De ce un ortodox nu poate fi ecumenist

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe – cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte „credinţe” mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe „biserici surori” precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, „consiliu ecumenic” sau „biserică” din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin „reconciliere” şi „toleranţă”, ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii – să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele „biserici” apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate „dumnezeirile” şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă „biserică” supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi „taine” ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin „teoria ramurilor” că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine „adevărata credinţă” cu adevărul „reîntregit”. Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare – răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu „supăra” celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din „Consiliul Ecumenic”.

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o „iubire” fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei „biserici” şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea „inter-religioasă” şi credinţa într-un „dumnezeu universal”, arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica – prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei – , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin „iubirea” tolerantă faţă de „minorităţile sexuale” (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata „înfrăţire”, aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice – ecumenismul – se doreşte a fi crezut drept „biserică” deasupra „bisericilor”, cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt „ortodocşii” ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci „Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos”.

(din „Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist”, alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

„Păziţi-vă de cîini şi de îngerii satanei!”

Ereticii, răstălmăcind Scripturile împotriva capetelor lor şi căutând mereu argumente împotriva mântuirii lor, nu-şi dau seama că se îmbrâncesc singuri în prăpastia pierzării. Că pe Fiul lui Dumnezeu nici lauda nu-L face mai slăvit, nici hula nu-L vatămă. Nu are nevoie Fiinţa cea necorporală de lauda noastră, ci, după cum cel ce spune de soare că e strălucitor nu-i adaugă lumină la lumina lui, nici cel ce spune că soarele e întunecos nu-i micşorează strălucirea, ci cuvintele lui sunt dovada propriei orbiri, tot aşa şi cel ce spune că Fiul lui Dumnezeu e creatură şi nu Fiu, dă dovadă de nebunia lui, iar cel care cunoaşte Fiinţa Lui îşi arată propria înţelepciune. Şi nici acesta nu Îi este de folos, nici acela nu-L vatămă, ci unul luptă împotriva mântuirii lui, iar celălalt pentru mântuirea lui.

Răstălmăcind Scripturile, ereticii caută, doar vor găsi un text care să pără de acord cu rătăcirea lor

Dar, după cum am spus, ereticii, răstălmăcind Scripturile, trec cu vederea unele texte din Scriptură şi caută doar, doar vor găsi un text care ar părea de acord cu rătăcirea lor. Să nu-mi spună mie că Scriptura e de vină. Nu-i de vină Scriptura, ci nesocotinţa lor. Şi mierea e dulce, dar bolnavul o socoate amară. Nu mierea e de vină, ci boala. Tot aşa şi nebunii care nu văd lucrurile aşa cum sunt ele, dar nu-s de vină lucrurile, ci mintea stricată a celui nebun. Dumnezeu a făcut cerul ca să Îi vedem creaţia şi să ne închinăm Creatorului. Păgânii, însă, au îndumnezeit creaţia lui Dumnezeu. Nu e de vină creaţia, ci nesocotinţa acelora. După cum omul nesocotit nu are folos de nicăieri, tot aşa şi omul cu judecată, singur îşi este de folos. Poate fi cineva egal cu Hristos? Nu. Dar Iuda nu s-a folosit. Poate fi cineva mai rău ca diavolul? Nu! Şi Iov a fost încununat. Nici Hristos nu i-a fost de folos lui Iuda, pentru că Iuda era nesocotit, nici diavolul nu l-a vătămat pe Iov, pentru că Iov era un om cu judecată. Spun acestea pentru ca nimeni să nu hulească Scripturile, ca nesocotinţa acelora care tălmăcesc rău cele spuse bine. Nu Scriptura e de vină, ci mintea care tălmăceşte rău cele bine spuse.

Păziţi-vă de câini şi de îngerii satanei!

Pavel însuşi îi numeşte câini pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: „Păziţi-vă de câini“, iar altă dată îi numeşte „îngerii satanei“ şi cu „conştiinţa înfierată“.

Trebuie să-i dovedesc din Sfintele Scripturi pe aceştia ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, pentru aceea şi de către prooroci s-au numit lupi; şi de singur Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrăjmaşi, şi vicleni, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu, şi luptători de duh, care au hulit Duhul Darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel viitor, pentru care se huleşte calea adevărului, încă spre acestea şi fiii celui vicleaan se cheamă, ai diavolului, precum a zis către ei Domnul „că voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul“, iar Sfântul Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt „copiii diavolului“.

A ţi-i face prieteni pe cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu, e cumplită nebunie!

Dacă aţi face studiul vostru şi meditaţia Sfintelor Scripturi, dacă v-aţi pregăti în fiecare zi la luptă, eu nu m-aş feri să caut să vă abat de la lupta cu ei; dimpotrivă, eu vă voi sfătui să mergeţi la luptă, fiindcă adevărul este tare şi puternic, dar cum nu ştiţi să vă folosiţi de Scripturi, mă tem de luptă, mă tem că voi, aflându-vă fără de arme şi fără de apărare, ei să nu vă doboare.

Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că apostolul nu ne răspunde: aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii, ci: depărtaţi-vă de ei. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. Nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Mai vârtos, să-ţi fie urât (ereticul) pentru că faţă de tine, cel împreună rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi, dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa cea adevărată şi învăţătura cea din dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului

Noi să ne plinim datoria noastră şi să le întindem mână de ajutor, vorbindu-le cu multă blândeţe. Şi fericitul Pavel ne îndeamnă la fel, zicând: „Să povăţuim cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă pentru cunoaşterea adevărului şi se vor trezi din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 25-26). Vezi că îi arată prin cuvânt că sunt prinşi ca într-o beţie? Verbul a se trezi arată că stau cufundaţi jos, undeva. Şi iarăşi, prin cuvintele: „prinşi fiind de diavol“, aproape că vrea să spună că sunt prinşi în mreaja diavolului. Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului. Să le spunem: „Treziţi-vă, uitaţi-vă la lumina dreptăţii, gândiţi-vă la înţelesul adevărat al cuvintelor!

Deci aşa să-i dojenim: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire, a-i preface viaţa, a-l călăuzi spre filosofie şi din piatră a-l face om. Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vorbim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea, şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând: „un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“ (II Timotei 2, 24). Nu a spus numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi. Şi iarăşi: Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor.

Texte selectate din Omiliile, Cuvântările şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose“ (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…