Arhiva

Posts Tagged ‘masonerie’

ZECE MOTIVE PENTRU CARE PATRIARHIA ECUMENICĂ NU ESTE ORTODOXĂ (I)

19 Noiembrie 2009 9 comentarii

Citez întocmai de pe blogul theorya.wordpress.com

Ca un om interesat de adevăr şi mai ales de adevărul ortodox, îmi pun întrebări cu privire la acest adevăr, situat fiind în staulul BOR care de aproape 90 de ani nu-şi mai întreţine sfintele ziduri pecetluite cu asceza Sfinţilor Părinţi, ridicate la sinoadele a toată lumea, nu-şi mai triază păstorii, nu mai alungă lupii. Ba mai mult lupii sunt preferaţi a fi păstori, păstorii sunt alungaţi şi persecutaţi, zidurile batjocorite, clopotele spurcate la parastasele papilor, toate astea le ştim dar rămânem inerţi, cel puţin deocamdată. Aşteptăm. Ce? Nici noi nu ştim, ştim doar ca lumea fierbe, se fierbe ceva. Totuşi s-ar părea ca am rămas în urmă, că zeama e gata şi că deja a prins gust. Marea apostazie s-ar putea să ne fie servită proaspătă şi fierbinte, după ce ni s-a dat să gustăm câte puţin din ea în prealabil. Se pare că deja am devenit toleranţi la doza de mătrăgună, urmează o supradoză pentru unii iar pentru cei mai mulţi efectul unei pilule extasy, rezultatul mult dorit al câinilor cu mitră. Vom începe cu zece motive pentru care Patriarhia Ecumenică nu poate fi ortodoxă, traducere după Vladimir Moss. La final vom ajunge şi la întrebarea care mă roade cel mai tare: de ce trebuie să fie taină ceea ce nu ar trebui sa fie taină? Adică în ce fel lucrează Harul Duhului Sfânt în BOR, din moment ce după Sfinţii Părinţi ea nu mai poate fi considerată biserică?

  1. Enciclica eretică de la 1920.

În Ianuarie 1920, Mitropolitul Dorotei, locţiitorul scaunului patriarhal, împreună cu Sinodul său, au emis ceea ce avea să fie un statut al Ecumenismului. Era adresat “tuturor Bisericilor lui Hristos de pretutindeni” şi a declarat că “esenţial este să se reînvie şi să se întărească dragostea dintre Biserici, nu să se considere reciproc ca necunoscute şi străine, ci ca şi casnice întru Hristos şi împreună moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu prin Hristos.”

S-a ajuns la: “Această dragoste şi înclinare binevoitoare a uneia către cealaltă poate fi exprimată şi dovedită, după părerea noastră, în special, prin:

“(a) primirea unui calendar unic pentru celebrarea simultană a marilor praznice creştineşti de către toate Bisericile; Citește mai mult…

APEL către ortodocşi: Faţă-n faţă cu Daniel Ciobotea

24 Aprilie 2009 13 comentarii

Fratele „saccsiv”, administratorul blogului cu acelaşi nume, a ieşit în faţa bloggerilor şi internaţiulor ortodocşi cu o iniţiativă de mare actualitate, chiar dacă este destul de tîrzie dacă e să privim situaţia (de apostazie) generală din BOR. Este vorba despre cît de ortodox sau neortodox este actualul patriarh al Bisericii Române – Daniel Ciobotea. Mai exact, este vorba despre crearea condiţiilor, la început, în plan virtual, pentru ca ierarhul vizat să-şi expună poziţia clar (chiar dacă pînă acum şi-a exprimat-o indirect prin lipsa atitudinii, acţiune care reprezintă tot o atitudine) faţă de cele mai importante probleme cu care se confruntă Ortodoxia universală şi, în particular, cea românească. Iată spinii de care, conform apelului făcut de „saccsiv”, este tot mai apăsat Trupul lui Hristos:

1. ECUMENISMUL şi MASONERIA (prima fiind rodul direct al celei de-a doua)

2. SODOMIA

3. AVORTUL

Ar trebui adăugat aici problema SERGHIANISMULUI, în sensul părtăşiei antihristice între biserica ca instituţie pămîntească şi statul demonocratic al slujitorilor lui Antihrist, precum şi, bineînţeles, problema CIPIZĂRII forţate a actelor principale, chiar dacă răspunsul la această problemă ne-a fost dat de aşa-numita hotărîre a Sinodului BOR din februarie 2009.

