Arhiva

Posts Tagged ‘Sfinti Parinti’

Unica osîndire îngăduită 

22 iunie 2011 4 comentarii

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4). Citește mai mult…

Cine este patristic

29 iulie 2010 Un comentariu

de Părintele Patric Ranson

Termenul de “patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia ortodoxă a Adevărului: «Sfîntul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci cînd a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfîntului Duh. Acest termen de “patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfîrşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfîrşit, pornind de la alte metode decît cele ale Părinţilor. Citește mai mult…

Ce a propovăduit răposatul p.Teofil Părăian ?

29 octombrie 2009 61 comentarii

Azi noapte a murit p. Teofil Părăian. Întrucît tagma bloggerilor ecumenişti şi cripto-ecumenişti s-au grăbit să ne înştiinţeze despre moartea „marelui duhovnic” din Ardeal, ascunzînd sau trecînd cu vederea (după cum s-au obişnuit deja) faptul că p. Teofil nu împărtăşea învăţătura Bisericii lui Hristos în cel mai important segment – eclesiologia (învăţătura Bisericii despre ce este Biserica) şi soteriologia (învăţătura Bisericii despre mîntuire) – mă simt îndatorat, ca fiu, deşi păcătos şi ticălos, dar al Bisericii, să reamintesc ortodocşilor ascultători de Biserică (adică de Hristos şi de Sfinţii Părinţi şi Apostoli) despre gravele abateri de la credinţa ortodoxă ale p. Teofil.

Aceste abateri au răsunat public în tot spaţiul ortodox, prin cărţi, conferinţe, emisiuni şi predici, otrăvind şi tulburînd cugetele celor mai slabi în învăţătura Bisericii, care ascultă mai mult de oameni decît de Dumnezeu. După cum învaţă Biserica, căderile publice sînt iertate doar prin pocăinţă publică. Dacă cineva dintre cunoscători cunoaşte despre pocăinţa publică a p. Teofil, rog să mă informeze, fiind sincer interesat în aflarea detaliilor şi publicarea eventuală a acestora. Pînă atunci, să luăm aminte la învăţăturile anti-ortodoxe ale arhim. Teofil Părăian, pe care acesta le predica public vreme de mulţi ani:

Vedem în acest clip cum p. Teofil s-a ridicat împotriva întregii Biserici Ortodoxe mărturisind: „Mai demult, Biserica era exclusivistă, în sensul că considera că toţi ceilalţi care nu sînt membrii Ei sînt căzuţi de la Adevăr, de la bine (?) şi de la Dumnezeu şi lepădaţi de Dumnezeu (?)… În realitate NU E AŞA! […]” Citește mai mult…

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

26 septembrie 2009 24 comentarii

În premieră pentru virtualitatea ortodoxă de limbă românească, apare publicat un material destul de amplu care abordează fundamentat şi netriumfalist una din cele mai grave şi stringente probleme cu care se confruntă creştinul şi Biserica din vremurile noastre. Este vorba despre condamnarea/necondamnarea ierarhilor care propovăduiesc erezia în mod public. Articolul respectiv pune în discuţie întrebări care sînt prea repede trecute cu vederea de „ortodocşii” internauţi care printr-o tăcere vinovată sapă, conştient sau inconştient, la temelia Bisericii Adevărate a lui Hristos, manipulîndu-i pe cei mai simpli şi erijîndu-se în vajnici mărturisitori ai credinţei. „Cînd un ierarh nu mai are har?”, „Cine îi poate condamna pe eretici?”, „Cine reprezintă Biserica locală?”, „Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II?”. Acestea, şi multe alte aspecte sînt atinse, aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de Cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor „mari duhovnici” a căror învăţătură personală este promovată să substituie învăţătura autentică a Bisericii) se osîndeşte pe sine pentru că, aşa cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osîndă care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mîntuitorul Hristos.

Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană. Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o „biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi bloguri neo-„ortodoxe” care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţii Părinţi, construiesc „Sfinţi Părinţi” de carton şi „biserici” de nisip pe care le prezintă cititorilor ca fiind Ortodoxia autentică, „patristică”, „smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai deştepţi ca noi care se încred, la rîndul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii care nu se poate găsi cu o căutare pe google…

Acest material nu pretinde să epuizeze problematica ereziei din Bisericile Oficiale. De aceea, vom continua să aducem în văzul lumii ortodoxe materiale relevante şi documentate care exprimă adevarata poziţie ortodoxă. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Introducere

Autorii articolului “Despre situaţia ereticilor necondamnaţi“[1], publicat de Sinodul în Rezistenţă, au o controversă legată de două teze ecleziologice:

1. “S-a disputat faptul că ecumeniştii şi, mai general, bisericile ecumeniste, s-au rupt deja din trupul Bisericii, ceea ce înseamnă că sunt ramuri ce sunt tăiate automat din Viţă şi acest lucru poate fi demonstrat într-adevăr din faptul că noi nu avem comuniune sacramentală cu ei.“

2. “S-a afirmat, de asemenea, că al cincisprezecelea Canon al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, sub conducerea Sf. Fotie cel Mare (861), prin caracterizarea episcopilor care predicau erezii ce fuseseră condamnate anterior ca fiind ’pseudo-episcopi’ şi ‘pseudo-învăţători’, a deschis într-un fel drumul unei noi ere, dându-ne nouă dreptul de a considera astfel de episcopi, de acum înainte, ca fiind automat caterisiți, ‘înaintea unei decizii sinodale’ şi ca nemaifiind episcopi.“

Nu este clar arătat cine ar trebui să susţină aceste două teze, dar probabil că acest lucru nu este important. Mai surprinzător şi mai important, articolul conţine doar o analiză foarte scurtă, fără nume sau date, în legătură cu erezia ecumenismului şi cu verdictele sinodale împotriva sa: aproape întregul articol este ocupat cu o dezbatere în termeni generali privind condamnarea ereticilor în contextul perioadei celor şapte Sinoade Ecumenice. Vom discuta imediat aceste principii generale. Dar este necesar a arăta de la început că, prin refuzul de a cerceta istoria Bisericii din secolul douăzeci într-o manieră mai puţin superficială, articolul nu a adus demonstrat nimic nici într-un fel nici în altul, cu privire la statutul ereticilor ecumenişti. Căci cum putem spune dacă ereticii ecumenişti sunt sau nu deja condamnaţi dacă nu luăm în discuție concluziile diverselor sinoade care au fost considerate, cu dreptate sau nu, relevante față de situaţia lor?

Cine reprezintă Biserica? Citește mai mult…

CUVÎNT TARE DE LA VLADÎCA AVERCHIE (Tauşev) DESPRE VREMURILE DE ACUM

24 septembrie 2008 3 comentarii

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.

Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid [ucigător de Dumnezeu].

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Sursa

ÎN URMĂ CU 5 ANI…

5 septembrie 2008 2 comentarii

PROCLAMAŢIA

monahilor ortodocşi români, către binecredinciosul popor ortodox român, Sfîntului Sinod şi întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Ai noştri Arhipăstori şi preaiubiţi fraţi întru Hristos,

Semnatarii, părinţi ai mănăstirilor din România, stareţi, ieromonahi, monahi şi monahii, ridică glas de chemare la unitate şi mărturisire către toată suflarea ce-şi mărturiseşte ortodox crezul şi vieţuirea.

Cu toţii moştenim rînduiala – încredinţaţi fiind de Sfinţii Părinţi – ca orice hotărîre în Biserica Ortodoxă să se facă canonic, unanim şi conform predaniei patristice. Noi monahii, ca unii ce întreit ne-am făgăduit lui Dumnezeu şi ni s-a încredinţat Adevărul ortodox spre mărturisire, nu putem încălca şi nici trece peste ceea ce Proorocii au profeţit, Sfinţii Apostoli au propovăduit şi De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi au hotărnicit la cele Şapte Soboare Ecumenice şi Locale.

