de exprimare pe Internet. Ţările “de top” nu sunt chiar surprize: China, Egipt, Iran, Tunisia, Siria, Vietnam.

Blogosfera chineză este mai mare decât cea americană, dar şi presiunile regimului comunist sunt pe măsură. În jur de 20 de bloggeri chinezi se află în acest moment după gratii, pentru motive ca “subminarea ordinii de stat”, “instigare la revoltă”, “calomnie la adresa puterii populare”.

ÎNTRE HRISTOS şi LOCUL DE MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sînt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi pînă seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc sînt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci cînd e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atît pentru creştini, cît şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Cînd şi cîţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Cîţi din popor cunosc cît de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămane loc şi pentru alte indeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rînduială creştinească zilnică? Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise, etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămanzi, săraci, pribegi fără căpătai, bolnavi, aflaţi in inchisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb in neştire minute şi ani din viaţa omului şi a intregului neam, vlăguindu-l. Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sînt mai importante decît propria familie, decît mîntuirea, decît Însuşi Hristos Dumnezeu: aici işi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă.

Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gîndul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singuru ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gîndul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întarzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Cînd instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfîrşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gîndurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpîn cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care insuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb pînă într-atît încat nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mîntuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenicii de duhovnici, făcîndu-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi„, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană„, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cîndva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU”, de Ieromonah Martirie Pădurarul

* cartea poate fi descărcată de aici >>> http://mirem.ro/umanism.html – click dreapta > save target as…

Libertatea

Poate niciodata oamenii nu s-au preocupat de libertate mai mult decât astazi. In vechime, discutiile despre libertate erau o preocupare filozofica. De exemplu grecii, aveau nevoie de o filozofie a libertatii care sa se opuna zeilor dezlantuiti si tirani. Zeii grecilor ii asupreau pe oameni. Atunci când Prometeu, zeul umanist, a vrut sa duca focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit, legându-l de o stânca, unde vulturii ii ciupeau ficatul.

Religii care sa se ocupe de libertatea omului sunt prea putine, de fapt, numai una. Când spun “religie”, vreau sa invit la corectitudine terminologica. Religie din latina inseamna “re-legare”, adica restabilirea relatiei dintre om si Dumnezeu, doua persoane. Pentru orientali, ideea unui Dumnezeu-Persoana este vulgara, ei nu o pot concepe. Orientalii nici nu au Dumnezeu, ei au doar invatatori care te invata sa te “eliberezi”. De aceea, obsesia eliberarii la orientali este o filozofie, alaturi de cea greaca sau cea nietzschiana, dar nu o religie. Musulmanii, care cred intr-un Dumnezeu persoana, au o singura zi pe an, in decembrie, de sarbatoarea zisa “noaptea rugaciunii”, când Allah se coboara din al saptelea cer pâna la primul cer si atunci le aude rugaciunile. Niciodata Dumnezeul musulmanilor nu l-a numit pe vreun om prieten al sau, asa ca Hristos.