Archive

Posts Tagged ‘Sfintii Parinti’

ACTUAL: Ce înseamnă „Biserici canonice” ?

20 Aprilie 2010 4 comentarii

Notă: Prin „Ortodoxia Mondială” înţelegem lanţul oficial format din acele Biserici care sînt parte a Consiliului Mondial al Bisericilor – juridic, instituţional, duhovniceşte – sau sînt în comuniune liturgică cu aceste Biserici ecumeniste. „Mondiale” sau „oficiale” mai sînt numite şi pentru că sînt recunoscute şi susţinute activ de statele iudeo-masonice în care „activează”. Exemple de Biserici ce fac parte oficial din Consiliul Mondial al Bisericilor, de fapt, Trupul lui Antihrist (antiTrupul lui Hristos): Patriarhia Română (Daniel Ciobotea), Patriarhia Moscovei (Kiril Gundeaiev), Patriarhia Constantinopolului (Bartolomeu), Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Bulgară Oficială, Biserica Greacă Oficială, Muntele Athos (cu excepţia cîtorva mănăstiri care ţin credinţa şi canoanele neschimbate, motiv pentru care sînt prigonite de „Ortodoxia Mondială”), Biserica Sîrbă Oficială, Biserica Americană Oficială, Biserica Finlandei,  etc.

În ultimii ani, o nouă definiţie s-a strecurat în sînul “Ortodoxiei Mondiale”. Ortodoxia Oficială a început să recunoască Bisericile ortodoxe pe baza „canonicităţii” lor. Conform acestei nou acceptate definiţii, pentru a fi canonică o biserică trebuie să fie în comuniune deplină cu Constantinopolul. Constantinopolul a devenit criteriul “Ortodoxiei Mondiale”. De fapt, apar ocazional şi comunicate de presă care descriu Patriarhia Constantinopolului ca pe un fel de Papalitate Răsăriteană sau “lider al Ortodoxiei Mondiale”. Ultimul patriarh – Dimitrie – l-a descris pe patriarhul ecumenic ca fiind cel mai de frunte episcop al Ortodoxiei. Dacă o biserică rupe comuniunea cu el, ea încetează să mai fie “canonică”.

Să ne punem o întrebare simplă: Cum s-a schimbat înţelegerea termenului “canonic”? Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vrednicul cuvînt “canonic” s-a referit întotdeauna la urmarea plină de evlavie a Sfintelor Canoane ale Bisericii, și, în mod sigur, a acelor Canoane referitoare la convingerile și rînduielile sfintei Biserici Ortodoxe. Citește mai mult…

Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe

9 Iulie 2009 6 comentarii

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. Citește mai mult…

„Iubirea” ecumeniştilor – armă antihristică

4 Februarie 2009 11 comentarii

Un cuvânt rostit de cel mai înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şochează pe orice creştin ortodox care îşi trăieşte credinţa după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cuvântul este următorul, zis la Sinodul BOR din 8-9 iulie 2008: „Considerăm că, printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă”. La auzul unei asemenea afirmaţii, tremurul şi spaima din sufletul ortodoxului de la talpa ţării sunt legitime, pentru că ele izvorăsc din frica de Dumnezeu: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 25; Marcu 13, 31; Luca 21, 33). Dau mărturie trei Sfinţi Apostoli pentru tăria adevărului revelat, veşnic şi neschimbător, aşa precum este Însuşi Domnul Iisus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este mai tare decât tot universul şi decât a-toată-făptura raţională sau bestială, pentru că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), Însuşi Domnul mărturisind despre Sine că El este Adevărul. Acest adevăr ne-a fost dat, l-am primit în dar în Sfintele Evanghelii, prin cuvintele celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Iisus Hristos Dumnezeu, şi prin cuvintele celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, revărsat prin prooroci şi prin Sfinţii Părinţi. Despre acest dar, Apostolul neamurilor zice: „Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9). Făptura (îngerul şi omul, fiinţele raţionale) se află sub interdicţia scornirii „evangheliilor” şi „dogmelor”noi, cad sub blestem apostolic cei care au de adăugat „altceva”, de modificat adevărul dobândit o dată pentru totdeauna.