Deşi,

1. acest demers ar fi trebuit, vorbind „idealist”, să fie iniţiat de anumiţi ierarhi/clerici sau comunităţi monahale sau mireneşti;

2. rezultatul acestui demers este previzibil, din moment ce cunoaştem foarte bine mecanismul spurcat prin care înţeleg funcţionarii de la patriarhie să (nu) „vorbească” cu turma credincioşilor;

3. acest demers este doar o încercare fragedă de a porni procesul de detaşare publică de Daniel patriarhul;

consider că noi, creştinii ortodocşi (bloggeri, nebloggeri), sîntem datori (măcar acum) să sprijinim prin mijloacele pe care le avem la îndemînă această iniţiativă creştinească pornită de „saccsiv”.

Notă: Să nu ne amăgim. Acest demers nu este o încercare de a face lumină acolo unde deja demult cărţile au fost date pe faţă. Nu este o încercare de a o face pe investigatorii colţuroşi. Nu este o încercare de a-l „intimida” pe ”preafericit@. Acest demers se vrea a fi un început, deşi încă incomplet, necristalizat, a acelei discuţii transparente pe care patriarhia ar fi trebuit să o înceapă acum nenumărați ani în urmă. Deşi forţată de contextul apocaliptic în care ne aflăm, această discuţie va constitui, dacă va fi luată în serios şi dusă cu seriozitate, un motiv foarte serios pentru următoarele acţiuni ale creştinilor ortodocşi de limbă românească.

>>> INIŢIATIVA ÎN DETALII <<<

Doamne, ajută, la lupta cea bună şi la dreaptă-socoteală!

Masoneria şi Familia

12 Decembrie 2008 1 comentariu

Ochiul familist

Ochiul "familist"

Educaţia impusă de masoni aproape în toate şcolile lumii, descreştinarea învăţământului, persecutarea Bisericii pe căi violente în ţările comuniste, creaţie hibridă a masoneriei, şi persecutarea subtilă în ţările “democrate”, ridicarea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor, în numele dezvoltării naturale şi libere a copilului, au dus la distrugerea fiinţei umane, a familiei, a valorilor creştine şi la creşterea înspăimântătoare a criminalităţii în rândurile populaţiei şcolare, plus ignoranţa cea mai crasă care domneşte printre şcolari.

Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat anul 1994, anul familiei. Aceasta înseamnă ca familia este bolnavă şi că politicienii încep să înţeleagă – aşa cum spunea scriitorul francez Ramuz – că dacă toate casele unei ţări nu sunt solide, ţara însăşi nu este solidă. Or, pentru ca familia să devină solidă, trebuie, mai întâi, să-i învăţăm pe tineri că “amorul liber”, convieţuirea cuplurilor fără binecuvântarea Bisericii şi căutând să evite, cu orice preţ, chiar şi al crimei împotriva pruncilor nenăscuţi încă, aşa cum mentorii morali ai societăţii îi învaţă la scoală, în filme, la televiziune, este o minciună sfruntată şi o crimă împotriva noastră înşine.

Câte din căsătoriile actuale sunt făcute cu sentimentul mutual al partenerilor de a se lega pe toată viaţa? Oare câţi din tinerii care merg în faţa oficialilor de la primărie şi apoi în faţa preotului, nu păstrează în mintea lor un gând ascuns, învăţat la şcoală, în familie, în presa zilnică şi la televizor că “dacă nu merge, putem divorţa?”, fără a le păsa de copiii care vor trebui să-şi schimbe tatăl sau mama, lucru care îi va marca pentru totdeauna.

