Murirea (epilog)

continuarea primei părţi

Lumea reală este formată dintotdeauna de cea virtuală. La început apare ideea, gîndul sau dorinţa – toate acestea sînt produse virtuale. Apoi acestea sînt transpuse în realitate. Odată cu apariţia tehnologiilor informaţionale s-a făcut posibilă crearea unui nou tip de spaţiu virtual, fapt care a dus la creşterea considerabilă a dependenţei lumii reale de cea virtuală.

În lumea virtuală poţi face orice, chiar şi să tai capul cuiva. Pentru dauna adusă unei fiinţe virtuale nu va purta nimeni răspundere. Astăzi, băieţeii (şi nenii adulţi) se distrează cu jocurile „action”, ucigînd oameni virtuali. S-ar părea: ce e rău aici, e doar un joc… Băieţii se jucau mereu de-a războiul şi nimănui nu-i trecea prin cap să vadă ceva rău în aceasta.

Totul e însă foarte simplu – înainte, formatul jocului nu se apropia de realitate. Uciderea din joc şi uciderea din realitate se deosebeau enorm. Însă odată cu progresul tehnologiei calculatoarelor, realitatea şi virtualitatea se vor apropia foarte mult. Conştiinţa omului ajuns în spaţiul cibernetic se va schimba. Mizeria virtuală curge în lumea reală. Astăzi, această mizerie ucide oameni, dar nimeni nu observă relaţia cauză-efect.

Sărbătorile care ne apun

Aflarea omului pe pămînt reprezintă în sine o lucrare. De la naştere şi pînă în momentul morţii fiecare îşi alege şi îşi parcurge drumul vieţii prin gînduri, prin fapte, prin felul său de a privi lumea ce îl înconjoară. Drumul acesta este batut în fiecare zi, dată pentru aflare pe această lume. Noi ne mergem drumul aflîndu-ne alături de familie, în timpul mesei, la serviciu, comunicînd cu prietenii, aflîndu-ne printre necunoscuţi, odinhnindu-ne de muncile, grijile şi bucuriile zilei şi, bineînţeles, sărbătorind un eveniment sau altul.

Fiecare este liber să-şi aleagă drumul pe care să-l meargă. Aşa a fost întodeauna, aşa este şi aşa va fi. Vînzători de oameni, de ţară, de credinţă pot fi găsiţi pe parcursul întregii istorii. La fel cum putem identifica o mulţime de înaintaşi sau de martiri sau pur şi simplu oameni care au trecut prin viaţă fără a lăsa vre-o urmă cunoscută pentru urmaşi. O parte dintre aceştia din urmă au căzut pe cîmpul de luptă, apărîndu-şi ţara şi credinţa, alţii au rămas cu zile şi au revenit acasă, dar cei mai mulţi şi-au trăit viaţa alături de familie şi ţară, cu gîndul la Dumnezeu.

Cu toate acestea oamenii sînt foarte asemănători. Pînă la urmă, aflîndu-ne pe stradă, cinematograf, cafenea sau în oricare alt loc public poţi să greşeşti foarte uşor, apreciind un om sau altul de la prima vedere. Toţi par mai mult sau mai puţin asemănători. Dacă ţinem cont de anumite devianţe, specifice anumitor „profesii” sau alienări psihice şi comportamentale, atunci trebuie să recunoaştem că majoritatea par a fi oameni normali şi foarte asemănători la mers sau la port.

Poate expresia cea mai vizibilă a lumii lăuntrice a omului o găsim în evenimentele şi datele pe care acesta le însemnează, adică în sărbători. Aici omul îşi exteriorizează cotidianul, trăirile şi valorile pe care le împărtăşeşte. Sărbătoarea nu poate fi doar un prilej de a avea liber, de a nu face nimic stînd întins pe canapea sau de a săpa în grădină, după cum o percepea majoritatea în timpurile sovietice. Sărbătoarea este o expresie a stării sufleteşti în timpul „comemorării sau sărbătoririi vreunui eveniment important, cu organizarea de diferite serbări, solemnităţi, demonstraţii, etc.”

