Arhiva

Posts Tagged ‘modernism’

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

26 septembrie 2009 24 comentarii

În premieră pentru virtualitatea ortodoxă de limbă românească, apare publicat un material destul de amplu care abordează fundamentat şi netriumfalist una din cele mai grave şi stringente probleme cu care se confruntă creştinul şi Biserica din vremurile noastre. Este vorba despre condamnarea/necondamnarea ierarhilor care propovăduiesc erezia în mod public. Articolul respectiv pune în discuţie întrebări care sînt prea repede trecute cu vederea de „ortodocşii” internauţi care printr-o tăcere vinovată sapă, conştient sau inconştient, la temelia Bisericii Adevărate a lui Hristos, manipulîndu-i pe cei mai simpli şi erijîndu-se în vajnici mărturisitori ai credinţei. „Cînd un ierarh nu mai are har?”, „Cine îi poate condamna pe eretici?”, „Cine reprezintă Biserica locală?”, „Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II?”. Acestea, şi multe alte aspecte sînt atinse, aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de Cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor „mari duhovnici” a căror învăţătură personală este promovată să substituie învăţătura autentică a Bisericii) se osîndeşte pe sine pentru că, aşa cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osîndă care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mîntuitorul Hristos.

Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană. Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o „biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi bloguri neo-„ortodoxe” care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţii Părinţi, construiesc „Sfinţi Părinţi” de carton şi „biserici” de nisip pe care le prezintă cititorilor ca fiind Ortodoxia autentică, „patristică”, „smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai deştepţi ca noi care se încred, la rîndul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii care nu se poate găsi cu o căutare pe google…

Acest material nu pretinde să epuizeze problematica ereziei din Bisericile Oficiale. De aceea, vom continua să aducem în văzul lumii ortodoxe materiale relevante şi documentate care exprimă adevarata poziţie ortodoxă. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Introducere

Autorii articolului “Despre situaţia ereticilor necondamnaţi“[1], publicat de Sinodul în Rezistenţă, au o controversă legată de două teze ecleziologice:

1. “S-a disputat faptul că ecumeniştii şi, mai general, bisericile ecumeniste, s-au rupt deja din trupul Bisericii, ceea ce înseamnă că sunt ramuri ce sunt tăiate automat din Viţă şi acest lucru poate fi demonstrat într-adevăr din faptul că noi nu avem comuniune sacramentală cu ei.“

2. “S-a afirmat, de asemenea, că al cincisprezecelea Canon al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, sub conducerea Sf. Fotie cel Mare (861), prin caracterizarea episcopilor care predicau erezii ce fuseseră condamnate anterior ca fiind ’pseudo-episcopi’ şi ‘pseudo-învăţători’, a deschis într-un fel drumul unei noi ere, dându-ne nouă dreptul de a considera astfel de episcopi, de acum înainte, ca fiind automat caterisiți, ‘înaintea unei decizii sinodale’ şi ca nemaifiind episcopi.“

Nu este clar arătat cine ar trebui să susţină aceste două teze, dar probabil că acest lucru nu este important. Mai surprinzător şi mai important, articolul conţine doar o analiză foarte scurtă, fără nume sau date, în legătură cu erezia ecumenismului şi cu verdictele sinodale împotriva sa: aproape întregul articol este ocupat cu o dezbatere în termeni generali privind condamnarea ereticilor în contextul perioadei celor şapte Sinoade Ecumenice. Vom discuta imediat aceste principii generale. Dar este necesar a arăta de la început că, prin refuzul de a cerceta istoria Bisericii din secolul douăzeci într-o manieră mai puţin superficială, articolul nu a adus demonstrat nimic nici într-un fel nici în altul, cu privire la statutul ereticilor ecumenişti. Căci cum putem spune dacă ereticii ecumenişti sunt sau nu deja condamnaţi dacă nu luăm în discuție concluziile diverselor sinoade care au fost considerate, cu dreptate sau nu, relevante față de situaţia lor?

Cine reprezintă Biserica? Citește mai mult…

CUVÎNT TARE DE LA VLADÎCA AVERCHIE (Tauşev) DESPRE VREMURILE DE ACUM

24 septembrie 2008 3 comentarii

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.

Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid [ucigător de Dumnezeu].

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Sursa

„Oameni ai Bisericii…”

14 august 2008 Lasă un comentariu

de Ieroschimonahul Dorotei Melinte

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…

Alţii mairigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, oameni ai Bisericii, mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşizilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin depravoslavniciasănătoasă, dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbelungi” „necenzurate”, săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii „doctoranzilor”.  Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente „cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă „subţirii” înnoitori.

Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos, – dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum „teologi”; – orgolioasă venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice, cât şi în biserici.

Iscodirea umanistă, omeneasca mintioşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de Sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia” ortodoxă prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul „marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”, îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”, proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.

„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice  a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-Şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori „săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”, „comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”. Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”, deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă, aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite” faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

26 iulie 2008 Lasă un comentariu

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

seraphimrose-inedit.JPG

Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc… Citește mai mult…