Sf. Grigorie Teologul și slujirea în „apartament”

Sf. Grigorie Teologul (de Nazians); Autor: Sf. Andrei Rubleov, anul 1408

În anul 378, episcop oficial al cetății Constantinopolului era un oarecare Demofil, de credință arian (dar cu reputație bună), în subordinea căruia se aflau toate bisericile orașului. După ce împăratul Valent a murit (pe 9 august 378), turma mică a ortodocșilor din Constantinopol, nerecunoscîndu-l drept episcop pe Demofil, l-au rugat pe Grigorie Teologul să le fie păstor. După lungi convingeri din partea cunoscuților (inclusiv, se presupune, din partea Sf. Vasile cel Mare, care a răposat pe 1 ianuarie 379), Sf. Ierarh Grigorie a acceptat rugămintea ortodocșilor și a sosit în capitală în 379. Întrucît toate lăcașurile bisericești erau sub stăpînirea, timp de deja 4 decenii, a Bisericii oficiale (eretice), inclusiv biserica „Sfînta Sofia”, sfîntul ierarh Grigorie a început să săvîrșească slujbele bisericești într-o cameră, amenajată ca biserică, dintr-o casă ce se afla în centrul orașului. Acea casă aparținea unui senator pe nume Avlavie (căsătorit cu verișoara de-a doua a ierarhului, Teodosia). Sfîntul a numit biserica – „Anastasia” (Învierea), în cinstea biruinței Ortodoxiei asupra arianismului și ca îndemn simbolic pentru „învierea” credinței adevărate în Constantinopolul cuprins de erezie.

Ereticii au încercat prin felurite metode să-l izgonească pe episcopul ortodox (dar „ilegal”) din capitală. Întîi l-au acuzat de „triteism” –  că chipurile în loc de Unul Dumnezeu, Grigorie ar introduce trei dumnezei. Apoi au început tentativele de lichidare fizică. Odată, în Sîmbăta Mare a anului 379, în timp ce Sf. Grigorie săvîrșea taina botezului, în biserică a dat buzna o grupare de arieni, inclusiv monahi din oraș, care au cerut izgonirea lui Grigorie și au aruncat în el cu pietre, după care, acuzîndu-l de o oarecare ucidere, l-au adus pentru anchetare conducătorilor capitalei care, deși aveau o atitudine rezervată față de ierarh, nu au susținut acuzațiile clevetitorilor, căci nevinovăția acestuia era evidentă.

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 4)

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

IV. CANONUL 15: ECLEZIOLOGIA „Mărturisirii …” împotriva ECLEZIOLOGIEI SFINŢILOR

Ultimul alineat al „Mărturisirii …” arată chintesenţa acestui document:

„Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învaţă o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol. Deaceea, noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia, cu dragoste, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu, precum şi pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuţi în înşelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism şi erezie.”

Trezeşte uimire structura logică a acestui alineat: „preoţii […] pot întrerupe pomenirea episcopului […]. Deaceea noi […] îi mustrăm pe [….] episcopii ….”. Din posibilitatea (inexistentă, de fapt, în Canon, după cum vom vedea în această secţiune) întreruperii pomenirii poate să rezulte ori acceptarea pomenirii, ori acceptarea nepomenirii: doar, potrivit autorilor, posibilitatea nu este nici negaţia absolută, nici acceptarea absolută. A putea face ceva înseamnă că de latitudinea celui care poate să facă ceva ţine să hotărască să facă ceea ce poate face, sau să nu facă.

Dar, în contradicţie cu această logică elementară, autorii ne spun: dat fiind că noi putem întrerupe pomenirea, noi nu o vom întrerupe, ci, în schimb, îi vom mustra. În schimb la ce? În schimb la întreruperea pomenirii celor care învaţă eresul. Adică, mustrarea vine să înlocuiască întreruperea pomenirii. Mustrarea ca echivalent al ruperii părtăşiei cu propovăduitorii eresului? Care este, atunci, rostul recurgerii la acest Canon a autorilor-sprijinitorilor dacă ei nu au deloc de gînd să-l folosească, adică nu au de gînd să întrerupă pomenirea despre care vorbeşte Canonul? Canonul vorbeşte de întreruperea pomenirii, iar autorii „Mărturisirii …” vorbesc despre mustrare. Pe ce cale logică autorii-sprijinitorii deduc mustrarea din „posibilitatea” (de altfel, inventată de către autori în locul obligativităţii) nepomenirii? Acest hiat de logică are, bineînţeles, o explicaţie, dar o vom da-o în partea a VI-a, deoarece ea rezultă din întregul mesaj implicit al documentului.

DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi – împotriva poziţiei cripto-ecumeniste (I)

~ + ~

Un răspuns către pr.Vasile Gregoriades şi o justificare a ruperii comuniunii cu episcopii ecumenişti

Diavolul îi ispiteşte pe credincioşi în orice veac pe diferite căi: persecuţii, invazii străine, ademenirea cu farmecele lumeşti. Printre cele mai eficiente curse ale lui se află erezia şi schisma care, prin ruperea creştinilor de Biserică, îi depărtează de Hristos şi îi duce în înşelăciune duhovnicească şi apostazie. Șirul ereziilor care au pus la încercare Biserica de-a lungul veacurilor este lung: arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, papismul, protestantismul şi multe altele. În zilele noastre şi-a făcut apariţia o nouă erezie care caută să-i adune pe toţi laolaltă şi din această pricină i se spune în mod nimerit ,,pan-erezie”. Aceasta este ecumenismul, pe care-l putem defini pe scurt ca fiind convingerea potrivit căreia sectele pe care Biserica le-a considerat în trecut eretice şi despărţite de ea sunt, de fapt, parte din ea într-un fel. Ameninţarea pe care o reprezintă ecumenismul pentru Biserică este poate mai mare decât cea a oricărei alte erezii din trecut, din două motive. În primul rând, până acum, cea mai mare parte din Biserică a cedat în faţa tentaţiei sale. În al doilea rând, roada ecumenismului este aceea de a tăgădui ideile fundamentale cu privire la ,,Ortodoxie” şi ,,erezie” aşa cum le-a  înţeles Biserica încă de la începuturi.

