Oare mai există astăzi adevăraţi creştini?

Unui tînăr învăţător care întreabă: „Oare mai există astăzi adevăraţi creştini?”

~ Din scrisoarea a 10-a  a arhiep. Ierarh Nicolae Velimirovici (al Serbiei) ~

Sînt, sînt destui. Dacă n-ar fi, s-ar stinge mîndrul soare: fiindcă la ce să lumineze o candelă aşa de scumpă unei simple menajerii?

Mi-ar trebui multă hîrtie ca să aştern în scris pildele minunate de adevăraţi creştini pe care i-am întîlnit eu însumi în viaţa mea – iar ţie, multă vreme ca să le citeşti şi să-ţi îndulceşti sufletul. Deocamdată, cercetează-te pe tine însuţi în oglinda acestei singure pilde:

Eram anul trecut în Maciva. Aşteptam trenul într-o staţie mică, cînd am văzut o ţărancă bătrînă lîngă şine. Faţă bătrînească ofilită, dar luminată cu acea minunată strălucire de taină ce se vede adeseori pe feţele oamenilor duhovniceşti. Am întrebat:

– Pe cine aştepţi, soro?

– Păăăi, pe cine mi-a trimite Domnul, zise ea.

Continuînd discuţia, am aflat următorul lucru: ea vine zilnic în staţie să vadă de nu se află vreun călător sărac, care să aibă trebuinţă de hrană şi de gazdă – şi cînd se află vreunul de acest fel, îl primeşte cu bucurie ca pe un trimis al Domnului şi îl duce la casa ei, ce se află un kilometru mai încolo.

Am mai înţeles din discuţie că citeşte Sfînta Scriptură, şi merge la biserică la slujbe, şi posteşte, şi ţine toată legea lui Dumnezeu. Mai apoi, vecinii ei ne-au spus că femeia e o adevărată sfîntă.

În cele din urmă, am încercat să laud evanghelica ei dragoste de străini – însă mai înainte de a-mi termina cuvîntul a suspinat zicînd:

Oare nu sîntem noi oaspeţii Lui în fiecare zi, întreaga viaţă?

Şi lacrimi prinseră a-i străluci în ochi.

O, milostiv şi dulce suflet al poporului! Tînărul meu prieten, dacă te numeşti învăţător al poporului, poţi rămîne deseori de ruşine; dar de te vei numi ucenic al poporului, nu vei rămîne de ruşine niciodată.

Sfînta milă Dumnezeiască să te lumineze!

(extras din cartea “Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sofia, Bucureşti 2003)

Despre criza mondială – cuvinte tari de la arhiep. Nicolae Velimirovici

„Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea.

Cine sînt eu ca să mă întrebi despre o taină atît de însemnată? „Vorbeşte cînd ai ceva mai bun decît tăcerea”, spune sfîntul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum mai bună decît orice vorbire, totuşi din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criză” e un cuvînt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfînta Scriptură acest cuvînt este întrebuinţat des. Astfel, psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul 1,5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cînta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mîntuitorul a zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu(I Petru 4, 17).

Înlocuieşte cuvîntul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cînta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.

Pînă să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvîntul „judecată” în loc de criză de cîte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvîntul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Cînd era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Cînd era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Cînd era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa, mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită „judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci cînd se rosteşte un cuvînt pe înţeles, cum este „judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar cînd e folosit cuvîntul „criză”, cuvînt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecînd mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani. Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimîntă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.

Cît va ţine criza? Atîta timp cît duhul oamenilor va rămîne neschimbat. Atîta timp cît trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atîta timp cît oamenii şi popoarele nu se vor gîndi să traducă neînţelesul cuvînt „criză” pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: „Judecata lui Dumnezeu!”

Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu ” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.

Sănătate şi pace!”

Arhiep. Nicolae Velimirovici a trecut la Domnul în anul 1956.

(extras din cartea “Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sofia, Bucureşti 2003)

Unei mame îndurerate, despre copiii răi

„Vă plîngeţi de copiii dumneavoastră – vai, de copiii pe care i-aţi născut! Pe lîngă şcoala obişnuită, le-aţi plătit profesori particulari de pian şi franceză. Acum vă înnebunesc la cap cu pianul, iar cînd vorbesc între ei franţuzeşte rîzînd, simţiţi că îşi bat joc de dumneavoastră. Într-o sîmbătă aţi vrut să mergeţi la cimitir ca să faceţi un parastas fiului mai mare, care a pierit în război. Aţi adus acest lucru la cunoştinţa copiilor dumneavoastră. Lor însă nici că le-a păsat de parastasul dumneavoastră, ci din pat s-au dus drept la pian şi au început să cînte. „Copii”, aţi spus, „astăzi nu se cîntă, astăzi îi facem parastas răposatului Mirko”. „Păi, uite, cîntăm un marş funebru!” , au răspuns ei, rîzînd în hohote. Şi aţi plecat singură, ca „de la mormînt la mormînt”, cum spuneţi dumneavoastră, plîngînd şi tînguindu-vă tot drumul.

Ah, dacă aţi fi luat la vremea potrivită un profesor particular pentru copii dumneavoastră ca să-i înveţe să se poarte după îndreptarul legii lui Dumnezeu! Aţi fi avut acum copii, nu maimuţe şi papagali. Căci şi maimuţele învaţă să cînte la pian, iar papagalii învaţă să vorbească, dar să se poarte după îndreptarul legii lui Dumnezeu pot să înveţe numai fiii şi fiicele oamenilor.

Se povesteşte că o boieroaică a mers la Sfîntul Serafim de Sarov şi s-a plîns că profesorii îi învaţă slab copiii limba franceză, întrebînd ce să facă. La care sfîntul i-a răspuns:

– Tu, matuşka, mai bine învaţă-i pe copiii tăi să se roage lui Dumnezeu, iar franceză o să înveţe lesne mai tîrziu.

Aşadar, copiii trebuie învăţaţi în primul rînd ceea ce este mai important, fiindcă ceea ce se învaţă în copilărie nu se uită uşor. Lucrurile secundare pot fi învăţate şi mai tîrziu; dealtfel, chiar dacă se uită, pierderea nu este atît de mare. Dar dacă lucrurile cele mai importante nu sînt învăţate, ori sînt învăţate slab, ori sînt învăţate şi uitate, sunetul pianului înăbuşă rugăciunea, iar vorbitul pe franţuzeşte e întrebuinţat spre batjocorirea părinţilor!

Bunul Dumnezeu să vă ajute. Acum este anevoie de dat un sfat. Cînd inima se tulbură este mai greu de limpezit decît cel mai tulbure torent. Răbdaţi şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru copiii dumneavoastră. Prin răbdare se prea poate să-i faceţi, puţin cîte puţin, să se ruşine, iar prin rugăciune veţi dobîndi ajutor de la Cel Atotputernic ca să se limpezească inima copiilor dumneavoastră. Mai întîi însă trebuie să faceţi pocăinţă pentru faptul că nu i-aţi învăţat pe copiii dumneavoastră în primul rînd legea Lui.

Fii am născut şi am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine (Is. 1,2).”

(extras din cartea „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sofia, Bucureşti 2003)

Hristos-Dumnezeu nu tolerează minciuna

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie.

Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.

Cu ce să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul Lui Dumnezeu, şi cuvântul Lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel indeamnă: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce poate fi altceva decât cuvântul Lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Acestă sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul.

Că acestă înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? la fel şi nora cu soacra ei.

Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi ? Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Aşadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie. Insă nu a venit să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.

Sf. Nicolae Velimirovici (preluat de pe http://preugen.wordpress.com/)