Ce sunt dogmele? Sunt adevărul de credinţă ortodoxă, primit de la Domnul Iisus Hristos şi de la Duhul Sfânt. Aşadar, adevărul de credinţă nu este inventat şi definit de oameni, pentru că Sfintele Soboare erau prezidate de Duhul Sfânt şi ele au statuat Crezul. Adevărul vine cu înţelepciune şi cu putere de Sus. În schimb, definiţia aparţine logicii raţionale a făpturii, nu Logosului divin. Ea este schimbătoare, după cum bate vântul raţiunii, de aceea este mereu redefinibilă şi niciodată ancorată în Adevăr, adică în Hristos. Cine sunt inspectorii care, de două mii de ani încoace, definesc, revizuiesc, redefinesc, generaţie după generaţie, adevărurile noastre de credinţă? Cine provoacă rătăcirile, confuziile, amestecurile, răstălmăcirile, zăpăcelile, indefinirile prin atâtea şi atâtea definiri ale adevărului de credinţă? Cine sunt cei care trudesc, cu sudori reci şi abundente, la schimbarea dogmelor de credinţă ortodoxă? Există un contestatar-şef, şarpele cel mare Satana, şi legiunile lui de contestatari-de-serviciu, începând cu fariseii şi saducheii care L-au răstignit şi au plătit cu aur trădarea Lui dar şi minciuna anti-Învierii, regăsiţi în urmaşii urmaşilor lor, cu kipe ori cu pălării roşii, alţii cu pălării negre, cu mitre bătute în pietre scumpe ori cu turbane pe cap, cu toiege de arhipăstori, ori cu buzdugane de împăraţi în mâini, cu şorţuleţe fine de zidari ai unei lumi ticăloşite, cu tichii şi pelerine de academicieni, cu peniţe şi călimări la brâu şi mulţi, mulţi alţii, fiecare după numele specializării lui în osteneala vană de a-L uzurpa pe Hristos. Revizori de dogme! Inspectori ai adevărului revelat! Dregători ai minciunii! Urzitori de „altceva”! Aşa au născocit „biserici”, culte, credinţe, confesiuni, organizaţii, comisii şi comitete, consilii şi congregaţii, ideologii, imperii, misiuni şi ordine, loje, religii, politică eclezială corectă, „adevăruri” adecvate raţiunii superioare. Unii au strâmbat dogmele, adică le-au definit după capul lor, după care s-au gâlcevit şi s-au războit secole de-a rândul, iar acum alţii, cu miile, cu zecile de mii, le redefinesc, în fapt le strâmbă iarăşi şi iarăşi, sub pretextul potolirii dezbinării iniţiale, fără să observe că, în loc să anuleze separarea, adâncesc şi lărgesc prăpastia. Prin mutilarea adevărului revelat vor să împlinească „unitatea eclezială” şi să altoiască „iubirea în adevăr”. Părintele Iustin Pârvu spune metaforic:„Aceasta este o îndrăzneală prea înaltă, la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc – ca noi să revizuim dogmele. Înseamnă să ne tăiem capul. Să rămână numai picioarele, capul să se ducă în altă parte; capul să meargă într-o parte, iar picioarele într-alta” (Interviu de Victor Roncea în „Ziua” din 22 iulie 2008). Unirea eclezială prin schilodirea adevărului de credinţă înseamnă o biserică fără Capul său, fără Hristos, adică ar fi la un loc numai „picioarele”, făpturile de pământ orbecăind prin împărăţia Satanei.

De fapt, revizuiesc pentru a putea separa şi înlocui. Ambele scopuri Îl privesc pe Dumnezeu: să-L separe de credincioşii care au mai rămas şi să-l substituie cu alt zeu. Dacă revizorii de dogme şi constructorii aceştia de pace, bunăstare şi filantropie universală ar ţinti către împărăţia lui Dumnezeu şi şi-ar zdrobi minţile pentru mântuirea tuturor creştinilor, atunci şi-ar pleca frunţile smeriţi în faţa Adevărului revelat. Dar ei nu au ca scop mântuirea, viaţa de veci, netezirea căilor către împărăţia din cer. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Spinoasă e libertatea în adevăr, de aceea mulţimi nenumărate, cu vlădica în frunte, o părăsesc şi preferă robia la alt stăpân. Pare mai uşor şi e mult mai atrăgător, cum zice şi la a treia ispitire de pe Muntele Carantania: „I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. […] Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Bogăţie, slavă şi putere sunt năluciri ale „picioarelor fără cap”, ale „chipului de lut” fără chipul lui Hristos în el. Aceasta e separarea care se insinuează viclean în redefinirea dogmelor: chipul de lut să se desfacă de chipul lui Hristos! Să rămânem numai trup cu cele dobitoceşti în el. Afară cu Hristos din unirea eclezială! Afară cu Sfânta Treime! Afară cu harul mântuitor! Afară cu asemănarea întru Dumnezeu! Pace între trupuri şi bucuria cărnii să covârşească! Separaţi-vă şi voi de Adevăr, ca să fim una! Una cu pământul şi cu diavolul! Acesta e dialogul ecumenist. Cum se sfătuieşte Sfânta Treime? „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Adică, zidire întru veşnicie! Cum dialoghează oamenii chipuri de lut? „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă…” (Fac. 11, 4). Vânare de vânt, lucrare ce prisoseşte astăzi, inclusiv în constituirea Babilonului eclezial. Netrebnicie mai mare şi minciună mai sfruntată nici că am întâlnit: după opinia unora ca aceştia, dezbinarea milenară, războaiele şi toate nenorocirile ar veni din cauza dogmelor de credinţă, deci a adevărului revelat. Nu din necredinţă, din erezie, din păcate îngrozitoare se abat nenorocirile asupra noastră, ci pentru că nu am căzut la învoială cu aceia care au schimbat dogmele, motiv pentru care ar trebui să le re-definim, ca să fim una în moartea cea veşnică! Redefinirea înseamnă să ne supunem hulelor lor!