Pentru ca familia să fie, cu adevărat, solidă, trebuie să înceteze confuzia dirijată, pusă în sistemul educaţional şi în legile statelor, dintre principiul just al egalităţii sexelor şi negarea diferenţelor dintre ele, să înceteze incitarea femeii de a-şi părăsi rolul ei natural de înger păzitor al căminului şi de educatoare a copiilor.

Pentru ca familia să fie solidă, ar trebui ca cei care fac şi aplică legea să nu afirme că viaţa individului este separată de viaţa lui socială şi că nu are nici o importanţă cu cine îşi împarte cineva patul, fie acela soţ, fie străin sau de acelaşi sex. Nu există ruptură între individul social şi cei intim. Fiecare vorbeşte cum îi este portul şi se poartă cum îi este vorba, oricât l-ar învăţa şcoala şi conducătorii politici să se dedubleze şi să-şi construiască viaţa publică pe minciună sau pe proclamarea imoralităţii ca maximum de demnitate umană.

De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?

Din ce în ce mai mult se conturează în mintea noastră ideea că nimic nu este întâmplător, că distrugerea familiei, a bisericii, democraţia tot mai aberantă din corpul mistic al lui Hristos, proclamarea deviaţilor sexuali drept minoritate cu drepturi absolute, fără de care o ţară mică nu poate fi admisă în marile organisme internaţionale, dispreţul pentru majoritatea uriaşă oamenilor care trăiesc normal şi care nu reprezintă nimic pentru legislatorii universului, tocmai pentru că sunt normali, este consecinţa unui grup care conduce lumea în secret, care are un centru de gândire internaţional şi al cărei scop este distrugerea unei culturi creştine, cu toate valorile ei morale şi religioase, prin introducerea confuziei şi anarhismului intelectual şi moral în inima tineretului naţiunilor.

Dacă cineva s-ar strădui să înţeleagă cine guvernează, cu adevărat: parlamentul, miniştrii, economiştii, judecătorii?, i-ar fi imposibil să ajungă la o concluzie precisă. Cine conduce ţara românească? Iliescu? Moscova? Altcineva? Cine conduce America? Clinton cu ai lui? Parlamentul? Altcineva? Cine binecuvintează eşecurile nemaiauzite în politica externă a Americii? De ce preşedintele se preocupă mai mult de homosexualii din armată decât de starea de mizerie a milioane de oameni fără adăpost, cerşetori, drogaţi, nebuni şi criminali?

Pe drept sau pe nedrept, pentru tot mai multă lume, ideea că în spatele tuturor acestor tulburări morale ale societăţii stă masoneria, îşi face loc. în America, masoneria se declară deschisă pentru toţi. La templul masonic din Virginia, probabil cel mai mare din lume, poţi deveni membru pe viaţă, fără nici o dificultate, pentru 250 dolari. Fiecare, auzind aceasta, va zâmbi. Am zâmbit şi noi când am citit acest lucru în foile pe care ghizii ţi le dau la vizitarea templului. Ştim că masoneria este o organizaţie secretă şi că deschiderea ei, în cadrul Americii, este o falsă transparenţă. Undeva, dincolo de nivelul naivilor, care cred că sunt membri cu toate drepturile, dincolo de nivelul unde se discută “democratic”, se iau marile decizii, în taină şi fără transparenţă. Doctrina francmasoneriei care declară grade şi trepte, cu iniţieri secrete, care nouă ne apar ridicule, ascunde angajamente la care străinii nu au acces. Tradiţia acestei organizaţii care îşi infiltrează oamenii la nivelele supreme ale politicii şi economiei, vrea ca “societatea” să nu afirme nimic, pentru că deciziile ei se iau în secret.