Natura verbului „a sărbători” ne spune că o componentă, practic indispensabilă, a oricărei sărbători este comunitatea. Aici fiecare nu numai că îşi exprimă bucuria, respectul, admiraţia, regretul, dar şi împreună cu ceilalţi trăieşte din nou evenimentul şi îi felicită pe ceilaţi cu sărbătoarea. La nivelul primar am putea vorbi despre familie ca despre o comunitate, la nivel superior se află civilizaţia a cărui miez este format din valorile comune mai multor popoare şi state.

Civilizaţia „ignoră” (însumîndu-l) elementul naţional care ţine de o anumită etnie, de un anumit popor şi de un anumit stat , luînd „seama” doar de ceea ce uneşte mai multe popoare şi state într-o comunitate. Cu alte cuvinte este greu să ne închipuim, spre exemplu, că în Rusia, ţară din spaţiul civilizaţional ortodox,  s-ar putea sărbători ziua naţională a României, altă ţară din spaţiul civilizaţional ortodox, sau vice-versa. În acelaşi timp, în ambele aceste ţări, ca şi în Grecia, Serbia, Muntenegru, Republica Moldova, Belorusia, Ucraina, Gruzia, şi toate comunităţile creştine din afara acestui spaţiu, se sărbătoreşte Învierea Domnului Iisus Hristos, celelalte unsprezece Sărbători Împărăteşti, precum şi alte sărbători ce ţin de trăirea creştinească.

Sărbătorile creştine, sărbătorile lumii ortodoxe, sărbătorile spaţiului geopolitic ortodox sînt legate de mîntuire, de dragoste faţă de aproapele, de pocăinţă, de iertare, de milostivenie, de izbînda vieţii asupra morţii, etc., într-un cuvînt de Dumnezeu, de Adevăr. Ele sînt cununa fiecărui an calendaristic creştin şi locul unde omul se află în împreună-lucrare cu aspiraţiile sale duhovniceşti, cu Cel Veşnic, iar împreună-lucrare, cum este bine cunoscut, se traduce în limba greacă Liturghie.

Cele duhovniceşti sînt originea, sămînţa care a rodit o altă caracteristică comună tuturor popoarelor din spaţiul ortodox, anume ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege. Dacă cele duhovniceşti reprezintă legătura omului cu Dumnezeu, atunci morala este legătura omului cu alt om, cu semenul său.

După cum sărbătorile, evenimentele pe care le comemorează un om scoate la suprafaţă lumea lui interioară, valorile sale, sufletul său, tot aşa şi sărbătorile unei lumi, unei civilizaţii, unui sistem de percepere a vieţii şi celor înconjurătoare ne pot vorbi despre adevărata valoare a acesteia, despre valorile sale şi concepţia sa despre lumea înconjurătoare.

Cu alte cuvinte ar suna astfel: Spune-mi ce sărbătoreşti şi îţi voi putea  spune cine eşti!.

După dispariţia himerei comuniste şi distrugerea ţării, pe diferite căi, prin diferite mijloace: propagandistice (în special, mass-media, producţie cinematografică şi producţii radiofonice), politice, economice, artistice, şi folosindu-se diferiţi agenţi şi purtători (politicieni, ziarişti, actori, interpreţi, sportivi, instituţii guvernamentale şi mai puţin guvernamentale, etc) se încearcă să ni se implanteze ideea exlusivităţii drumului pe care îl avem de parcurs – cel al tranformării potrivit normelor lumii occidentale.

După 1991 comunismul continuă se servească Occidentul aşa cum a făcut-o în mare măsură şi pînă atunci. De un deceniu şi jumătate tot ni se spune că comunismul a fost o crimă (cu ceea ce sîntem în totalitate de acord) şi că singura cale de a scăpa de „trecut” este occidentalizarea totală.