Pentru a ne separa de Dumnezeul adevărat, trebuie mai întâi să ne rupă de adevărul Lui, de dogmele şi învăţăturile dreptei credinţe. „Este un trup şi un Duh, după cum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde” (Efes. 4, 4) se transformă în „să fim un trup fără Duh”, precum a fost şi încă este la păgâni, pentru ca numai prin trup şi prin „binecuvântările” lui să fie toţi chemaţi la „nădejdea” altei împărăţii, aceea a lui Antihrist. În acest „adevăr” se mută „iubirea” ecumeniştilor de astăzi. „Este un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4, 5) a devenit „există domni şi credinţe şi botezuri felurite”, după fiecare raţiune în parte, toţi hristoşii sunt adevăraţi, toate credinţele şi botezurile sunt valide, trebuie doar să devenim una în diversitatea credinţelor, adică să construim una fără de credinţă şi fără adevăr, eclezia babilonească în care să guverneze Satana nestingherit de prezenţa Crucii. Şi pentru aceasta îţi recită făţarnic cuvântul evanghelic „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), dar uită să mai spună „sfinţeşte-i întru adevărul Tău” (Ioan 17, 17) pentru a fi una în viaţa veşnică, ci vor să fie una aici, pe pământ, în slava de la stăpânul întunericului, motiv pentru care sacrifică dogmele, chiar şi pe Însuşi Hristos. Perversiunea acestei învăţături pierzătoare se bizuie pe neştiinţa, naivitatea, bunăvoinţa şi încrederea dreptcredincioşilor în cler, mai ales în ierarhi. Metoda este înlocuirea. Duhul Sfânt, prin glasul Sfinţilor Părinţi, ne învaţă că Biserica poate fi una, sfântă, sobornicească şi apostolească pe toată planeta pe calea cea mai simplă: pocăinţa. Toţi care au greşit, care au căzut în erezie, în rătăcire, în tulburare, intră uşor, instantaneu, fără negocieri de o mie de ani, în cea Una Sfântă Biserică, atât pe pământ cât şi în cer, dacă se pocăiesc sincer şi se leapădă de eresuri. Numai calea dumnezeiască are atâta simplitate, atâta limpezime şi atâta profunzime! Însă aceasta nu-i place deloc diavolului. Soluţia ecumenistă, inventată de el, este să substituim pocăinţa cu dialogul. Aţi văzut cum zice şi discursul întâistătătorului: „Printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele…”. Să strâmbăm adevărul după interese! De ce n-a spus: „Prin pocăinţă sinceră şi profundă toţi vor recunoaşte dogmele…”? Neagă pocăinţa prin înlocuirea ei cu negocieri şi nu negustoresc orice, ci pun în pericol mântuirea tuturor, viaţa veşnică a tuturor, sufletele tuturor. Prin pocăinţă, toţi ar reprimi în dar dogmele, dreptarul credinţei şi calea vieţii. Prin conversaţii şi compromisuri se vinde şi se cumpără împăcarea întru moarte.

Negaţia pocăinţei îşi sprijină nelegiuirea pe lipsa apostaziei, pe afirmarea, sus şi tare, a principiului că toţi ereticii sunt drepţi. Din acest principiu se plămădeşte şi o poruncă arhierească aspră (conţinută de aceeaşi cuvântare, citată la început): „Este necesar ca ortodocşii clerici, monahi şi mireni, să nu folosească cu uşurinţă şi patimă cuvinte grele ca „erezie” şi „eretici”, „apostazie” şi „trădare”, la adresa altor ortodocşi sau la adresa altor creştini, deoarece, adesea, sub pretextul că salvăm Ortodoxia, ne urâţim sufletul, întrucât despărţim dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Sfântul Apostol Pavel ne dă, însă, altă poruncă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!” (Tit 3, 10) sau Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efes. 5, 11). Mustră-l şi separă-te, zice apostolul. Dreapta credinţă să se smerească în faţa ereziei, îndeamnă discursul ecumenist. Aici apare diferenţa dintre adevărul revelat şi minciuna provenită direct de la tatăl ei. Osândeşte erezia şi dă-o anatemei, rostesc hotărât Sfinţii Părinţi. Eşti uşuratic şi pătimaş, dacă te aperi de eretici, decretează ecumenistul în numele iubirii creştine. Aceasta este „iubirea” lor care roade adevărul la rădăcină, precum filoxera viţa de vie. Probabil aşa cred marele contestatar şi legiunile lui de contestatari-slujitori că strigoiul ecumenist pe care l-au conceput şi-a înfipt letal colţii în adevărul dreptei credinţe, neştiind, sărmanii, că Adevărul Acela este piatra din capul unghiului. Monstrul lor îşi sfărâmă dinţii în această piatră şi se destramă ca fumul…