Să părăsim loja americană cu “transparenţa” ei, care o face cu atât mai secretă şi mai tortuoasă şi să ne întoarcem la Franţa, unde “societatea” avansează în secret şi, prin oamenii plasaţi în punctele esenţiale, acţionează asupra instituţiilor ţării, începând cu Decembrie, anul trecut, loja Marelui Orient ne dă o lecţie foarte interesantă. Ea s-a manifestat public şi oficial, luând poziţie politică şi anunţând un război fără cruţare împotriva guvernului Balladur. Această declaraţie a fost publicată pe o pagină întreagă a ziarului Le Monde, în ziua de 24 Decembrie. Foarte semnificativ: ajunul Crăciunului, ajunul Naşterii lui Hristos, ziua darurilor pe care ni le facem. Balladur nu este de stânga; Balladur crede în Hristos. El crede şi în cadourile de Crăciun.

După cum ştim, regimul ateu – anticreştin – s-a instalat în Franţa acum mai mult de o sută de ani, când concepţia anticreştină a pus mâna pe şcoala franceză pe vremea lui Jules Ferry. Acesta a fost un mare anticlerical, fără consideraţie pentru semenii săi, de aceea a fost numit Jules-Foamete, pentru mizeria în care a trăit capitala Franţei în timp ce el era primar, sub asediul din 1870. Ca prim-ministru, el laicizează complet şcoala, în 1882, desfiinţează ordinul iezuit şi alte ordine, interzicându-le să mai funcţioneze ca profesori. Politica lui în Tongking (Vietnam) i-a atras ura populaţiei franceze. Ferry-Tongkinezul a fost mai urât chiar decât Ferry-Foamete. A fost împuşcat de un parizian în 1893.

Acest înalt grad masonic, plin de ură faţă de Biserica lui Hristos, poartă răspunderea distrugerii şcolii franceze prin izgonirea religiei şi moralei creştine din şcoli. Masoneria îşi impune principiile ei în şcolile franceze, iar rezultatele şcolare sunt dezastruoase, din punct de vedere intelectual, iar din punct de vedere moral, la nivelul pe care masoneria l-a urmărit, prin descreştinarea totală a învăţământului.

Oamenii de credinţă au renunţat la şcolile de stat şi au înfiinţat şcoli libere, care au fost înfloritoare o vreme, dar care, în prezent, după Conciliul al Doilea – Vatican, s-au aliniat şcolilor de stat, din ce în ce mai mult. Republica franceză masonă s-a străduit, de altfel, să definitiveze mormântul şcolii libere, prin toate mijloacele. Aceste şcoli preluau circa 10-20-30% din populaţia şcolară, după regiuni. Legile republicii au interzis comunelor să dea cel mai mic ajutor acestor şcoli. Comuna nu putea nici măcar să repare faţada unei şcoli libere, deşi o treime din copiii ei mergeau la aceste şcoli.

Masoneria s-a mâniat de Crăciun, pentru că Adunarea Naţională Franceză a decis, prin votul din 28 Iunie, 1993, revizuirea legii Falloux, permiţând subsidii din partea comunelor pentru şcolile libere. Loja nu a luat atitudine publică, dar a început să lucreze prin oamenii ei de vârf: Mitterrand refuza să înscrie legea pe ordinea de zi a senatului şi Balladur a tăcut. A nu înscrie o lege pe agenda senatului înseamnă amânarea ei sine die, ceea ce intra în maniera tăcută de distrugere operată de masonerie.

Balladur însă îşi schimbă atitudinea: el aduce legea pe tapetul senatului care o votează în aceeaşi termeni ca şi Camera, pe 14-15 Decembrie, 1993. în felul acesta, canalele de lucru subterane ale masoneriei au fost astupate şi Marele Orient a trebuit să iasă la suprafaţă: pe 18 Decembrie, apare protestul “laicităţii ofensate”. Democraţia de speculă îşi ridică armatele ascunse, toată stânga comunizată pe faţă sau în secret şi se opune votului curat al celor două camere, pe motivul că “Republica vrea aceeaşi şcoală pentru copiii de toate culorile”, deşi accesul în şcolile libere este nerestrictiv pentru oricine, opţiunea părinţilor fiind cea care decidea.