Activiştii de partid occidentali intenţionat fac din „comunism” şi „trecut” sinonime. De parcă trecutul ar fi început cu anul 1917 sau 1940… De parcă înainte de 1917 nu ar mai fi existat alt trecut … De parcă ei ar fi atît de subdezvoltaţi şi lustruiţi la creier că nu înţeleg aceasta … De parcă comunismul nu ar fi fost un produs al gîndirii occidentale, al lumii Occidentului … (cu ochiul neînarmat se vede că mesajul liberalismului total (integrist, fundamentalist) şi mesajul comunismului total (nazismul a instituţionalizat războiul total) este practic identic. Aceiaşi termeni, aceleaşi abordări ale trecutului care trebuie să fie distrus, pentru a construi lumea „noastră”, lumea nouă… Literă în literă cu Internaţionala … Măcăr fă-o imnul UE … De fapt, nu … Mult mai mult s-ar potrivi Statelor Unite ale Americii care îşi construiesc lumea … De fapt şi pentru UE, şi pentru SUA …)

… Dar Ce sărbătoreşte lumea occidentală?

Uniunea Europeană, o specie a lumii occidentale, sărbătoreşte Ziua Europei. Un fel de 7 noiembrie pe care l-am avut noi cu ceva timp în urmă. Se celebrează desfiinţarea suveranităţii statelor şi popoarelor din cadrul UE în folosul centrului unional, şi desfiinţarea oricăror forme de identitate naţională (culturală, spirituală, tradiţională, etc.) în scopul formării omului nou, omului european.

(„În toate capitalele Uniunii au loc manifestaţii solemne cu participarea înalţilor demnitari de stat şi mai-înalţilor şi iniţiaţilor oficiali de la Bruxelles, mitinguri ale oamenilor progresişti (unde se cere Federaţiei Ruse să accepte Carta energetică europeană, adică să renunţe la dreptul a-şi folosi propriile resurse energetice, iar Iranului ocupaţia occidentală în vederea democratizării acestei ţări, etc. ), concerte, distracţii, etc. Alături de steagul UE şi cel al României, spre exemplu, sînt arborate steagurile celorlate 26 de republici-surori…”)

Tot în luna mai a fiecărui an, pe întinsurile Uniunii au loc manifestaţii care ne permit dacă să nu vedem, măcar să ne închipuim care ar fi portretul acestui om nou. Este vorba de paradele pederaştilor, lesbienelor şi transvestiţilor. Mii de fiinţe ies pe străzile sutelor de oraşe din Occident, inclusiv SUA, pentru a-şi arăta hîdoşenia, renunţarea totală la calitatea de om şi pentru a scuipa morala în faţă.

Psihologul ortodox Constantin Zorin defineşte homosexualismul ca pe o vătămare a naturii umane şi nu pur şi simplu ca pe o sexualitate nenormală. Doctorul afirmă că alături de problemele psihice (nu este singurul care argumentează că homosexualismul este o boală) şi ereditare, mediul încojurător este cel care determină homosexualismul …

Şi care este calitatea acestui mediu înconjurător care produce zeci şi zeci de mii de homosexuali?

Manifestaţiile homosexualilor sînt aduse de către Occident drept exemplu de cea mai înaltă expresie a spiritului occidental, adică „toleranţa şi respectarea drepturilor omului” în formă pură, lipsită de orice pericole şi prejudecăţi.

Ideologii şi activiştii europeni au oferit rolul de prejudecăţi, numite şi tradiţionalism, respectului, decenţei, modestiei, bunăcuviinţei, etc., pentru ceea ce înseamnă familie, pentru ceea ce înseamnă dragoste, pentru ceea ce înseamnă libertate.

În aceeaşi ordine de idei ar trebui să amintim şi sărbătorirea aşa zisei „zile a îndrăgostiţilor”, pe 14 februarie. Desfrîul este elementul central şi mobilul manifestaţiilor organizate. „Dragostea” în firma acestei sărbători este folosită numai pentru a fi distrusă şi înlocuită cu instincte subanimalice. Şi nu trebuie să ne mirăm dacă „dragostea” în Occident, mai ales printre generaţia next, este percepută ca satisfacerea nesăţioaselor pofte sexuale în cele mai perverse forme.

