„ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul

A se citi şi scrisorile precedente:

1. „Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie [..] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”

2. „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

3. Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul? Luări aminte.

~ + ~

Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor]

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge

Astăzi, Sfîntul Nichifor Mărturisitorul glăsuieşte: „M-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. De acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi.”

Întrucît mărturiile limpezi şi de netăgăduit despre comportamentul şi atitudinea ortodoxă a creştinului faţă de părtăşia (comuniunea) cu ierarhii eretici sînt intenţionat trecute vederea de unii, spre osîndă, iar de alţii sînt lăsate la o parte din nepăsare sau lene, consider că este de mare folos şi actualitate să prezint, în măsura posibilităţii, fragmente relevante din vieţile Sfinţilor Bisericii lui Hristos care ating acest subiect de importanţă crucială pentru mîntuirea noastră, a celor care ne pretindem creştini, adică următori ai învăţăturii lui Hristos. Astăzi, 3/16 aprilie, Biserica îl prăznuieşte, după calendarul bisericesc, pe Sfîntul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia. Să luăm aminte:

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahicească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.