http://credinta-ortodoxa.ro


„Într-adevăr, ne temem!” – cuvînt de mare folos de la Ieromonahul Hristodul Aghioritul

23 Ianuarie 2009 4 comentarii

Unii spun fără să se gândească prea mult: ”Si de ce ne temem ?” Amintim tuturor acestora care găsesc încontinuu ”pretexte pentru păcatele lor”începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu (Psalm 110, 10), care este însă o teamă dezinteresată, izvorând din străduinta unui suflet cucernic si credincios, de a nu face ceva ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu sau ceva care L-ar mâhni. In ceea ce priveste subiectul nostru, dacă ne temem, ne temem să nu-L întristăm pe Sfântul Duh: ”Să nu întristati Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ati fost pecetluiti pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30), asa cum spune îndemnul Apostolului nostru. Toti cei care protestează si pun înainte piepturile lor arată că nu se tem de nimeni si merg împotriva sistemului mondial; lucru pe care ceilalti nici măcar nu-l pot întelege, fiindcă se tem să nu piardă bunurile materiale de care se bucură si care, toate, provin direct de la cei care-si impun planurile lor antihriste.

Părintele Porfirie, întrebat fiind de către staretul unei mânăstiri de ce n-a spus ceva lumii despre acest subiect al cărtilor de identitate si al numărului 666, a dat următorul răspuns, în care e cuprins întregul adevăr; iată cum explică părintele de ce unii desconsideră subiectul în cauză:

”Si eu lupt pentru această problemă, dar în mod diferit. Am constatat că mintea omului, iubind patimile, este întunecată si nevăzătoare. Asadar, orice as spune, pentru că mintea aceasta a omului e lipsită de lumină si nu vede, fiindcă e întunecată de patimi, cuvintele mele nu vor ajuta cu nimic. De aceea, toate eforturile mele constau în a-l face pe om să înteleagă că din cauza patimilor sale e orb si că de aceea e firesc să nu vadă. Fac acest lucru pentru a-l îndemna pe om să-si curete sufletul ca să poată vedea si singur toate câte se întâmplă în zilele noastre”.

Aceasta este astăzi o constatare obisnuită. Vedem teologi, duhovnici etc. care pe de o parte spun ”este”, iar pe de alta spun ”poate nu este”, arătând astfel, fără să se ascundă, că ei însisi sunt lipsiti de vederea duhovnicească si că sunt purtati si ”dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4,14). Prin această purtare si prin această conduită a lor, singurul lucru pe care-l reusesc este să se expună continuu pe ei însisi si să dovedească în mod real că nu văd. Sfintii nostri când spuneau ”da” era ”da” si când spuneau ”nu” era ”nu”. Adeverind acest lucru, Apostolul Pavel scrie: ”Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da si nu” (II Corinteni 1, 18). Astfel, ei însisi, prin atitudinea lor, arată tuturor celor care îi ascultă că dau atentie cuvântului Evangheliei si toate câte le scrie Părintele Paisie în cartea sa „Părinti atoniti si întâmplări din Muntele Athos”: ”Dacă cumva cineva dintre noi, părintii egumeni, este putin nevăzător duhovniceste, să nu cerem supunere oarbă de la călugări, ca să nu cădem cu totii în prăpastie, asa cum scrie: „Si dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapăť” (Matei 15, 14). Părintele Paisie, datorită sufletului său curatit si mintii sale cu totul limpezi si curate, a văzut toate câte se întâmplă. De aceea, foaia sa care se numeste Semne ale vremurilor-666 (vezi Ierom. Hristodulos Aghioritul, Părintele Paisie, p. 188 ) scrie: ”(…) în timp semnele apar foarte limpezi; „fiara” de la Bruxelles, cu 666, a sorbit aproape toate statele în computer. Cartea de identitate sau introducerea pecetii, ce altceva arată ?”. Vedem cum toti se ocupă numai si numai de introducerea numărului 666 în viata noastră si nu vorbesc deloc de lucrurile profetite care deja se împlinesc în zilele noastre si care sunt legate direct de promovarea acestui sistem economic mondial. Aici nu ne vom mai ocupa de subiect. Aceia dintre dumneavoastră care doriti să vedeti ce se întâmplă exact, unde ne găsim si care sunt acele lucruri despre care sufletul curătit al părintelui Paisie spune că se văd foarte limpede, în timp ce noi nu le vedem, vor avea posibilitatea să le cunoască în cartea care va apărea curând si care se numeste: „Păziti-vă de rătăcire„, carte a ieromonahului Hristodul Aghioritul.