Astfel, Canonul 15 întocmit la al Nouălea Sinod (I-II) din Constantinopol de la anul 861, spune despre cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărîmă unitatea Bisericii. În acest fel toţi devenim străjuitorii adevărului în Biserică şi purtători de grijă ai Sfintei Tradiţii călăuzitoare către mîntuire.

Rămînem înmărmuriţi privind la hotărîrile ce reprezentanţii Bisericii Ortodoxe le iau privind viaţa Bisericii ce o păstoresc. Am tot nădăjduit că toate aceste neîmpliniri se vor opri, dar ne-am înşelat. Am început să credem că de la înălţimile la care sunt, nu se mai vede calea de întoarcere, că deja este prea tîrziu. Aşadar, actele şi declaraţiile prelaţilor Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte culte, ne-au pricinuit o adîncă mîhnire şi ne supun la o grea încercare duhovnicească, pentru că sunt lucruri nemaiauzite şi total contrare credinţei Sfinţilor Părinţi.

Din această pricină, atitudinea noastră faţă de noile erezii şi schisme trebuie să se facă auzită de către toată suflarea ce-şi lucrează în chip ortodox mîntuirea. Aşadar, întemeiaţi fiind pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, declarăm ferm şi categoric:

+ Nu este posibilă unirea cu catolicii atîta timp cît aceştia nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare ş.a.), la neo-rînduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare.

Nu putem uita istoria încă sîngerîndă a uniaţiei catolice din Ardeal şi nu putem fi ignoranţi la planul demonic de în-globalizare a Ortodoxiei de către Marele Apus. Planul masonic în cauză constă în a pecetlui unirea religioasă fără a se ţine cont de divergenţe, printr-o recunoaştere reciprocă a tainelor şi a moştenirii apostolice, fiecare recunoscînd pe ceilalţi drept Biserică, apoi realizarea unirii neortodoxe (intercomuniune), la început limitată, apoi lărgită. După care va rămîne să fie pusă problema diferenţelor dogmatice, considerate depăşite şi dezbinătoare.

Pentru aceasta ne ridicăm împotriva oricăror rugăciuni în comun cu catolicii şi protestanţii, mai ales asupra unităţii şi reconcilierii ecumeniste ce defăimează Sfintele Taine. Toţi cuvioşii şi mărturisitorii Părinţi de după Schisma din 1054 au luptat împotriva eresurilor latineşti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, şi s-au sfinţit împotrivindu-se pînă la sînge. Cuvintele lor au pînă azi puterea şi lucrarea Duhului Sfînt şi ne îndreptăţesc a crede că: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, apostolească şi sobornicească, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfînta Biserică îl afuriseşte si eu, împreuna cu Biserica, fiul ei fiind, îl afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamţ)

+ Rămînerea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor este un act de apostazie, de trădare a adevăratei credinţe, prin acceptarea hotărîrilor ce contrazic făţiş dogmele Ortodoxiei şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Neamul ortodox este rădăcina, trunchiul, frunza şi rodul Bisericii al cărei cap e Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii şi nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestanţii, budiştii, evreii sau musulmanii, atît timp cît doar în potirele noastre se întrupează Adevăratul Hristos Cel născut din Preasfînta Fecioara Maria. Noi ortodocşii nu avem nimic de adăugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfîntul Marcu al Efesului pecetluieşte cele de mai sus spunînd că: „În materie de credinţă nu există concesie iar chestiunile credinţei nu îngăduie iconomia.”

+ Demascarea politicii globaliste de integrare religioasă în UE ca fiind demonică şi fundamentată pe principii anticreştine; luarea de măsuri împotriva noilor buletine cu cip şi a card-urilor ce înainte-merg pecetluirii apocaliptice; vădirea manifestărilor new-agiste ce îndrăcesc pe tineri, rescrierea adevăratei istorii bisericeşti-naţionale şi revigorarea valorilor tradiţionale.