Interesant, cum înţeleg ei „dragostea de Patrie”? (de fapt, care patrie?)

Da, mai este şi Crăciunul. Despre calitatea şi semnificaţia acestei sărbători la occidentali vorbea un reportaj televizat pus în emisie de către un post rusesc în ultima decadă a lunii decembrie. În Germania, consiliul local al unui sat a hotărît să interzică „venirea lui Santa Claus” la ei în localitate. Motivaţia – Santa nu mai aduce cu sine duhul Sărbătorii Naşterii Domnului în casele oameniilor, ce a fost transformat într-o acţiune pur comercială.

Ceea ce se petrece în magazinele din Occident în fiecare lună decembrie confirmă pe deplin atitudinea locuitorilor micii localităţi germane.

Dacă ar fi de scos orice amintire despre esenţa şi semnificaţia acestei Luminate Sărbători, majoritatea occidentalilor nici nu ar observa măcar … Magazinele oricum vor rămîne, nu vor dispărea.

(De altfel, administraţia Statelor Unite acţionează consecvent în direcţia despiritualizării, adică a secularizării Crăcinului. Bradul nu mai este de Crăciun, dar pur şi simplu de sărbătoare. Preşedintele american, în adresarea sa din fiecare an, felicită americanii cu sărbătoarea, nu cu Naşterea Domnului, orice nuanţe creştine fiind scoase din text …)

Acelaşi context şi spirit al sărbătorilor occidentale ne cere, cel puţin să amintim, despre manifestaţii şi evenimente care din cauza specificului nu pot fi sărbătorite de către toţi, însă care adună în jurul lor, prin intermediul televiziunii, zeci de milioane de admiratori… Este vorba despre decernarea diferitelor premii, întîietatea fiind deţinută de Oscar şi MTV, concertele rock şi tipuri asemănătoare, prezentările de modă, etc.

Pănă la urmă ar fi cum ar fi dacă Occidentul ar trăi cu alegerea sa. Or, fiecare este liber să aleagă. Nu! Această cloacă, urîciune a pustiirii şi spurcăciune doreşte să umple (nu de un secol) întreaga lume cu „valorile” sale…

Faimoşii activişti ai frontului ideologic occidental, vorbind despre lumea lor, nici nu folosesc termenul de civilizaţie occidentală sau civilizaţie europeană şi nici un alt termen cît de cît decent… Creatura nu este numită decît lumea civilizată. Adică ceilaţi nici la nivelul noţiunii de civilizaţie nu s-au ridicat, sînt aşa un fel de …

Să ne păzească Dumnezeu de o asemenea „civilizaţie” ! „Civilizaţie” inferioară celei mai abjecte barbarii !

Sîntem gată să nu fim „civilizaţi”, numai lăsaţi-ne în pace !

Ar fi puţin să spunem că noi, adică cei din Republica Moldova, noi – cei din spaţiul încă neApus, nădăjduim, încă ortodox, noi – cei care nu facem parte din „lumea civilizată” sîntem puşi în pericol de viziunile şi de poftele occidentalilor. Se poate doar deschide televizorul sau citi presa pentru a ne convinge că totul este mult mai grav.

Sărbătorile occidentale sînt implantate pe întreaga suprafaţă a globului pămîntesc. Metodele sînt alese în funcţie de starea obiectului, adică de starea poporului, a ţării care urmează să se bucure de atenţia „lumii civilizate”. Unii se dau de bună voie, alţii sînt bombardaţi şi exterminaţi…

În Republica Moldova, manifesataţii de tipul halloween, „ziua îndrăgostiţilor”, concerte rock, etc, chiar dacă nu au statutul social de sărbători, atunci se promovează insistent şi nu fără succes în rîndurile tinerii generaţii. De mai mulţi ani homosexualii îşi organizează orgiile în Chişinău, tot în luna mai, şi insistă să li se permită să organizeze un marş prin centrul capitalei.