Supunerea noastră trebuie să dovedească discernâmânt

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos respectă ca nimeni altul libertatea persoanei umane si niciodată nu ne încalcă libertatea personală, va trebui să avem discernământul necesar în ceea ce priveste această temă delicată pe care o analizăm mai departe, fiindcă am văzut nelinistea unor frati ai nostri care, ascultând câteodată vreun patriarh, vreun episcop sau vreun duhovnic, spunându-le ceva ce nu consună cu traditia noastră ortodoxă, se întreabă dacă trebuie să asculte sau nu, având în vedere că acestia poartă un grad în ierarhia preotească.

Trebuie să întelegem toti foarte bine că toti oamenii avem o calitate, pe care bineînteles o acceptăm de bunăvoie si în libertate: suntem toti robi ai Domnului nostru Hristos. Si patriarhul, si arhiepiscopul, si episcopul, si diaconul, si călugărul, si mireanul, toti suntem robi ”îndatorati” a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Si toti uniti alcătuim împreună cu capul, care este Hristos, trupul Bisericii. Asadar, Dumnezeu a rânduit să fim toti împreună uniti cu El. El să fie capul, iar noi toti să fim mădularele trupului, într-o unire de nedesfăcut; adică un membru să depindă în totalitate de celălalt, ceea ce înseamnă că dacă un singur mădular suferă, atunci să sufere întreg trupul. Dumnezeu a rânduit ca un mădular, despărtit de trup, să nu poată exista de unul singur; si acest lucru l-a făcut bunul Dumnezeu ca să ne unească cu dragostea desăvârsită. Aducem aici un mic exemplu: patriarhul, care este cel dintâi în ierarhia robilor Lui, nu poate săvârsi de unul singur Taina Sfintei Euharistii, ci e nevoie obligatoriu să fie de fată cel putin încă un membru de rând al Bisericii; si se arată generozitatea lui Dumnezeu, faptul că a rânduit ca un singur mădular să aibă absolută nevoie de celălalt si să depindă unul de altul. Apostolul Pavel analizează foarte bine faptul că suntem ”trupul lui Hristos si mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27).

Asadar, toti robii din ierarhia Bisericii de la treapta cea mai înaltă, a patriarhului, si până la treapta cea mai mică, a mireanului, au o singură datorie: să se supună si să asculte în mod absolut de cuvântul lui Dumnezeu. Singura diferentă care există este aceea că treptele superioare ale ierarhiei Bisericii si-au asumat lucrarea de a transmite cuvântul lui Dumnezeu spre treptele inferioare, si acest lucru pentru că Dumnezeu, asa cum se spune: ”Nu este Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii„, Care voieste ‘ca toate să se facă cu cuviintă si după rânduială” (I Corinteni 14,33,40).

Trebuie însă să întelegem foarte bine că, în ciuda faptului că există o ierarhie a robilor Bisericii care sunt obligati să fie strâns legati si uniti cu Capul, totusi, pentru că ei sunt robi, dar trăiesc în libertate, în orice moment vor dori pot refuza cuvântul Domnului nostru si folosi propria lor judecată si pot urma propria lor vointă. Aici începe problema, pentru că, în timp ce aparent sunt robi ai lui Dumnezeu, de fapt servesc propria lor vointă, făcând uz de propria lor judecată.

Să vedem ce ne spune Domnul despre ceea ce trebuie să facem în acest caz:

Pe când Domnul Hristos se afla pe pământ împreună cu ucenicii si cu Apostolii Săi, la un moment dat i-a îndemnat să fie atenti la învătătura fariseilor; si aceasta pentru a distinge dacă ei caută cu adevărat cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Atunci a spus: ‘‘Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le; dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Să vedem aici, cu luare aminte, ce spune Hristos: ”Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise”. Cu aceste cuvinte Domnul nostru face cunoscut ucenicilor Săi că scaunul pe care sezuse mai înainte proorocul Moise si din care învăta poporul cuvântul lui Dumnezeu ca reprezentant al Lui îl luaseră acum cărturarii si fariseii, oameni plini de ipocrizie. Cu toate că scaunul si l-au însusit oameni plini de patimi, Hristos nu îi îndeamnă totusi pe ucenicii Săi si nici poporul să plece de lângă acest fel de învătători si nici nu-i îndeamnă să nu-i asculte, ci îi sfătuieste în felul următor: ”Toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le”. Să fim cu luare-aminte la ceea ce le spune: „Cele ce vă spun să păziti, să păziti!”. Vedem că Hristos Domnul nostru, pentru că ei se găsesc ierarhic pe scaunul lui Moise, nu ne-a dat poruncă să ascultăm de ce este al lor, adică de produsul propriei lor ratiuni si gândiri, adică de ceea ce izvorăste din criteriile lor interesate. Ne-a dat porunca să-i ascultăm numai în ceea ce ne spun să păzim. Cuvântul ”a păzi” se referă la tot ceea ce Domnul ne-a spus să împlinim sau tot ceea ce e scris în Sfânta Scriptură (sau tot ceea ce a fost legiuit de Sfintii Părinti ai Bisericii la Sinoadele a Toata Lumea). Ei, asadar au datoria de a asculta cuvântul lui Dumnezeu si, prin urmare, de a ne îndemna pe noi să-l păzim. Dacă ei, ca robi ai lui Dumnezeu, aflându-se în libertate, nu vor voi să dea ascultare anumitor lucruri, vor fi liberi să nu dea ascultare, suportând însă toate consecintele pe care le aduce cu sine apostazia, această neascultare si îndepărtare a lor de cuvântul lui Dumnezeu. Noi, fiindcă suntem datori să ascultăm numai poruncile Domnului nostru, întrucât cei ce ne sunt superiori ierarhic nu ne îndeamnă să păzim vreuna din poruncile Domnului, nu suntem datori să-i ascultăm; dacă am fi datori, cuvântul lui Dumnezeu ar spune: toate câte vi le spun vouă să le faceti, faceti-le; adică toate câte vi le spun să le înfăptuiti, înfăptuiti-le. Dimpotrivă, nu numai că nu trebuie să ascultăm de părerile lor, dar Apostolul Pavel este mult mai aspru si spune: ‘‘Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceasta pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Galateni 1, 8). Domnul nostru, Care după învierea Sa i-a trimis pe Apostoli la capătul lumii, nu le-a dat poruncă să meargă si să-i învete pe oameni învătături diferite, porunci omenesti, cuvinte frumoase teologice si povesti frumoase. Două sunt poruncile pe care le-a dat lor, spunând: ‘‘Drept aceea, mergând, învătati toate neamurile, (1) botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al S fântului Duh, (si 2) învătându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19-20).

Vedem, asadar, că cea dintâi poruncă este de a-i boteza pe credinciosi, pentru a se sălăslui Dumnezeu însusi în cei botezati si că cea de-a doua este de a-i îndemna pe credinciosi să păzească toate câte El a dat poruncă să fie păzite.

Prin urmare, Sfintii Apostoli si apoi urmasii lor, patriarhii, episcopii, preotii, teologii si asa mai departe, nu pot să-i învete pe oameni ceea ce le spun propriile lor gânduri că e corect sau ceea ce ei însisi cred că trebuie să facem în fiecare situatie
. Fie cineva patriarh, arhiepiscop, duhovnic, preot, diacon, călugăr sau mirean, este obligat să ne transmită cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-ne anume să păzim poruncile Domnului nostru: ”Căci nu ne propovăduim pe noi însine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi însine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5).

Asa trebuie să avem o ascultare plină de discernământ, la care putem ajunge numai prin umilintă adevărată. De asemenea, trebuie ca toti robii lui Dumnezeu, indiferent de gradul pe care-l au în ierarhie prin iconomia lui Dumnezeu, să fie uniti prin ascultare cu Capul Bisericii, Care este Domnul Iisus, pentru că, dacă un singur mădular e tăiat, acest fapt aduce ”neorânduială” în tot trupul, iar acest membru va da socoteală pentru dezordinea pe care o va crea.

Terminând cuvântul Său, Domnul a spus: ”Dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 3). Aici ne putem minuna de măretia dragostei lui Dumnezeu, Care ne îndeamnă să păzim tot ce ei ne spun să păzim, nu însă să si facem ce fac ei, pentru că prefăcându-se, ei vor spune, dar nu vor înfăptui. Aici Domnul nostru Hristos ne arată că nu trebuie să-i judecăm, si faptele lor viclene să nu devină cauză a depărtării noastre de El; ne spune că trebuie să păzim cu credintă ceea ce ne spun să păzim, indiferent dacă ei însisi în esentă nu-L slujesc, nici nu-L iubesc, ci sunt nevoiti de scaunul pe care sunt asezati să se prefacă, îndemnându-ne să păzim poruncile Lui.