In orice caz, în aceste împrejurări limită, marile organisme masone, care lucrează din umbră, ies la suprafaţă şi-şi afirmă deschis ura faţă de creştinism şi de adevărata libertate, în numele libertăţii, masoneria confiscă libertatea individului şi a grupurilor şi pune obligatoriu şi totalitar masca egalităţii pe toate feţele.

Educaţia impusă de masoni aproape în toate şcolile lumii, descreştinarea învăţământului, persecutarea Bisericii pe căi violente în ţările comuniste, creaţie hibridă a masoneriei, şi persecutarea subtilă în ţările “democrate”, ridicarea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor, în numele dezvoltării naturale şi libere a copilului, au dus la distrugerea fiinţei umane, a familiei, a valorilor creştine şi la creşterea înspăimântătoare a criminalităţii în rândurile populaţiei şcolare, plus ignoranţa cea mai crasă care domneşte printre şcolari. 75% dintre elevii câtorva licee americane nu au ştiut localiza cele două mari oceane: Atlantic şi Pacific.

Obligaţia, în numele drepturilor minorităţii, de a primi în armată pe homosexuali şi în organizaţiile de copii, cum sunt cercetaşii, urmăresc pe faţă şi cu cinism distrugerea ultimelor elemente morale din educaţia copiilor, pe care aceştia o primesc acasă, de la părinţi. Libertatea avortului, cel mai mare carnaj pe care l-a cunoscut omenirea, este atât de apărat de administraţia Clinton, încât cei care blochează accesul la clinicile de avort, încalcă drepturile umane şi sunt arestaţi şi condamnaţi la pedepse grele. Copiii care sunt ucişi în pântecele mamelor şi care sunt persoane umane cu toate drepturile, nu sunt oare oprimaţi mortal de mame şi de medici? Pentru ei nu protestează nimeni? Nu, pentru că, dacă aceşti copii ar fi cruţaţi, pe baza moralei, imperiul satanic al dezordinii şi al distrugerii principiilor creştine care stau la baza lumii civilizate ar apăra societatea împotriva intenţiilor celor care creează dezordinea lumii.

[…]

Tradiţia sănătoasă americană insă reacţionează. In America, mii şi mii de tineri, departe de a se mulţumi cu morala oficială a masoneriei de a folosi prezervativul şi de a merge la avort, şi-au luat angajamentul scris de a se păstra virgini până la căsătorie. Doamna Manuella Fragniere, capioana franceză de tenis, părăseşte competiţia pentru a se dedica exclusiv căminului. Ea afirmă că toate succesele sportive din lume nu valorează cât darul sfânt al unui copil într-o familie.

Atâta vreme cât capii Bisericilor, tinerii şi mamele sunt de partea lui Hristos, nu suntem pierduţi. “In lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (In. 16:33).

Sursa

Întîlnire antihristică în mănăstirea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Ruse

8 Octombrie 2008 5 comentarii

Pe 1 octombrie 2008, in biserica manastirii Sf. Daniil din Moscova, unde se afla resedinta patriarhului, cativa cardinali si „arhiepiscopul” catolic de Neapoli Cresenzio Sepe s-au pupat cu Inaltul (acesta aflandu-se pe amvon, in fata Usilor Imparatesti) si i-au daruit particele din moastele Sf. Muc. Ianuarie (ocrotitorul orasului Neapoli). Patriarhul Alexei al II-lea a subliniat importanta crestinismului pentru lume…

Ierarhia Bisericii Ortodoxe (atat cea din Rusia, cat si cea din Romania) slujeste in chip fatis planurilor ecumeniste antihristice, astfel lepandandu-se constient de Hristos si Biserica si ducand in iad turma inconstienta, care, la fel, Il tradeaza pe Hristos prin incuviintarea tacita a acestor faradelegi strigatoare la cer, frecventa carora creste pe zi ce trece…

+++

Cuv. Efrem Sirul: „Toţi cei care vin la Dumnezeu şi doresc să se învrednicească de viaţă veşnică trebuie mai vîrtos să păzească neabătut credinţa drept-slăvitoare, dar nu pentru a izbîndi la dregătorii, nu pentru a-i măguli pe cei puternici sau din frică faţă de aceştia, ci ca să nu se facă trădători ai nepreţuitei comori a credinţei.”

