Arhiva
„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL
Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;
~ + ~
SCRISOAREA 40
Fiului Naucratie
Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ereticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărturie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lupte, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lăcrimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mulţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schimbarea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hristos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile neobişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu socotesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale preotului, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei monahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie altfel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă întristările, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi depărtarea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se dobândeşte] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te priveşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spulberând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].
Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anume despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de faţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm acestea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfânta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi rezolvările pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bunul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răspunde mai pe scurt. Citește mai mult…
Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”
(a se citi înainte introducerea de aici)
Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoarea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragostei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.
După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri părinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, povestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spunându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egumenul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în mărturisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dezminţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apărării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a semnat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [metalabe‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acriviei, căci aceasta nu este cădere de la adevăr”.
Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturiseşte [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bătrâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tăgăduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia iconomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas neprigonit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plânge Citește mai mult…
Astăzi, Sfîntul Nichifor Mărturisitorul glăsuieşte: „M-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. De acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi.”
Întrucît mărturiile limpezi şi de netăgăduit despre comportamentul şi atitudinea ortodoxă a creştinului faţă de părtăşia (comuniunea) cu ierarhii eretici sînt intenţionat trecute vederea de unii, spre osîndă, iar de alţii sînt lăsate la o parte din nepăsare sau lene, consider că este de mare folos şi actualitate să prezint, în măsura posibilităţii, fragmente relevante din vieţile Sfinţilor Bisericii lui Hristos care ating acest subiect de importanţă crucială pentru mîntuirea noastră, a celor care ne pretindem creştini, adică următori ai învăţăturii lui Hristos. Astăzi, 3/16 aprilie, Biserica îl prăznuieşte, după calendarul bisericesc, pe Sfîntul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia. Să luăm aminte:
Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.
După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahicească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Citește mai mult…
Au comentat adineauri