Deosebind acum voi însivă adevărul, vedeti ce veti face, dacă: 1. un episcop vă spune: ”Bunii mei copii, Domnul nostru Hristos ne-a profetit în capitolul 13 al Apocalipsei că va veni cineva care ne va impune să acceptăm semnul cu numărul 666 pe mână sau pe frunte. Lucrul acesta nu trebuie să-l acceptăm, pentru că vom fi osânditi pe veci si, ca să nu-L mâhnim pe Hristos, nu trebuie să-l acceptăm nici pe cartea de identitate, nici pe vreun card si nici să votăm proiectul de lege prin care se va da puterea de a ni se impune acest număr, pentru că asa cum e scris „oricine te sileste să mergi cu el o milă, mergi cu el două”. 2. Un alt episcop va sustine că: ”Toate acestea sunt prostii. Nici un număr 666 si nici un semn exterior nu vă va vătăma. Nu vă ocupati de asta, acceptati-l ca să vă faceti treaba si nu mai ascultati toti fanaticii si pe toti care văd pretutindeni numai demoni”.

Cred că din acest exemplu fiecare dintre voi îi poate distinge pe aceia care îl iubesc si îi slujesc lui Dumnezeu si care au grijă de propria voastră mântuire, si pe ceilalti, interesati numai ”să fie văzuti de oameni” (Matei 6, 5) si care vă însală, voind să se arate buni fată de voi si să-si justifice atitudinea lor de apostati, de întoarcere de la Hristos, urmând să-si trăiască viata asa cum le e lor mai bine, pentru a se sluji pe ei însisi si nu pentru a-L sluji pe Hristos. Pentru cei din urmă, să nu uităm că e valabil si ce spune Apostolul Pavel; ”Fiindcă toti caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2, 21).

In Ortodoxie, nici un papă nu L-a înlocuit pe Domnul nostru Hristos prin infailibilitatea sa. Prin urmare, dacă vedem că cineva nu caută cele ale lui Dumnezeu, avem atâtia alti buni episcopi si preoti etc. care le caută pe cele ale lui Hristos si putem să-i ascultăm pe ei spunându-ne ce trebuie să păzim. Apostolul Pavel, într-un asemenea caz, sfătuia asa: ”Iar de învată cineva altă învătătură si nu se tine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos si de învătătura cea după dreapta credintă… depărtează-te de unii ca acestia” (I Timotei 6, 3, 5).

Crestinii, dându-si seama că au început să apară unul unul câte unul ”semnele”, se găsesc, asa cum ne găsim noi toti, în situatia dificilă în care se găsea si Pilat, care în timp ce avea în fata lui întreg Adevărul, se întreba: ”Ce este adevărul” (Ioan 18, 38). Multi frati ai nostri sunt nelinistiti si se întreabă pe bună dreptate în legătură cu multe din aceste chestiuni si în special cu subiectul cărtii de identitate electronice.

Intr-o zi, un grup de patru tineri discuta despre cartea de identitate si fiecare avea câte o părere diferită.

Asadar, spuneau:

  • Eu m-am sfătuit cu duhovnicul meu si mi-a spus că nu trebuie să primim cartea aceasta de identitate – a spus cel dintâi. Sigur, ca o dovadă mi-a adus foaia părintelui Paisie.
  • Mie mi-a spus duhovnicul că sunt ”ridicole” toate aceste lucruri si că numai cartea de identitate nu mă poate vătăma în vreun fel, a spus al doilea.
  • Duhovnicul meu mi-a spus că dacă primesc cartea de identitate si pun peste ea o cruce, n-o să-mi poate face rău, a spus al treilea tânăr.
  • Eu l-am întrebat pe duhovnicul meu si mi-a spus că el nu se ocupă cu Antihristul, ci cu Hristos si m-a sfătuit să fac si eu la fel, a completat cel de al patrulea.

După toate acestea, tinerii se întrebau cu nedumerire dacă ar trebui să asculte de duhovnicul lor, si dacă da, atunci ce se întâmplă când duhovnicii au păreri diferite si, mai mult decât atât, cu totul contrarii una fată de cealaltă.