Niciodată să nu te împrieteneşti cu ereticii, nu mînca, nu bea cu ei, nu călători împreună cu ei; nu intra în casa lor, în adunarea lor, căci toate ale lor sînt spurcate. Fugi de orice părtăşie cu schismaticii (dezbinătorii) şi ereticii, mai ales depărtează-te de eresul celor care răstălmăcesc învăţătura despre Hristos. Cine se abate de la credinţa cea adevărată, cine urmează rătăcirile altora, acela se face de bună voie propovăduitor al învăţăturilor drăceşti.”

Cuv. Serafim Sobolev: „Biserica Ortodoxă Rusă este invitată să ia parte la conferinţe ecumeniste ca o oarecare organizaţie bisericească ca multe altele, fiecărei dintre care atribuindu-i-se noţiunea de „Biserică”. Noi, însă, drept-slăvitorii creştini, mărturisim că drept Biserică întemeiată de Dumnezeu Însuşi pentru mîntuirea noastră poate fi numită stricto sensu numai o singură obşte de creştini cu adevărată credinţă. A numi, însă, „biserică” orice adunare de eretici înseamnă a nu înţelege drept rostul Bisericii şi a călca în picioare credinţa noastră în dogma Bisericii după cum este arătată în a noua încheietură (articol) a Crezului„.

Cuviosul Iustin (Popovici): „Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de eretici – adică faţă de toţi cei care nu sînt ortodocşi – a fost aşezată odată şi pentru totdeauna de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, de către Predania însuflată de Dumnezeu care este una şi de neschimbat. Potrivit acestor azezăminte, ortodocşilor le este oprit să ia parte la orice fel de rugăciune împreună cu ereticii sau la vreo slujire dumnezeiască cu ei. „Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădeleagea ? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul ? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios ?” (2 Cor., 6:15-16).

Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Pe cei care în vremurile noastre răstălmăcesc şi schimonosesc adevărul, care întocmesc o asemănare deşartă şi mincinoasă a Bisericii, străină de Hristos şi de Adevăr, pe aceia nimeni nici să îi numească creştini şi să nu aibă părtăşie cu ei, de altfel, aceasta nici că este cu putinţă.”

Sfîntul Ierarh Ignatie Breanceaninov: „Spuneţi Dumneavoastră că „ereticii sînt aceiaşi creştini”. De unde aţi mai luat-o şi pe aceasta? Cineva, care se numeşte pe sine creştin şi care nu cunoaşte nimic despre Hristos, se va hotărî poate, din pricina necunoaşterii sale depline, să se socoată acelaşi fel de creştin cu ereticii, iar sfînta credinţă creştină să nu o deosebească de fiul blestemului – este un eres hulitor de Dumnezeu!”

ÎN URMĂ CU 5 ANI…

5 Septembrie 2008 2 comentarii

PROCLAMAŢIA

monahilor ortodocşi români, către binecredinciosul popor ortodox român, Sfîntului Sinod şi întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Ai noştri Arhipăstori şi preaiubiţi fraţi întru Hristos,

Semnatarii, părinţi ai mănăstirilor din România, stareţi, ieromonahi, monahi şi monahii, ridică glas de chemare la unitate şi mărturisire către toată suflarea ce-şi mărturiseşte ortodox crezul şi vieţuirea.

