Arhiva

Posts Tagged ‘Lumina’

Lumina Sfîntă şi ecumeniştii

13 octombrie 2009 10 comentarii

Mulţi ecumenişti nu ezistă să îşi justifice apostazia prin următoarea afirmaţie: “dacă noi suntem eretici şi lipsiţi de har, Lumina Sfîntă nu s-ar coborî la Ierusalim în Săptămâna Patimilor”. Acest argument nu este adevărat cel puţin din următoarele motive.

În primul rând, a fost dintotdeauna acceptat  în Ortodoxie faptul că cele sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie că în cele ale necredincioşilor. Ştim aceasta de la moaştele Sfinţilor care lucrează permanent minuni, indiferent de cine le ţine în păstrare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiectele sfinte pe care Sfinţii le-au purtat sau le-au sfinţit prin vărsarea sângelui lor. Iarăşi se poate spune acelaşi lucru despre locurile sfinte pe care Domnul nostru şi Sfinţii le-au sfinţit cu prezenţa lor sau prin faptele de virtute care au fost săvârşite acolo.

Prin urmare, concluzionăm că Lumina Sfîntă nu vine mulţumită patriarhului Ierusalimului, ci aceasta se coboară în ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului. Citește mai mult…

„Păziţi-vă de cîini şi de îngerii satanei!”

27 iulie 2008 Lasă un comentariu

Ereticii, răstălmăcind Scripturile împotriva capetelor lor şi căutând mereu argumente împotriva mântuirii lor, nu-şi dau seama că se îmbrâncesc singuri în prăpastia pierzării. Că pe Fiul lui Dumnezeu nici lauda nu-L face mai slăvit, nici hula nu-L vatămă. Nu are nevoie Fiinţa cea necorporală de lauda noastră, ci, după cum cel ce spune de soare că e strălucitor nu-i adaugă lumină la lumina lui, nici cel ce spune că soarele e întunecos nu-i micşorează strălucirea, ci cuvintele lui sunt dovada propriei orbiri, tot aşa şi cel ce spune că Fiul lui Dumnezeu e creatură şi nu Fiu, dă dovadă de nebunia lui, iar cel care cunoaşte Fiinţa Lui îşi arată propria înţelepciune. Şi nici acesta nu Îi este de folos, nici acela nu-L vatămă, ci unul luptă împotriva mântuirii lui, iar celălalt pentru mântuirea lui.

Răstălmăcind Scripturile, ereticii caută, doar vor găsi un text care să pără de acord cu rătăcirea lor

Dar, după cum am spus, ereticii, răstălmăcind Scripturile, trec cu vederea unele texte din Scriptură şi caută doar, doar vor găsi un text care ar părea de acord cu rătăcirea lor. Să nu-mi spună mie că Scriptura e de vină. Nu-i de vină Scriptura, ci nesocotinţa lor. Şi mierea e dulce, dar bolnavul o socoate amară. Nu mierea e de vină, ci boala. Tot aşa şi nebunii care nu văd lucrurile aşa cum sunt ele, dar nu-s de vină lucrurile, ci mintea stricată a celui nebun. Dumnezeu a făcut cerul ca să Îi vedem creaţia şi să ne închinăm Creatorului. Păgânii, însă, au îndumnezeit creaţia lui Dumnezeu. Nu e de vină creaţia, ci nesocotinţa acelora. După cum omul nesocotit nu are folos de nicăieri, tot aşa şi omul cu judecată, singur îşi este de folos. Poate fi cineva egal cu Hristos? Nu. Dar Iuda nu s-a folosit. Poate fi cineva mai rău ca diavolul? Nu! Şi Iov a fost încununat. Nici Hristos nu i-a fost de folos lui Iuda, pentru că Iuda era nesocotit, nici diavolul nu l-a vătămat pe Iov, pentru că Iov era un om cu judecată. Spun acestea pentru ca nimeni să nu hulească Scripturile, ca nesocotinţa acelora care tălmăcesc rău cele spuse bine. Nu Scriptura e de vină, ci mintea care tălmăceşte rău cele bine spuse.

Păziţi-vă de câini şi de îngerii satanei!

Pavel însuşi îi numeşte câini pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: „Păziţi-vă de câini“, iar altă dată îi numeşte „îngerii satanei“ şi cu „conştiinţa înfierată“.

Trebuie să-i dovedesc din Sfintele Scripturi pe aceştia ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, pentru aceea şi de către prooroci s-au numit lupi; şi de singur Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrăjmaşi, şi vicleni, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu, şi luptători de duh, care au hulit Duhul Darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel viitor, pentru care se huleşte calea adevărului, încă spre acestea şi fiii celui vicleaan se cheamă, ai diavolului, precum a zis către ei Domnul „că voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul“, iar Sfântul Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt „copiii diavolului“.

A ţi-i face prieteni pe cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu, e cumplită nebunie!

Dacă aţi face studiul vostru şi meditaţia Sfintelor Scripturi, dacă v-aţi pregăti în fiecare zi la luptă, eu nu m-aş feri să caut să vă abat de la lupta cu ei; dimpotrivă, eu vă voi sfătui să mergeţi la luptă, fiindcă adevărul este tare şi puternic, dar cum nu ştiţi să vă folosiţi de Scripturi, mă tem de luptă, mă tem că voi, aflându-vă fără de arme şi fără de apărare, ei să nu vă doboare.

Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că apostolul nu ne răspunde: aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii, ci: depărtaţi-vă de ei. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. Nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Mai vârtos, să-ţi fie urât (ereticul) pentru că faţă de tine, cel împreună rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi, dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa cea adevărată şi învăţătura cea din dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului

Noi să ne plinim datoria noastră şi să le întindem mână de ajutor, vorbindu-le cu multă blândeţe. Şi fericitul Pavel ne îndeamnă la fel, zicând: „Să povăţuim cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă pentru cunoaşterea adevărului şi se vor trezi din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 25-26). Vezi că îi arată prin cuvânt că sunt prinşi ca într-o beţie? Verbul a se trezi arată că stau cufundaţi jos, undeva. Şi iarăşi, prin cuvintele: „prinşi fiind de diavol“, aproape că vrea să spună că sunt prinşi în mreaja diavolului. Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului. Să le spunem: „Treziţi-vă, uitaţi-vă la lumina dreptăţii, gândiţi-vă la înţelesul adevărat al cuvintelor!

Deci aşa să-i dojenim: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire, a-i preface viaţa, a-l călăuzi spre filosofie şi din piatră a-l face om. Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vorbim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea, şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând: „un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“ (II Timotei 2, 24). Nu a spus numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi. Şi iarăşi: Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor.

Texte selectate din Omiliile, Cuvântările şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur

Extrem de important pentru mîntuire

10 iunie 2008 6 comentarii
Sf. Nicolae palmuieste pe ereticul Arie la Niceea.JPG

In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: „Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!” Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: „In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu-l osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om din lume. Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic”. Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:

1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia? Citește mai mult…