„Vai de cei ce socotesc de glume anatemele” – din istoria căderii nou-calendariste

În Joia Mare a anului 1926, 450 de monahi athoniţi sub conducerea Părintelui Arsenie Cotea (foto aici) au întemeiat ‘Liga Ziloţilor’, întru apărarea Ortodoxiei de inovaţia nou-calendaristă, începutul punerii în practică a ereziei ecumenismului de către forţele vrăjmaşe Ortodoxiei, infiltrate în Biserică la vârf.

Comunitatea Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din Grecia s-a alăturat împreună-lucrând cu ziloţii aghioriţi conduşi de Părintele român Arsenie, în lupta lor de rezistenţă plăcută lui Dumnezeu împotriva încercărilor vrăjmaşe de îngenunchiere a Ortodoxiei. De atunci, lucrurile au mers din ce în ce mai rău: cancerul ereziei ecumenismului roade astăzi fără cruţare din trupul jurisdicţiilor ortodoxe oficiale ce se găsesc în comuniune cu apostata Patriarhie a Constantinopolului, iar puţini sunt cei ce-şi dau seama de adevărata gravitate a situaţiei, care, fără putinţă de tăgadă, pune în foarte mare pericol mântuirea atâtor mii de suflete!

~ + ~

Zice Domnul:

,,Ori unde va fi stârvul,

acolo se vor aduna şi vulturii”

(Matei 24, 28)

,,Cel ce înţelege să-nţeleagă … !”

§ 1.

După ce s-a arătat necanonicitatea şi neştiinţa calendarului gregorian, precum şi solemna lui osândire cu anatemele multor şedinţe soborniceşti şi cu dezaprobarea tuturor Sfinţilor Părinţi din Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit, fapt ce toţi aproape cei din patria lui voiesc a-l reforma şi:

După ce s-a demonstrat că făuritorii noului calendar n-au avut nici un motiv temeinic şi canonic ca să schimbe sfântul nostru calendar bisericesc ortodox, atât din punct de vedere economic – tendinţă jidănească –, nici ştiinţific, care se schimbă pe sezoane – cu atât mai mult bisericesc –, căci au zis că cad din Ortodoxie etc. Şi:

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

Sfîntul Teofan de Poltava (†1940), duhovnicul familiei Ţarului Nicolai al 2-lea:Ortodocşii trebuie să nu aibă comuniune de rugăciune cu schismaticii nou-calendarişti

„Faţă de patriarhia Constantinopolului şi adoptarea de către aceasta şi de către alte biserici a calendarului nou, Vlădica Teofan era la fel de intransigent: „Doar un Sinod Ecumenic poate introduce un nou calendar bisericesc, după cum Primul Sinod Ecumenic l-a introdus pe cel folosit acum. Orice altă adoptare neautorizată nu poate fi recunoscută ca fiind canonică.” Spre deosebire de Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) care, deşi adversar al schimbării calendarului, a pledat pentru păstrarea comuniunii cu nou-calendariştii şi a slujit împreună cu patriarhul nou-calendarist Miron [Cristea] mai mult decît o dată,  Arhiepiscopul Teofan a adoptat linia „zelotă” a vechi-calendariştilor români şi greci. A şi scris două lucrări ample la acest subiect. În una dintre acestea, scrisă în 1926, scria:

• Nu au statornicit, oare, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe hotărîri speciale în privinţa calendarului?

Da, în repetate rînduri – cu privire la introducerea noului calendar gregorian – atît în întruniri private cît şi în sinoade. „Un exemplu în acest sens este următorul. În primul rînd, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, contemporan reformei calendarului, a condamnat imediat, în 1582, împreună cu Sinodul său, noul sistem de cronologie roman ca fiind în dezacord cu Predania (Tradiţia) Bisericii.

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge

Despre „stilul nou”

Continuarea fragmentului precedent

În această atmosferă de degenerare, ca urmare a presiunii exercitate de stat, s-a făcut subit primul pas oficial al Bisericii Greceşti [şi a tuturor celorlalte biserici locale care s-au lepădat de calendarul bisericesc trecînd la cel papistăşesc] către papă: adoptarea calendarului papal.

Din păcate, puţini sunt cei care au înţeles semnificaţia chestiunii „vechiului calendar”. Majoritatea pun împotrivirea susţinătorilor vechiului calendar pe seama îngustimii de spirit a celor inculţi, acesta fiind un alt semn al adâncului dispreţ pe care, plini de sine, cei instruiţi îl nutresc faţă de cei neinstruiţi. Dar, pentru ca aceşti oameni să opună rezistenţă în felul în care au făcut-o, ei trebuie să fi avut cel puţin un zel religios şi o preocupare spirituală ce lipseşte masei celor nepăsători, care, necunoscând adevărata natură a problemei, au luat-o pe urmele majorităţii ierarhiei. Nici unul dintre teologii luminaţi sau dintre adepţii lor nu a dat nici măcar o dovadă de durere faţă de divizarea Bisericii Greceşti, nici nu a încercat vreunul dintre ei să răspundă la strigătele îndurerate ale atâtor mii de credincioşi.