Cu toţii moştenim rînduiala – încredinţaţi fiind de Sfinţii Părinţi – ca orice hotărîre în Biserica Ortodoxă să se facă canonic, unanim şi conform predaniei patristice. Noi monahii, ca unii ce întreit ne-am făgăduit lui Dumnezeu şi ni s-a încredinţat Adevărul ortodox spre mărturisire, nu putem încălca şi nici trece peste ceea ce Proorocii au profeţit, Sfinţii Apostoli au propovăduit şi De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi au hotărnicit la cele Şapte Soboare Ecumenice şi Locale.

Astfel, Canonul 15 întocmit la al Nouălea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune despre cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărîmă unitatea Bisericii. În acest fel toţi devenim străjuitorii adevărului în Biserică şi purtători de grijă ai Sfintei Tradiţii călăuzitoare către mîntuire.

Rămînem înmărmuriţi privind la hotărîrile ce reprezentanţii Bisericii Ortodoxe le iau privind viaţa Bisericii ce o păstoresc. Am tot nădăjduit că toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înşelat. Am început să credem că de la înălţimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, că deja este prea tîrziu. Aşadar, actele şi declaraţiile prelaţilor Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte culte, ne-au pricinuit o adîncă mîhnire şi ne supun la o grea încercare duhovnicească, pentru că sunt lucruri nemaiauzite şi total contrare credinţei Sfinţilor Părinţi.

Din această pricină, atitudinea noastră faţă de noile erezii şi schisme trebuie să se facă auzită de către toată suflarea ce-şi lucrează în chip ortodox mîntuirea. Aşadar, întemeiaţi fiind pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, declarăm ferm şi categoric:

+ Nu este posibilă unirea cu catolicii atîta timp cît aceştia nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare ş.a.), la neo-rînduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare.

Nu putem uita istoria încă sîngerîndă a uniaţiei catolice din Ardeal şi nu putem fi ignoranţi la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de către Marele Apus. Planul masonic în cauză constă în a pecetlui unirea religioasă fără a se ţine cont de divergenţe, printr-o recunoaştere reciprocă a tainelor şi a moştenirii apostolice, fiecare recunoscînd pe ceilalţi drept Biserică, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitată, apoi lărgită. După care va rămîne să fie pusă problema diferenţelor dogmatice, considerate depăşite şi dezbinătoare.

Pentru aceasta ne ridicăm împotriva oricăror rugăciuni în comun cu catolicii şi protestanţii, mai ales asupra unităţii şi reconcilierii ecumeniste ce defăimează Sfintele Taine. Toţi cuvioşii şi mărturisitorii Părinţi de după Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latineşti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, şi s-au sfinţit împotrivindu-se pînă la sînge. Cuvintele lor au pînă azi puterea şi lucrarea Duhului Sfînt şi ne îndreptăţesc a crede că: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, apostolească şi sobornicească, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfînta Biserică îl afuriseşte si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamţ)

+ Rămînerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de trădare a adevăratei credinţe, prin acceptarea hotărîrilor ce contrazic făţiş dogmele Ortodoxiei şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Neamul ortodox este rădăcina, trunchiul, frunza şi rodul Bisericii al cărei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii şi nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestanţii, budiştii, evreii sau musulmanii, atît timp cît doar în potirele noastre se întrupează Adevăratul Hristos Cel născut din Preasfînta Fecioara Maria. Noi ortodocşii nu avem nimic de adăugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfîntul Marcu al Efesului pecetluieşte cele de mai sus spunînd că: „În materie de credinţă nu există concesie iar chestiunile credinţei nu îngăduie iconomia.”

+ Demascarea politicii globaliste de integrare religioasă în UE ca fiind demonică şi fundamentată pe principii anticreştine; luarea de măsuri împotriva noilor buletine cu cip şi a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice; vădirea manifestărilor new-agiste ce îndrăcesc pe tineri, rescrierea adevăratei istorii bisericeşti-naţionale şi revigorarea valorilor tradiţionale.

