Actual şi zguduitor: Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ? – de vlădica Averchie Tauşev (ROCOR)

Într-o vreme în care sub numele de creştinism, chiar creştinism ortodox, este oferit oamenilor orice fel de compromis şi surogat, oameni a căror sete duhovnicească poate fi ostoită doar cu Adevărul care nu cunoaşte compromisul, s-au împuţinat păstorii spirituali care vorbesc cu sinceritate cuvântul mântuitor. Arhiepiscopul Averchie, stareţul Mânăstirii Sfintei Treimi din Jordanville, New York, şi un ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, este unul dintre aceşti puţini. În paginile ziarului religios rus publicat de mânăstire, Orthodox Russia, vocea sa se face auzită neîncetat, chemând la credincioşia faţă de Sfânta Ortodoxie şi avertizând despre judecata iminentă a lui Dumnezeu asupra acestei generaţii rele.

* * *

,,Ştim că trebuie să slujim, nu vremurilor, ci lui Dumnezeu”

Sfântul Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie

În pas cu vremurile ! Iată lozinca tuturor acelora care, în vremurile noastre, se străduiesc atât de intens să conducă Biserica lui Hristos departe de Hristos, să conducă Ortodoxia departe de adevărata mărturisire a credinţei creştine ortodoxe. Probabil, această lozincă nu răsună întotdeauna, nici pentru oricine atât de tare, clar şi făţiş – dar aceasta ar putea îndepărta ceva, până la urmă ! Faptul important este urmarea practică a acestei lozinci în viaţă, strădania într-un fel sau altul, într-un grad mai mare sau mai mic, de a o pune în practică.

Pacea fără adevăr

Experienţa tragică a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bună voie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice tel de conflict ar fi admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în felul său – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar precum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în fata noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.