DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi (II): „este absolut obligatoriu să te separi de episcopii eretici”

Continuarea primei părţi;

• Afirmaţia 2. Un sinod ecumenic trebuie să îi condamne pe cei care predică erezia pentru ca ortodocşii să fie îndreptăţiţi să se separe de comuniunea cu ereticii.

Răspuns: Nu este necesară o combatere directă a acestei afirmaţii din partea noastră, pentru că pr. Vasile îşi abandonează propriul argument atunci când recunoaşte mai târziu că condamnarea sinodului local este suficientă pentru despărţirea de eretici. Apoi merge şi mai departe, admiţând că în anumite situaţii comuniunea cu ereticii a fost ruptă înaintea condamnării sinodale de orice fel, şi că acest lucru este permis de către canonul 15 al sinodului I-II.  Şi totuşi, el limitează aceste admiteri pretinzând că ,,nici un sfânt canon al Sfinţilor Părinţi nu a impus adepţilor ortodocşi întreruperea comuniunii ecleziastice cu ereticii înainte de hotărârea sinodală.” Vom reveni în scurt timp la această afirmaţie.

(III) Un profet contemporan al apostaziei: „Cineva trebuie să fie cu totul străin de adevăratul creştinism ca să nu înţeleagă toate acestea !”

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău
am proorocit ? Şi cu numele Tău draci am scos ?
Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

Trei niveluri de apostazie

Cercetând scrierile despre apostazie ale arhiepiscopului Averchie, se pot discerne trei niveluri despre care a vorbit, aceste niveluri avansând de la cel mai evident către cel mai greu de constatat.

Primul nivel

La primul nivel este pierderea ,,savoarei” creştinismului de către creştinătate în general. Rădăcinile acesteia se află în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată în Apusul medieval a unui ,,nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât tradiţia revelată dumnezeieşte – a devenit criteriul adevărului. În esenţă, această schimbare în perspectivă de la spiritual către natural a condus, prin Renaştere şi ,,Iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care a orbit duhovniceşte omul modern (11). ,,Poate fi zărită – scria arhiepiscopul Averchie – un fel de mână neagră care acţionează raţional, ce lucrează pentru a lega oamenii pe cât de strâns posibil de această viaţă pământească, temporară forţându-i să uite viaţa viitoare, viaţa veşnică care ne aşteaptă fără îndoială pe toţi” (12).

,,Că trebuie să fie şi eresuri între voi …” (ICor. 11:19)

de arhiepiscopul Averchie (Tauşev) de Jordanville

Cum trebuie înţelese aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel ? Este el, într-adevăr, de acord cu neînţelegerile dintre creştini sau le recunoaşte pe acestea ca fiind necesare sau de dorit ? Face oare din ele o regulă ? Dacă ar fi aşa, atunci cum se împacă aceasta cu faptul că, în nenumărate locuri în epistolele sale, el îi cheamă atât de convingător şi stăruitor pe creştini către o deplină înţelegere şi conglăsuire ?

,,Aceeaşi unul către altul cugetând” (Romani 12, 16). Sau: ,,Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând” (Filipiseni 2, 2).

Mai mult, nu numai Sfântul Apostol Pavel, ci şi alţi apostoli i-au îndemnat pe creştini să fie de un cuget. Astfel, Sfântul Apostol Petru scrie direct creştinilor în prima sa epistolă: ,,Toţi să fiţi cu un gând” (I Petru 3, 8).

Sfântul Apostol Pavel i-a chemat pe creştini la o unitate a cugetului, dar i-a avertizat, de asemenea, cu privire la oamenii ,,ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat” (Romani 16, 17) şi îi îndeamnă să ,,se ferească de ei”, spunând că ,,unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti” (Romani 16, 18).

O rugăciune minunată pentru fiecare creştin

Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine! Amin.

Pacea lui Hristos vs pacea lumii

Sfîntul Nicolae Velimirovici:

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.

Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.

Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice… (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Bucureşti, 2002, p. 22-24).

credinta-ortodoxa.ro

CUVÎNT TARE DE LA VLADÎCA AVERCHIE (Tauşev) DESPRE VREMURILE DE ACUM

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.

Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid [ucigător de Dumnezeu].

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Sursa

Părintele Iustin Pîrvu – CUVÎNT CĂTRE ZIARIŞTI

DESPRE MENIREA ŞI RĂSPUNDEREA JURNALIŞTILOR

Un gazetar… este omul de luptă, fără temere. Pe el nu-l interesează repercursiunile pe plan personal de pe urma scrisului lui. El luptă pentru adevăr! E un soldat al cuvântului.

Sunt şi ziarişti care tălmăcesc aşa compact, istoric, diferite foi. Dar nu spun nimic în acelaşi timp. Au grijă de două-trei coloane, să umple spaţiul. Ca să-i ameţească pe toţi, o învârt şi nu spun nimic. Şi alţii… într-o frază pot să te facă să iei foc.

Ziarist, neziarist, trebuie însă să ţină cont de cuvântul „răspundere”. Să răspundă cu tot curajul de ce-o scris azi. Dacă îl întreabă cineva mâine, el trebuie să menţină ferm ceea ce o scris. Şi-atunci vedem: dacă riscă. Pentru că vin unii şi te ameninţă – nu mai ai voie să scrii, te-am eliminat din breaslă, că-ţi taie salariul şi altele, să te sperie. Nu trebuie cedat nici un milimetru din linia întâi a adevarului. Dar dacă presa este în mâna străinilor şi nu este în mâna noastră proprie, ce să mai zici? Şi interesul acestor neromâni este să distrugă Ortodoxia.

De exemplu, s-au apucat ei, unii, să trateze problemele Bisericii, când ei habar n-au de rânduielile bisericeşti. Au fost într-adevăr mulţi dintre oamenii Bisericii care au mai căzut. Măi, oamenii aceştia au căzut, dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează prin ei, pentru că nu se amestecă păcatul cu harul lui Dumnezeu. Preoţia este un dar mare de la Dumnezeu pe care l-a lăsat omului. Acum nu înseamnă că dacă harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatul omului, de-acuma să ne permitem orice. Dar unii urmăresc doar defăimarea aceluia, nu vor îndreptarea lui şi aşa se reuşeşte să se facă o sminteală a creştinismului ortodox, în primul rând. Au greşit şi alţii…S-a greşit şi la budişti, s-a greşit şi la mahomedani, s-a greşit şi la evrei şi la catolici, s-a greşit peste tot! Dar vezi prea bine că nu se leagă nimeni de ei, se leagă numai de noi, ortodocşii, asta fac, ca să poată lovi cât mai mult în ţara şi credinţa noastră. Aşa îi şi recunoşti… Deşi mai sunt şi unii printre noi care-şi pun haina de oaie peste blană şi fac pe ortodocşii… Parcă există un front, un duh, străin şi duşman, anti-Ortodoxie!

Însă, în pofida tuturor greutăţilor, ziaristul trebuie să izbândească. Gazetarul cu conştiinţă ortodoxă, care pune cuvânt bun pentru Biserica lui Hristos, poate fi mai mare în faţa lui Dumnezeu decât mulţi dintre clericii de azi.
Să luaţi aminte!

La Petru Voda, de Adormirea Sfintei Ana, Cuv. Olimpiada si Eupraxia, 2008
Vineri, 25 iulie, ziua cand, in 1941, am fost din nou stapani peste hotarele strabune

preluat de la Victor Roncea

Monahul Filotheu: „Nu sîntem medievali. Sîntem preistorici.”

Fraţilor întru Hristos,

Ştiu că voi fi acuzat de mentalităţi medievale scriind lucrurile de mai jos. Deja a devenit un leit-motiv acuza aruncată pe capul unora din cei care iubesc Biserica şi Tradiţia sa. Dar nu pentru cei din afara Bisericii lucrăm, ci pentru cei cu inima curată, care iubesc Adevărul.

