Arhiva

Posts Tagged ‘preoti’

Mărturia unui fost satanist

13 februarie 2009 23 comentarii

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am nascut intr-o familie instarita. Am dus-o bine de cand ma stiu. Parintii mei mi-au oferit tot ce imi puteam dori. Dar se vede ca de soarta ce ne e scrisa nu putem scapa nicicum [Creştinii ştiu că nu există soartă, în înţelesul pe care-l folosesc oamenii din lume. Există Voia lui Dumnezeu  (care lucrează prin Pronia Sa) şi voia noastră. Sîntem liberi să ne alegem „soarta” şi să ne asumăm consecinţele]… In urma cu 3 ani in cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel putin asa parea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenta. Umbla cu o motocicleta Honda.

Niciodata nu-l vazusem mergand cu viteza mica. Era mereu imbracat in haine de piele si avea o alura de dur. Daca undeva era vreo incaierare se amesteca si el, de partea celui mai slab, fireste. Nu mai stiu de unde, dar intr-o zi, cineva i-a gasit o porecla: Baronul. Si i se potrivea de minune. Intr-o zi l-am intalnit la o petrecere data de un amic comun. Am stat de vorba cu el in noaptea aia si m-a impresionat. Imi vorbea de lucruri de care nu auzisem niciodata. Imi spunea ca stramosii nostrii, dacii, erau un popor exceptional, ca exista Binele si Raul dar ca sunt relative, in functie de tabara pe care ti-o alegi, ca Satan nu este personificarea raului si ca asta incearca oamenii Bisericii sa faca din el.

Ca in realitate Satan este unul dintre stapanii Universului care-l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine insusi si sa devina constient de fortele care sunt puse in el inca din momentul Creatiei. Ca preotii incearca sa ne stapaneasca, sa ne arunce in ignoranta ca sa nu fim constienti de ceea ce suntem in realitate. L-am intrebat de unde stie atatea si mi-a promis ca ma va lua cu el intr-o zi sa-mi arate…

Ordinul <Fiii lui Satan>

Asa m-am trezit intr-o sambata cu Baronul la mine la usa. Am plecat cu masina lui pana intr-unul din cartierele rezidentiale ale Bucurestiului, unde am intrat in curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevarata desfasurare de forte: oameni de securitate cu caini antrenati, masini de teren. O atmosfera de disciplina cum nu vazusem decat in filme. Dupa ce a coborat din masina, Baronul si-a pus un fel de pelerina neagra, tivita cu o margine rosie, iar pe pelerina era facuta o cruce intoarsa.

Dar el mi-a explicat ca, in realitate, crucea intoarsa este cea a crestinilor si ca, semnul lui Satan reprezinta in realitate o sabie, in pozitia ei normala, simbolizand lupta neobosita a lui pentru a-si proteja supusii. In partea din fata a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat ca ala arata gradul lui, ca toti cei de acolo se supuneau celor mai mari in grad si ca nimeni nu facea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizata mi-a inspirat incredere. In interior era o muzica potrivita momentului, care parca te inalta, te facea sa te simti mai mare si mai puternic, in stare sa faci lucruri extraordinare.

La un moment dat a intrat un individ cu parul grizonat, tuns scurt, cu o tinuta impunatoare. Purta o pelerina de culoare visinie si avea aceeasi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maestrii ordinului in care tocmai intrasem.

A inceput sa vorbeasca. Pe masura ce vorbea, simteam in mine un simtamant ciudat. Ne-a spus ca stramosii nostrii, dacii, se inchinau adevaratului stapan al acestui pamant, ca in urma cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mana dreapta sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat pana la ora actuala, si care reprezenta anul celor mai importante reforme politice si religioase. Ne-a spus ca de la noi, de pe teritoriul Romaniei Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antica. Si ca din cauza asta azi, stapanii marilor imperii economice nu vor ca noi sa fim constienti de valoarea noastra ca natiune. Ma simteam altul.

Parca dintr-o data mi se luase o perdea de ceata de pe ochi. Undeva, in mine, clocoteam. Simteam un val de ura urcand din mine. Aveam nevoie de un tel in viata si il gasisem: sa le arat romanilor cine eram noi, in realitate. Apoi a vorbit despre Biblie. A aratat latura violenta a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greselile facute. Pe de alta parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaste ca omul este supus greselilor si ca merita o sansa in plus. Ba, mai mult, Satan ofera supusilor sai o serie de alte vieti, menite al ajuta sa-si indrepte greselile, pe cand Dumnezeul Bisericii da o singura viata iar la sfarsit pedepseste. Incet, incet, simteam ca are dreptate. Si imi doream sa aflu cat mai multe despre Satan, cel care se lupta pentru drepturile noastre, ale oamenilor.

Am plecat de la intalnire foarte entuziasmat. Acasa mi-am facut in camera mea un altar la care ma inchinam in fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea Pentru ca insasi Biblia spune ca din Intuneric s-a facut Lumina. Ceea ce insemna ca Intunericul cuprindea Lumina in el. De fiecare data cand pronuntan numele, Satan, simteam cum ma cuprind fiori.