Cu toate acestea nimic nu este pierdut. Încă mai avem timp pentru a da ripostă valului „civilizator” care doreşte să ne steargă de pe faţa pămîntului. Nu este totul pierdut. Oamenii nu şi-au perdut chipul uman. A mai rămas ceva.

Timp mai avem, însă nu ştim pentru ce şi cît va ajunge. Să acţionăm.

„Moldova Noastră”

ÎNTRE HRISTOS şi LOCUL DE MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sînt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi pînă seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc sînt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci cînd e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atît pentru creştini, cît şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Cînd şi cîţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Cîţi din popor cunosc cît de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămane loc şi pentru alte indeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rînduială creştinească zilnică? Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise, etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămanzi, săraci, pribegi fără căpătai, bolnavi, aflaţi in inchisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb in neştire minute şi ani din viaţa omului şi a intregului neam, vlăguindu-l. Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sînt mai importante decît propria familie, decît mîntuirea, decît Însuşi Hristos Dumnezeu: aici işi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă.

Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gîndul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singuru ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gîndul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întarzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Cînd instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfîrşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gîndurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpîn cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care insuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb pînă într-atît încat nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mîntuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenicii de duhovnici, făcîndu-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi„, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană„, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cîndva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU”, de Ieromonah Martirie Pădurarul

* cartea poate fi descărcată de aici >>> http://mirem.ro/umanism.html – click dreapta > save target as…

Drăcovenie contemporană

Daca nu stiati ca diavolii pot face pe oameni sa vorbeasca in limbi felurite, iata ca puteti citi acum ca o pot face. Printre multe alte ‘ghidusii’ ale lui se numara si levitatia, stiinta despre anumite lucruri savarsite anterior (nu in viitor) sau in alt colt al lumii, diverse ‘numere de magie’ precum a sectiona un trup in doua si cele doua parti ale lui sa se poata misca ca si cum nu ar avea nimic, diverse disparitii (teleportari) etc. – toate acestea fiind savarsite de diavol si nu de posedat. Vorbitul in limbi felurite este o alta viclenie de-a lui, caci Satan incearca in tot felul sa se aseamane cu Dumnezeu, ca prin aceasta asemanare sa aduca la inselare pre mai multi. Aceasta vicelnie are de-a face si cu sarbatoarea Rusaliilor (Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli si Maica Domnului) si e o incercare de imitare a ei.

Cazul prezentat mai jos este unul recent si este clasat de psihologii americani drept un ‘caz tipic de posedare’ ce are dovezi clare si indestructibile. Pronia dumnezeiasca face ca acest caz sa apara la noi in Romania ca stire, tocmai cand praznuim Rusaliile, pentru ca sa puteti face usor diferenta intre ce e Duh si ce diavol, ce e sfant si ce spurcat. Astfel ca pentru cei ce inca nu cred in existenta acestui ‘duh rau’, dovada o pot avea mai jos.

„Julia”, posedata care levitează

Vladimir Balaban

15.iun.2008

O femeie din Statele Unite ale Americii a stat în aer vreme de 30 de minute, în faţa unor psihiatri şi preoţi.

O americancă pare să fi fost posedată la modul autentic în faţa unei audienţe alcătuite preponderent din clerici, dar şi din sceptici, demonstrând totodată puteri paranormale – levitaţie, psihokinezie şi vorbire coerentă în limbi străine pe care nu avea cum să le cunoască. Femeia, identificată doar cu prenumele Julia, era de multă vreme implicată în activităţile unor grupuri de satanişti, precizează World Net Daily.

Batjocorindu-L pe Hristos

Soldaţi albanezi (mahomedanişti) batjocorind o biserică din Kosovo. Aceste profanări în serie nu au fost condamnate nici pînă astăzi de Demonocraţia Apuseană.