Scandalul fostului mitropolit Nicolae Corneanu (mergînd mînă în mînă cu cel al fostului episcop Sofronie Drincec, primul ierarh ortodox care a numit un preot eretic într-o biserică de-a sa, plus celelalte gafe şi abuzuri) scoate la iveală ceea ce ne-am temut să nu fie adevărat: APOSTAZIA. Ce este apostazia? Lepădarea de credinţa ta.

Scandalul apostaziei celor doi ierarhi este definitoriu pentru un duh care bîntuie BOR de mai mulţi ani încoace. Cei ce s-au predat acestui duh al ‘înnoirii’ (citeşte ‘APOSTAZIE’) s-au declarat pe sine ortodocşi şi învăţători ai Bisericii şi se tulbură ori de cîte ori cineva le reaminteşte cum stau lucrurile. De la afirmaţii precum „Canoanele Bisericii s-au învechit, nu mai sînt valabile” ori „Vieţile Sfinţilor şi Patericul sînt fantezii pure” pînă la „nu regret că m-am împărtăşit cu romano-catolicii; eu sînt ortodox şi am să mor ortodox”, o plajă întreagă de rătăciri vin să otrăvească sufletele credincioşilor ortodocşi. Repet, ceea ce scriu este destinat lor, nu celor din afara Bisericii. Trăim în veacul în care eterodoxia şi kakodoxia au început să se numească pe sine ORTODOXE. Acordul de la Chambessy, semnat şi de BOR, dă dreptul comunităţilor monofizite copte, etiopiene, syriene şi armene să se numească ortodoxe. În clipa în care Bisericile Ortodoxe recunosc ortodoxia unor comunităţi care niciodată nu au renunţat la ereziile lor, e limpede că aceste Biserici Ortodoxe au încheiat orice legătură cu Ortodoxia. E adevărat, trăim veacul în care schizofrenia este socotită sănătate mintală, numai şi numai pentru că sînt boli mintale mai grave. Dar ce are de a face asta cu Biserica?

Cu durere spun că direcţia în care merg lucrurile, nu mult diferită de cea generală a politicii mondiale, globale (ceea ce implică globalizarea, integrarea în neant a singurului Adevăr, acela al Bisericii Ortodoxe), va determina ruperi şi răni foarte dureroase. De acum este vizibil cu ochiul liber că ierarhii Bisericii noastre au intrat şi ei într-o cursă contra cronometru a lui „scapă cine poate”. Pe de o parte sînt robiţi de relaţiile cu statul (căci cine te plăteşte te şi stăpîneşte) şi cu partenerii de discuţii externi, pe de altă parte încearcă să salveze cît se mai poate din tezaurul de 2000 de ani, enorm, al Bisericii. Sînt perfect conştienţi că pentru ca ei să fie episcopi a fost nevoie de sînge, de mult sînge, că sîngele acesta al Apostolilor şi al Mucenicilor adapă pînă astăzi Biserica, sînt perfect conştienţi că o Biserică fără integralitatea Sfinţilor Părinţi şi a învăţăturilor lor nu mai este Biserică, ci doar un ONG oarecare. Dar, ca întotdeauna în ultimii 2000 de ani, dincolo de această conştientizare a lor ei se împart în două tabere, remarcate din ce în ce mai clar de cîţiva ani încoace: Cei care cred că încă se mai pot negocia nişte lucruri, continuînd politica serghianistă de la Cuza încoace, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cei care ştiu că dacă Biserica are de dat Viaţă lumii, nu poate primi în schimb nimic, afară de lacrimile rugăciunilor şi sîngele celor ce se jertfesc pentru ea. Acestea din urmă sînt singurele lucruri bine-plăcute pe care Biserica şi Hristos, Capul său, le pot primi, iar acestea nu se pot primi prin negocieri, ci doar prin jertfă de sine.