Sacrificiul

Pastele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizatie a lui Satan. Am petrecut-o toti intr-o zona de munte, unde se spunea ca se coborau sacerdotii dacilor ca sa prameasca porunci de la stapanul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor ramasi credinciosi lui Satan, in cumplitul an 1, cand fortele adverse, conduse de Isus, au incercat sa preia conducerea Pamantului.

Pentru ca a indraznit sa se rascoale impotriva stapanului de drept, Isus a fost rastignit iar apostolii lui imprastiati. Insusi marele stapan fusese prezent la crucificare, in norii care au intunecat cerul in acele momente. Si tot el lovise templul iudeilor. Asa ni se spunea. Si ni se mai spunea ca cei care il vor urma pe Satan vor fi mereu protejati de necazuri, de boli si de saracie. De ce sa nu recunosc, toate astea se intamplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu ma asteptam. Si nici cu banii nu stateam prost.

Doar ca, la un moment dat, s-a intamplat ceva…Eram intr-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebra. Trebuia sa trezim spiritele unor morti in numele lui Satan si sa le tramitem sa pedepseasca niste indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumanarile, ne-am spus incantarile si am asteptat. Nu stiam exact ce se va intampla, dar aveam incredere in cel care ne conducea. In clipa in care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simtit o rasuflare rece si mi-am pierdut cunostinta. Cand m-am trezit eram pe patul unui spital si o gramada de medici in jurul meu – cativa dintre ei erau adeptii ordinului.

Ma priveau toti cu compatimire si cu invidie in acelasi timp. Atunci am aflatca Satan ma alesese pe mine sa fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stapanului. De data aceasta, eu fusesem ales sa fiu cel ce da. Nu intelegeam mare lucru. Apoi am vrut sa ma ridic si… am inteles: eram paralizat de la mijloc in jos. Si nimeni nu-si explica ce s-a intamplat. Cei care fusesera cu mine in cimitir spuneau ca am cazut efectiv la un moment dat, fara nici o explicatie. Din punct de vedere clinic eram perfect sanatos.

Crucea „Rastignitului”

Au urmat 9 luni de cosmar in care simseam cum lumea mea se prabusea. Fostii mei colegi ma vizitau din ce in ce mai rar. Ma incurajau spunand ca nu trebuie sa disper, pentru ca eu eram printre cei alesi si ca trebuie sa-i multumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu ma  intrebam de ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia sa imi ia mie dreptul la o viata normala?

Intr-o zi, cand eram singur trebuia sa ajung la baie. Nu era nimeni sa ma ajute. Am apucat carjele si am dat sa ma ridic. Dupa ce am facut 2 pasi am cazut la pamant. Plangeam de disperare. Ce fusesem si ce ajunsesem… Si atunci s-a intamplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din fata blocului. Si atunci am vazut… pe perete se vedea o cruce „intoarsa”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defaimam si spuneam ca e a „Rastignitului” ce si-a primit pedeapsa pentru trufia Lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, in clipele in care „Stapanul” ma uitase. Am simtit cum din mine iese o flacara. Apoi am lesinat…

Cand m-am trezit eram in pat si ai mei erau pe langa mine. Mama plangea. Nu stiam de ce. Si mi-a spus ca in timpul lesinului, inconstient fiind, imi miscasem degetele de la picioare. Am incercat si atunci si asa era. Mai mult, simteam furnicaturi pe amandoua picioarele. Restul e simplu. In cateva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au intors spatele. Si daca nu o faceau ei, as fi facut-o eu. Iar acum, de cate ori trec pe langa o biserica, intru si aprind o lumanare. Si ma rog pentru toti cei rataciti, asa cum am fost eu. Ma rog ca Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la ei, asa cum nu si-a intors-o de la mine. AMIN!

sursa

„Oameni ai Bisericii…”

14 august 2008 Lasă un comentariu

de Ieroschimonahul Dorotei Melinte

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…

Alţii mairigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, oameni ai Bisericii, mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşizilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin depravoslavniciasănătoasă, dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbelungi” „necenzurate”, săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii „doctoranzilor”.  Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente „cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă „subţirii” înnoitori.

Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos, – dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum „teologi”; – orgolioasă venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice, cât şi în biserici.

Iscodirea umanistă, omeneasca mintioşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de Sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia” ortodoxă prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul „marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”, îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”, proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.

„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice  a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-Şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori „săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”, „comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”. Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”, deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă, aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite” faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

“Acum mai aproape este nouă mîntuirea decît am crezut”

4 iulie 2008 Lasă un comentariu

“Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, “fetele bisericesti”, sa “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ‘50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput “ceasul lor, si stapania intunerecului (Lc. 22, 53). Si daca “s-a dat lor stapanire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu?

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se “lamureasca”, intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Biserică – si ce nu; acum – care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea “neclatit de portile iadului” (Mt. 16, 18)… si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.

Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”. ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare.Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar “se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “langa usi (Mc. 13, 29), si “mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand “cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de “promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt “moneda curenta”? – dar, desi mai putin vadit, si vremea cand “si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi“, si “plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si “mai la indemana“, si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina “portile iadului (Ier. 12, 5)? – “Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul” (Zah. 4, 6)”.

Părintele Rafail Noica (Scrisoare catre un Arhiereu”)