Nu avem pricină de a supune Biserica presiunilor politice şi de a da Cezarului mai mult decît i se cuvine. Împărăţia noastră e în ceruri, dar trebuie să o dobîndim încă din viaţă, fără a ne vinde ortodoxia şi românismul. Facem un ultim apel către Sfîntul Sinod, pentru numele lui Dumnezeu opriţi-vă cît nu e prea tîrziu!

Hotărîţi ieşirea Bisericii Ortodoxe Române din Consiliul Ecumenic, nu mai pîngăriţi altarele cu rugăciuni împreună cu ereticii, nu mai primiţi pe cei nebotezaţi ca fii ai Bisericii, nu vă plecaţi compromisurilor politice şi nu ne siluiţi libertatea şi conştiinţa cu legitimaţii comuniste. Nu mai putem răbda privind noile rînduieli ce desconsideră Sfintele Canoane, cenzurează Sfinţii Părinţi, ignoră dogmele şi hotărîrile Sfintelor Soboare şi răstălmăcesc Sfintele Scripturi.

Nu introduceţi schisme şi dezbinări în Biserică, nu încercaţi să uniţi ce e despărţit, căci singurul lucru care-l veţi reuşi e să distrugeţi unitatea Ortodoxiei, să fisuraţi adînc temelia Bisericii şi să ridicaţi cea de-a doua Mare Schismă. În acest ecumenism bolnav, B.O.R. acţionează individual, fără încredinţarea celorlalte biserici ortodoxe surori, fără a fi împuternicită printr-o hotărîre a vreunui sinod inter-ortodox, putînd fi declarată oricînd ca fiind schismatică şi eretică de către celelalte Patriarhii ortodoxe. Veniţi-vă în fire şi treziţi-vă! Atît timp cît veţi rămîne cu Hristos, vă vom urma, iar de vă veţi pune interesele personale mai presus de cele ale Bisericii, vă vom socoti apostaţi.

Lepădaţi toate aceste înşelări, pentru ca poporul urmîndu-vă, să nu se lepede de Biserica lui Hristos. Toate aceste lacrimi de sânge voim a le şterge de pe chipul Bisericii, alminteri vom trece peste ascultarea de păcat şi vom înainta proteste oficiale, vom ieşi în stradă şi vom alcătui sinod de rezistenţă. Nimănui, nicăieri şi niciodată nu i se va îngădui a sacrifica pentru binele său cea mai mică părticică din Credinţa Ortodoxă.

Cu noi este Dumnezeu şi pentru Hristos voim a merge pînă la capăt, chiar să ne vărsăm sîngele dacă situaţia o cere, pentru ca nici o literă din sfintele cuvinte să nu sufere vreo vătămare, pentru ca toţi cu urechi de auzit să priceapă şi cu ochii ce văd să-nţeleagă. Iertare tuturor pentru toate şi primiţi rugămu-vă acestea ca o cunună, ca o suliţă ori ca o Cruce.

Semnează,

Tot Soborul de monahi şi monahii ai României Ortodoxe

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,

la anul mîntuirii 2003

SFÎNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”

11 iunie 2008 Un comentariu

ignati.jpg

“Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: “Cine e scriitorul, ce scrie el?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3, 19).

Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea, legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până ce va lua sfârşit, când pământul şi lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, vor arde (II Petru 3, 10).

Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului. Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună-vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei (bineplăcuţii) au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până în amănuntele cele mai subţiri. Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.

Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Orişicine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?

Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă-socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mâhni, prietene, pentru preantâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul ca îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucrurile bune de mâncat se află otravă multă? Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă. “Va fi o vreme, a proorocit Apostolul Pavel, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul ca autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la “sfinţii” apuseni ca Francisc de Assisi – n.tr.). Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Timotei 3, 13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisa de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de sfânta Biserică. Amin.”

Sursa