Nu avem pricină de a supune Biserica presiunilor politice şi de a da Cezarului mai mult decît i se cuvine. Împărăţia noastră e în ceruri, dar trebuie să o dobîndim încă din viaţă, fără a ne vinde ortodoxia şi românismul. Facem un ultim apel către Sfîntul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriţi-vă cît nu e prea tîrziu!

Hotărîţi ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pîngăriţi altarele cu rugăciuni împreună cu ereticii, nu mai primiţi pe cei nebotezaţi ca fii ai Bisericii, nu vă plecaţi compromisurilor politice şi nu ne siluiţi libertatea şi conştiinţa cu legitimaţii comuniste. Nu mai putem răbda privind noile rînduieli ce desconsideră Sfintele Canoane, cenzurează Sfinţii Părinţi, ignoră dogmele şi hotărîrile Sfintelor Soboare şi răstălmăcesc Sfintele Scripturi.

Nu introduceţi schisme şi dezbinări în Biserică, nu încercaţi să uniţi ce e despărţit, căci singurul lucru care-l veţi reuşi e să distrugeţi unitatea Ortodoxiei, să fisuraţi adînc temelia Bisericii şi să ridicaţi cea de-a doua Mare Schismă. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. acţionează individual, fără încredinţarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fără a fi împuternicită printr-o hotărîre a vreunui sinod inter-ortodox, putînd fi declarată oricînd ca fiind schismatică şi eretică de către celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniţi-vă în fire şi treziţi-vă! Atît timp cît veţi rămîne cu Hristos, vă vom urma, iar de vă veţi pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, vă vom socoti apostaţi.

Lepădaţi toate aceste înşelări, pentru ca poporul urmîndu-vă, să nu se lepede de Biserica lui Hristos. Toate aceste lacrimi de sânge voim a le şterge de pe chipul Bisericii, alminteri vom trece peste ascultarea de păcat şi vom înainta proteste oficiale, vom ieşi în stradă şi vom alcătui sinod de rezistenţă. Nimănui, nicăieri şi niciodată nu i se va îngădui a sacrifica pentru binele său cea mai mică părticică din Credinţa Ortodoxă.

Cu noi este Dumnezeu şi pentru Hristos voim a merge pînă la capăt, chiar să ne vărsăm sîngele dacă situaţia o cere, pentru ca nici o literă din sfintele cuvinte să nu sufere vreo vătămare, pentru ca toţi cu urechi de auzit să priceapă şi cu ochii ce văd să-nţeleagă. Iertare tuturor pentru toate şi primiţi rugămu-vă acestea ca o cunună, ca o suliţă ori ca o Cruce.

Semnează,

Tot Soborul de monahi şi monahii ai României Ortodoxe

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,

la anul mîntuirii 2003

De ce un ortodox nu poate fi ecumenist

13 August 2008 13 comentarii

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe – cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte „credinţe” mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe „biserici surori” precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, „consiliu ecumenic” sau „biserică” din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin „reconciliere” şi „toleranţă”, ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii – să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele „biserici” apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate „dumnezeirile” şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă „biserică” supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi „taine” ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin „teoria ramurilor” că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine „adevărata credinţă” cu adevărul „reîntregit”. Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare – răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu „supăra” celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din „Consiliul Ecumenic”.

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o „iubire” fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei „biserici” şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea „inter-religioasă” şi credinţa într-un „dumnezeu universal”, arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica – prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei – , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin „iubirea” tolerantă faţă de „minorităţile sexuale” (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata „înfrăţire”, aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice – ecumenismul – se doreşte a fi crezut drept „biserică” deasupra „bisericilor”, cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt „ortodocşii” ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci „Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos”.

(din „Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist”, alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

Pe dos: Cele ce la Dumnezeu sînt cu neputinţă, la oameni sînt cu putinţă!

25 Iulie 2008 Lasă un comentariu

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând – doar pentru că „trebuie să avem milă” – pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa