Arhiva

Posts Tagged ‘Serafim Rose’

(IV) Un profet contemporan al apostaziei: „… Aici nu poate fi vorba despre adevărata Biserică”

28 Ianuarie 2010 4 comentarii

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? (Matei 7, 22)

Al doilea nivel

La cel de-al doilea nivel de apostazie descris de arhiepiscopul Averchie, Bisericile Ortodoxe – ,,fiind în pas cu vremurile” – abandonează unele forme tradiţionale bisericeşti şi poziţii ecleziologice pe care le socotesc ,,învechite”, şi astfel se desprind şi ele de tradiţia care păstrează ,,savoarea” creştinismului primar. Acesta este unul dintre modurile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este aproape distrus.

Arhiepiscopul Averchie a explicat de ce Biserica Ortodoxă, precum a spus odată Sfântul Atanasie cel Mare, ,,nu trebuie să slujească vremurilor” (20).

,,Biserica nu se modelează niciodată după cele ale lumii. Într-adevăr nu, pentru că Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de taină: ,,Din lume nu sunteţi” (Ioan 15, 19). Noi trebuie să păzim aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – adevăratei Biserici a lui Hristos, care dintodeauna a fost, este şi va fi mereu străină de această lume. Citește mai mult…

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

18 Decembrie 2008 2 comentarii

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Citește mai mult…

Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunată a părintelui Serafim Rose

23 Noiembrie 2008 5 comentarii

seraphim-rose1

Pe 13 Septembrie 2006, Athanasios (Arum) Kone, ce fusese primit în Biserica Ortodoxă cu doar trei luni înainte, a trimis următoarea mărturie Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskăi. Mărturia a fost citită la Mănăstirea Sf. Gherman cu prilejul prăznuirii a 24 de ani de la adormirea Părintelui Serafim, la care a luat parte şi autorul:

„În 2003, locuiam în oraşul Kodiak din Alaska, împreună cu soţia şi cu fiica mea de doi ani. Eram atunci foarte implicat într’o biserică protestantă, şi am petrecut ceva vreme studiind pentru a ajunge pastor de tineret şi internist de pastoraţie. Lucram cu băştinaşii satelor din Alaska, unde toată lumea este ortodoxă, însă, eu fiind protestant, socoteam Ortodoxia o credinţă moartă şi fără însemnătate, îndrăgostită de trecut.

În vara lui 2003, eram director al Taberei Spiritului (Spirit Camp) pentru Asociaţia Băştinaşilor din Regiunea Kodiak (KANA). Tabăra Spiritului era o tabără pentru tinerii băştinaşi, care căuta să-i ţină într’un mediu sănătos, şi aducea împreună să predea şi să înveţe trei generaţii băştinaşe. Era un program foarte popular şi de succes. Tabăra a fost organizată lângă Plaja Pestrikoff de pe Insula Spruce. În răstimpul acestei tabere, ne-am hotărât să rezervăm o zi pentru a merge la Laguna Călugărului, locul unde trăise Sfântul Gherman al Alaskăi. În ziua cu pricina, din Kodiak a venit o navă cu vizitatori, printre care se numărau soţia şi fiica mea. Soţia crescuse în Kodiak, însă nu mai fusese niciodată la Laguna Călugărului.

Ajunşi la Laguna Călugărului, mergeam împreună cu soţia şi fiica mea pe cărarea ce urcă de la cimitir (1) ca să vedem biserica, când, dintr’o dată, am simţit o mireasmă foarte plăcută. Mirosea precum trandafirii sau tămâia, dar nu era acelaşi miros. Soţia mi-a spus: „Simt miros de tămâie. Credeam că călugării trăiesc de cealaltă parte a insulei„. Eu i-am răspuns: „Aşa şi e. Nu-i nimeni pe aici„. Ne-am dat seama că se petrece ceva neobişnuit. Mirosul creştea şi era tot mai puternic. După câteva minute, au apărut vreo cincizeci de oameni care urcau dinspre tabără. Trecând pe lângă noi, unul din bătrânii băştinaşi ne-a întrebat ce se întâmplă, iar noi i am spus – lui şi celor din jurul său. Ei nu simţeau nici un miros – nimeni din acel grup ce urcase pe cărare. Câteva clipe mai târziu, după ce ne-am continuat drumul, o doamnă băştinaşă (Judy Simeonoff din Ahiok) a întrebat-o pe fiica mea dacă nu vrea să guste apa din izvorul Sfântului Gherman. Bineînţeles, fiica mea a plecat în goană să guste din acea apă. Eu nu doream să beau, fiindcă gândul că acea apă ar putea avea puteri aparte era prea mult pentru mintea mea protestantă; însă, deoarece fiica mea băuse, am făcut-o şi eu. A băut şi soţia mea din acea apă. Avea atunci o durere cumplită de cap, şi ne-a spus că atunci când a băut apa a simţit că ceva în capul ei a pocnit, iar durerea i-a trecut de îndată.

După toate cele petrecute pe Insula Spruce, n’am ştiut ce să facem. Eu şi soţia mea am interpretat lucrurile în singurul fel pe care îl ştiam, căci eram protestanţi. Am crezut atunci că fusese Sfântul Duh, şi că Sfântul Gherman a fost un om de rugăciune. Nimic din această experienţă nu ne-a făcut să ne gândim să trecem la Ortodoxie. Era mai uşor să explici lucrurile prin raţionalism.

Însă, la scurtă vreme după întâlnirea de pe Insula Spruce, am avut un vis. În vis, mai multe persoane de la Academia Sf. Innochentie se rugau pentru mine. (Academia e o şcoală ortodoxă din Kodiak, iar eu cunoscusem câteva persoane de acolo înainte să am visul). Pe când aceşti oameni de la Academie se rugau pentru mine, am început să plâng foarte puternic, şiroind de lacrimi, vreme îndelungată… Când m’am întins să iau ceva cu care să-mi şterg lacrimile, am dat de o poliţă cu nişte ţesături împăturite. Am luat una din aceste ţesături, şi atunci mi s’a părut că arată precum un ştergar evreiesc de rugăciune. Când am folosit-o, mi am dat seama că fusese a cuiva care se rugase mult şi fusese foarte duhovnicesc. Apoi mi s’a arătat un preot. Era îmbrăcat în negru, avea o barbă lungă şi încâlcită, iar faţa îi strălucea de lumină. Am simţit cumva că pânza pe care o folosisem ca să-mi şterg lacrimile era a sa. Mi-a spus că numele lui e „Serafim Rose”. Mi-a spus apoi multe lucruri despre viaţa mea. Mi-a spus că am o chemare în viaţă, că voi ajunge ortodox, şi preot. Am început să mă cert cu el, zicând că nu vreau să fiu ortodox, nici să port „o pălărie prostească şi neagră”! Mi-a mai zis atunci multe altele, dar acum nu mi le mai amintesc. (Nu ştiu de ce nu mi le mai pot aminti).

M’am trezit din acest vis şi mi-am dat seama că avusese loc ceva profund duhovnicesc. Vreau să se înţeleagă limpede că înainte de a avea visul nu auzisem niciodată de nimeni cu numele „Serafim Rose”. Fiind protestant, nu mă simţeam la locul meu ca un preot să mă cerceteze în vis, mai ales unul care murise – aşa cum bănuiam, cumva, că era preotul din visul meu.

Pot alunga cu uşurinţă visele obişnuite, însă ceea ce încercasem nu era un vis obişnuit. Avusese o putere care nu-mi dădea voie să îl uit sau să-l trec cu vederea; mi se tot întorcea în minte.

În ziua ce a urmat, am mers să caut un preot ortodox. Îl cunoşteam pe Părintele Paisie, decanul Academiei Sf. Innochentie, aşa că m’am dus să vorbesc cu el. Am luat loc în biroul lui şi i-am spus că s’ar putea să înnebunesc. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un preot cu numele „Serafim Rose”. El, bineînţeles, a fost cuprins de însufleţire şi mi-a zis că da, şi mi-a pus în mână o carte foarte mare despre Părintele Serafim şi viaţa sa. Apoi i-am istorisit visul meu.

Am luat acasă cartea despre Părintele Serafim şi am început să o citesc la sfârşitul săptămânii. M’am minunat de viaţa Părintelui Serafim. Era o Ortodoxie despre care nu ştiam nimic. Lucrul care m’a uimit cel mai mult a fost cât de profund se întipărise în Părintele Serafim gândirea şi felul de viaţă al vechilor Părinţi ai Bisericii.

După ce am avut visul cu Părintele Serafim, n’am mai putut să-l alung din minte. N’am izbutit să explic lucrurile prin raţionalism. Visul mi-a înrâurit profund sufletul. Am început să pun întrebări tuturor, oricui îl întâlneam, şi să citesc. Într’un sfârşit de săptămână, m’am dus chiar la Schitul Sfântului Mihail din Insula Spruce (2). Am fost puternic impresionat de atmosfera duhovnicească de acolo. Când am păşit pe pământul mănăstirii, m’am simţit de parcă aş fi fost învăluit în pace. Mintea mi-a rămas adânc impresionată.

După acest vis, am început să cercetez foarte îndeaproape Ortodoxia. Soţia începuse să glumească că am o „aventură amoroasă” cu Ortodoxia, fiindcă amândoi eram profund devotaţi bisericii protestante locale. Fără îndoială, noul drum care ni se deschisese nu era unul pe care să-l fi căutat. Credeam că ne aşezasem viaţa, şi acum eram scoşi afară din viaţa pe care ne-o rânduisem! Eram foarte măcinaţi.

Am început să fac rugăciunile orthodoxe ale Vecerniei, fiindcă un prieten bun îmi spusese: „Nu poţi înţelege Ortodoxia în afara rugăciunii”. Trei luni mai târziu, pe când citeam o rugăciune a Sfântului Vasile, mi-am dat seama că acesta arătase, în doar douăzeci şi cinci de rânduri, toate cele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că m’am gândit, pentru întâia oară, că omul acesta L-a văzut cu adevărat pe Dumnezeu – iar eu poate că nu.

De Cincizecime, în anul 2006, după ce am trecut prin multe încercări în pregătirea noastră pentru Ortodoxie, soţia mea, fiica mea şi cu mine am fost botezaţi şi mirunşi la biserica ortodoxă a Sfântului Siluan din Walla Walla, statul Washington.

Întorcându-mă la cercetările dumnezeieşti care ne-au pus pe calea către Biserică, aş vrea să spun că nu cred că lucrurile acestea s’au petrecut pentru că am fi cumva speciali. A fost doar mila lui Dumnezeu. Cred că El ştia că vom avea de străbătut un drum lung şi dureros până la Ortodoxie, şi a vrut să ne dea ceva de care să ne ţinem în timpul încercărilor ce vor veni, având credinţa că Biserica Ortodoxă este adevărata Sa Biserică.

Venind la Ortodoxie, suntem înconjuraţi de o spiritualitate adâncă, care ne uimeşte în întregime – moştenirea duhovnicească a sfinţilor, bogăţia învăţăturilor lor, înţelepciunea Bisericii, praznicele, rugăciunea Drept-slăvitoare -, în timp ce învăţăm să ducem o viaţă de smerenie înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia este mult mai desăvârşită decât mi-am putut vreodată închipui.

Voi mai spune doar că mă rog mereu la Sfântul Gherman şi la Părintele Serafim (cât m’am îndepărtat de protestantism!). Mă rog Sfântului Gherman să mijlocească pentru poporul Alaskăi şi Părintelui Serafim să ne ţină pe Calea Împărătească”.

***

(1). E vorba de locul unde a fost înmormântat Arhimandritul Gherasim (Schmaltz), aflat lângă chilia sa. În 1995, lângă Părintele Gherasim a fost îngropat un preot orthodox din Kodiak, Protoiereul Peter Kreta. De atunci, acel loc este numit acolo „cimitirul”. (n.ed.amer.)

(2). Schitul Sf. Mihail, situat la cca. 6 km. depărtare de Laguna Călugărului, a fost întemeiat în 1983 de Frăţia Sfântului Gherman al Alaskăi. Frăţia a avut de atunci la schit o prezenţă monahală neîncetată. (n.ed.amer.)

Din „The Orthodox Word”, nr. 254/2007, trad.: Radu Hagiu

de pe http://viostil.wordpress.com/

* Mai multe scrieri de-ale Cuviosului Serafim Rose le puteţi găsi pe acest blog făcut special în cinstea părintelui.

* AICI găsiţi o colecţie de fotografii cu părintele.

DESCARCĂ ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, „SFÎNTUL ÎNCHISORILOR”

7 Noiembrie 2008 1 comentariu

„Fratele nostru, mărturisitorul Valeriu Gafencu, vibrează în sufletele noastre de aproape 60 de ani, de când el a fost martirizat pentru Hristos şi s-a arătat cu adevărat unul din apărătorii şi mărturisitorii vieţii noastre creştine strămoşeşti.

M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor românilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor.

Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac.” (Părintele Justin Pârvu – Revista Atitudini, nr. 3∕2008)

FRAŢILOR ORTODOCŞI, PUTEŢI DESCĂRCA DE AICI VARIANTA .DOC A ACATISTULUI NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, „SFÎNTUL ÎNCHISORILOR”. ORICE CREŞTIN-ORTODOX POATE CITI ACEST ACATIST, ÎNCHINAT SFÎNTULUI NOU-MUCENIC VALERIU GAFENCU. DE ASEMENEA, PUTEŢI RĂSPÎNDI ACEST ACATIST! DOAMNE, AJUTĂ!

+++

Iată un răspuns ortodox la nedumeririle multor creştini-ortodocşi cu privire la cinstirea sfinţilor (încă) necanonizaţi  prin citirea de acatiste, închinarea la icoane, etc. Părintele Serafim Rose într-una din scrisorile sale către pr. Alexey Young:

“Nu, “grecii” nu l-au canonizat pe Vladica Ioan. Canonizarea este treaba episcopilor, care dau pecetea ultima si oficiala pentru o venerare locala a unui om sfint. Ceea ce a facut manastirea [Boston] a fost sa scrie (sau probabil sa traduca dintr-o lucrare a vreunei manastiri pe stil vechi care obisnuia sa-l numeasca Sfint pe Vladica Ioan) o Vecernie pentru Vladica Ioan (noi avem o copie si arata destul de bine), o practica foarte normala obisnuita de rusi atit pentru Sfintul Ioan de Kronstadt cit si pentru Fericita Xenia, cu multi ani înainte de canonizarea lor. Aceste slujbe ale Sfintilor necanonizati sunt savirsite în particular (de catre o persoana particulara sau o manastire) pina ce episcopii permit ca întreaga Biserica sa le savirseasca public.

Rugaciunile oricarui sfint trecut din aceasta viata trebuie oricum facute în particular, iar în unele cazuri, sfintenia unui sfint este asa de evidenta încit i se adreseaza rugaciuni mai mult sau mai putin public, cu mult înainte ca acesta sa fie canonizat. În cazul Vladicai Ioan, episcopii care au slujit la înmormintarea lui, deja cerusera deschis rugaciunile lui inserind în mod deliberat în anumite parti din slujba înmormintarii sau din panihida sintagma, “cu ale lui sfinte rugaciuni”.

Daca parintele Nichita [din Seattle] are într-adevar o icoana cu Vladica Ioan, nu face rau ca o foloseste pentru sine si nu în public, si aici nu trebuie ca nimeni sa se simta citusi de putin ofensat, pentru ca aceasta e o practica normala si de asemenea pentru faptul ca dusmanii Vladicai Ioan vor pricinui niscai probleme din aceasta cauza. Cu toate acestea, o multime de rusi vor fi fericiti sa o vada, fara sa viseze macar a o face public, adica oficiala. Un episcop rus pe care-l cunoastem s-a umplut de bucurie auzind ca exista o slujba greceasca închinata Vladicai Ioan, drept care a cerut sa fie tradusa imediat în slavona! Nu cred ca “grecii” în general sunt mai preocupati decit altii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfint necanonizat; mai degraba din pricina mai multor rivnitori atit dintre greci cit si dintre rusi care fac acest lucru; si deci din pricina lor au hotarit episcopii ca în cele din urma sa-l canonizeze. În cazul Vladicai Ioan, atit rusii cit si grecii (slava lui Dumnezeu!) au fost gasiti “vinovati” în aceasta chestiune, fapt foarte normal în istoria Bisericii. (O calugarita rusoaica foarte asezata ne-a implorat sa scriem noi o slujba pentru Vladica Ioan imediat dupa moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede ca o astfel de cinstire nu trebuie “fortata”, ci trebuie lasata sa creasca si sa se manifeste firesc pina ce în cele din urma se coace întru ziua cea mare a canonizarii.

În Biserica Ortodoxa nu este interzis sa te rogi la Sfinti “necanonizati” . De fapt, canonizarea ofera doar un statut oficial la ceea ce deja exista neoficial: oamenii se roaga unui sfint înainte ca Biserica, în cele din urma, sa-i stabileasca un cult general, moment în care i se stabileste o slujba, o icoana etc. Tot astfel, în mod particular, putem cere sa se roage pentru noi oricarui crestin plecat dintre noi, asa cum obisnuim sa cerem rugaciunea crestinilor ortodocsi în viata – pentru ca toti sunt vii în Hristos; cu atit mai mult cineva a carui viata sfinta sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel ca el poate auzi rugaciunile noastre, mijlocind pentru noi…”

din cartea “Ne vorbeste parintele Serafim. Scrisori”



Să luăm aminte la cuvintele părintelui Serafim Rose

12 Octombrie 2008 Lasă un comentariu

Iubite frate în Hristos,

Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos! Îţi mulţumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea celor scrise si de aceea îţi voi răspunde cu aceeasi seriozitate. Înainte de toate vreau să-ţi spun că, după ştiinţa noastră, astăzi nu mai sînt „stareţi” – cum s-ar spune, adevăraţi bătrâni purtători de Dumnezeu (în duhul bătrânilor de la Optina), care sa te îndrume nu prin înţelepciunea proprie sau prin modul în care ei îi înţeleg pe Sfinţii Părinţi, ci prin luminarea Sfântului Duh. Acest tip de luminare nu se da unor vremuri ca ale noastre – si, sa fim sinceri, noi, în neputinţa, stricăciunea noastre si păcatele noastre, nici nu o merităm.

Vremurilor noastre li se dă un fel mai smerit de viaţă duhovnicească, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena o numeşte „viaţa prin sfat” – adică viaţa conformă poruncilor lui Dumnezeu aşa cum le aflăm în Sfintele Scripturi si la Sfinţii Părinţi, alături de ajutorul celor mai bătrâni si mai experimentaţi. Un „stareţ” poate da porunci; dar un „îndrumător” dă sfat, pe care trebuie sa-l probezi prin experienţă.

Nu cunoaştem pe cineva anume care ar putea fi în stare să-ţi dea sfat în limba engleză. Dacă într-adevăr acest lucru îţi este de mare trebuinţă, Dumnezeu ţi-l va trimite când va crede El de cuviinţă, după credinţa si nevoia ta, fără a-l căuta cu tot dinadinsul.

Dar fiindcă tot mi-ai scris, pornind de la ceea ce ai scris voi încerca să-ţi spun un cuvânt sau două din sfaturi mai generale, provenite din experienţa micii noastre comunităţi monahale şi lectura Sfinţilor Părinţi.

a) În primul rând deprinde-te sa fii împăcat cu situaţia duhovnicească în care te afli, folosindu-ţi toate resursele. Dacă starea ta duhovnicească este aridă, nu lăsa ca acest lucru sa te descurajeze, ci lucrează din toate puterile la ceea ce crezi ca poţi să faci pentru viaţa ta duhovnicească. Este foarte important ca încă de la început să primeşti Tainele Bisericii si sa mergi regulat la slujbele ei. Pe lângă aceasta, trebuie sa te rogi în mod regulat, dimineaţa si seara, împreună cu familia, si sa citeşti cărţi duhovniceşti – toate după puterea si posibilităţile oferite de condiţiile în care trăieşti.

b) Printre scrierile duhovniceşti, sa citeşti în mod special dintre cele adresate celor ce locuiesc în lume, sau care oferă ABC-ul vieţii duhovniceşti – precum Viaţa mea în Hristos de Sfântul Ioan din Kronstadt, Războiul Nevăzut de Sfântul Nicodim, Vieţile Sfinţilor în general, Arena de Episcopul Ignatie Briancianinov (această carte, deşi este adresată novicilor [candidaţilor la călugărie – n. tr.], atâta timp cât oferă în general ABC-ul vieţii duhovniceşti aplicabil vremurilor moderne, este potrivită si pentru mireni).

c) Pentru a te ajuta în sporirea vieţii duhovniceşti, si a-ţi reaminti de adevărurile duhovniceşti, ar fi bine să ţii un jurnal (te poţi folosi de „agendele” cartonate care se vând la papetărie) care sa includă fragmente din scrieri duhovniceşti care crezi că ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica si la starea ta, de asemenea si scurte comentarii personale făcute în urma lecturii si reflecţiei, incluzând si scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie sa si le corectezi. Sfântul Ioan din Kronstadt găsea foarte utilă această practică, aşa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viaţa mea în Hristos.

d) Nu-i critica si nu-i judeca pe ceilalţi oameni – priveşte-l pe fiecare ca pe un înger, îndreptăţeşte-le greşelile si slăbiciunile lor si osândeşte-te numai pe tine ca pe cel mai rău păcătos. Acesta este primul pas în orice fel de viaţă duhovnicească.

Îţi spun toate acestea, nădăjduind ca-ţi vor fi de vreun ajutor. As fi foarte bucuros să încerc să-ţi răspund la orice întrebare pe care ai pune-o, în special despre învăţătura Sfinţilor Părinţi, dintre care cea mai mare parte ne este accesibilă în ediţii în limba rusă.

Cerându-ţi rugăciunile,
Cu dragoste în Hristos,
Seraphim Rose, monahul

http://cuvseraphimrose.wordpress.com

„Ea mergea prin catacombe întunecoase…”

7 Octombrie 2008 Lasă un comentariu

„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase, umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.

Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei, trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre, miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui Dumnezeu ….”

din cartea Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose” (click dreapta > save target as…).

V-o recomand cu tărie. O carte care poate schimba viaţa omului. O carte care… m-a impresionat profund.

Ce să facem cu copii noştri şi cu noi înşine ?

12 Septembrie 2008 1 comentariu

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

„Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima – referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua – referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm. Mai întâi, întrucât vrem sau nu – ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar şi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.

Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.

Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie – nu trebuie să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el trebuie să vină în primul rând din familie şi din Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face pe copil-ateu.

Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine deschisă asupra acestui subiect (în special între tată şi fii – lucru foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o clară subliniere a aspectului moral, lucru total absent din sistemul educaţional.

Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc şi să le imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul – în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră – trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar acasă.

Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, deoarece acesta este ţinta primelor lovituri pe care le dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine de două ori mai dificilă.

Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu această lume care încearcă să ne formeze ca anticreştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă asupra noastră are aceeaşi sursă; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând pentru altă lume, prin diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se dă şi prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea răspunsului nostru creştin-ortodox către ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că această luptă este de mai multe ori pierdută decât câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi care păstrează intactă identitatea lor ortodoxă şi nu sunt transformaţi după modelul lumii de azi, este cu adevărat mic.

Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul nostru în întregime rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula concepţia noastră ortodoxă despre viaţă.

Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de mesajul rock-ului şi al celorlalte forme de pseudomuzică contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea lucrurilor duhovniceşti.

Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină. Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în picturile şi sculpturile clasice nu va fi atras uşor în perversitatea artei contemporane şi nici nu va fi atras de producţiile ţipătoare ale publicităţii şi pornografiei moderne.

Copilul care cunoaşte ceva din istoria lumii, în special din epocile creştine şi despre cum au trăit şi au gândit alţi oameni, ce greşeli şi căderi au avut ei îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi ce fel de viaţă plăcută şi ce bucurii au avut când i-au fost credincioşi Lui – îşi va forma discernământul relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu va fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul stil de viaţă pe care îl întâlneşte. Una din principalele probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de educaţia copilului din ziua de azi este că şcolile nu mai formează un simţ al sensului istoriei. Este periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înţelegerea istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în trecut. Şi, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din această confruntare şi cum alţii şi-au schimbat vieţile şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor noştri.

În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai bune opere ale culturii seculare – care în Apus are aproape întotdeauna clare conotaţii religioase şi creştine – are mai multe şanse să ducă o viaţă normală, o viaţă ortodoxă fructuoasă decât cineva care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultură – mai are mult de suferit şi un drum dificil în viaţă până să ajungă cu adevărat un creştin-ortodox care să fie capabil să împărtăşească credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii spre a fi devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea mai bună calitate a lumii însuşită corect, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura de consum azi dogeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să primească normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, în lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esenţe pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcende; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele.”

Sursa