Mai apoi m-au întrebat si pe mine si le-am spus că fiecare trebuie să asculte de duhovnicul lui până atunci când buna noastră maică Biserica, prin ierarhia ei, se va pronunta si va conduce lupta aceasta, pentru că atunci se vor risipi si norii cei întunecati.

space_occupying_bastard__by_aleksei_igorevichUnii frati ai nostri spun că anumiti preoti îsi exprimă, siguri de ce spun, părerile si că le si publică în cărti, devenind astfel publică diferenta de păreri, cu următorul rezultat: dacă cineva se află în adevăr, atunci se va împărtăsi de acest adevăr multă lume, dar dacă acesta nu se află în adevăr, multă lume se va sminti. Biserica noastră spune că nu o să fie cuprinsi de hătisuri si nici nu se vor rătăci toti cei care vor avea grijă ca mintea lor să fie plină de râvnă, curată si de trezvie, cu ajutorul Sfintelor Taine si al ascultării duhovnicesti. Biserica noastră iubitoare ne învată că Sfântul Duh este Unul si că pentru fiecare problemă are o singurâ părere si o singură vointă. Din acest motiv este imposibil ca firea Sa cea bună să-i ”informeze” în legătură cu una si aceeasi temă pe cei patru preoti, reprezentantii Lui, pe fiecare în mod diferit. Aceasta se datorează firesc faptului că înainte de a ne dedica pe noi însine slujirii lui Dumnezeu, nu ne-am îngrijit atât cât trebuia pentru curătirea suf letului nostru. Dacă fiecare duhovnic si-ar fi lepădat propria lui vointă si propria lui părere, ne-am fi unit toti în Unul Hristos, Care este Adevărul cel adevărat, si am fi lăsat astfel harul să lucreze si am învăta toate câte El ”ne-a poruncit”. Asadar, nu trebuie să ne înstrăinăm atunci când ne aflăm în fata unei multitudini de păreri, ci bine ar fi să avem în vedere porunca Apostolului: ”Nu vă lăsati furati de învătăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriti prin har inima voastră” (Evrei 13, 9); si cât vom putea, să ne împărtăsim de Sfintele Taine, ca să se lumineze mintea noastră ”să nu mai fim copii dusi de valuri, purtati încoace si în colo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 1, 14).

Până când maica noastră Biserica, prin preacucernica ei ierarhie îsi va conduce ca un bun păstor turma, si credem că acest lucru se va întâmpla curând, ”tu însă rămâi în cele ce ai învătat si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine ai învătat, si fiindcă de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot să te înteleptească spre mântuire, prin credinta cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 14-15).

Cine nu este teolog ?

Intr-o revistă s-a reprodus un text publicat de o altă revistă, care, după ce a fost citit, i-a scandalizat pe foarte multi crestini. Vom prezenta aici câteva puncte ale acestui articol, pentru a constata fiecare că sunt aspecte inacceptabile pentru Ortodoxia noastră. Asadar, acolo scrie: 1. ‘‘Trebuie să subliniem că nu sunt teologi toti cei care identifică Antihristul cu 666″.

Revista în cauză, republicând articolul, arată că nu cunoaste si că dispretuieste întru totul textele sfinte ale Scripturii noastre, cu impietate spunând ”că nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” atâtia si atâtia sfinti ai Bisericii noastre care ne-au lăsat prin traditie scrieri si opere foarte pretioase, unde s-au pronuntat în legătură cu tema noastră; să pomenim numai câtiva: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Irineu episcop al Lyonului, Sfântul Andrei episcopul Noii Cezareei, Sfântul Ipolit papă al Romei, Sfântul Areta episcopul Noii Cezareei si atâtia alti sfinti ai Bisericii noastre. Oare nu se rusinează necredinciosii să spună că sfintii nostri ”nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” ? (Noi, considerând această necinstire adusă Sfintilor o necinstire a propriei noastre persoane, le spunem că numai prin faptul de a dispretui, de a desconsidera si de a necinsti pe sfintii nostri si de a se considera teologi pe ei însisi arată în ochii tuturor căderea duhovnicească pe care au suferit-o, potrivit cu legea duhovnicească, care spune: ”Oricine se înaltă pe sine (mai presus de sfintii nostri) se va smeri” (Luca 18, 14).

2. Acelasi articol arată că autorul nu cunoaste absolut deloc pozitia Bisericii lui Hristos si, prin extindere, nici pe cea a Sfântului Sinod [al Greciei, din 1997], care ca o Maică, prin circulara sa, a făcut apel si printre altele a explicat fiecăruia că: ”Astfel, cu durere observăm că progresul civilizatiei în domeniul aplicatiilor electronice s-a legat asa cum nu trebuia de numărul 666, care se foloseste ca număr principal de cod în respectiva tehnologie. Se spune în mod limpede în Sfânta Carte a Apocalipsei că numărul acesta este numărul Antihristului… Si, prin urmare, nu e cu putintă ca un crestin să fie indiferent atunci când constată introducerea voită si sistematică a acestui număr în viata sa; si în viata natiunii elene, care este aproape în întregimea ei crestină si ortodoxă” (fragment din circulara nr. 2626/7 aprilie 1997 a Sfântului Sinod). La sfârsit, ne întrebăm: redactorul articolului în cauză si revista care l-a republicat (ca pe un ”răspuns” !), ei însisi ”au fost străini în Ierusalim si nu cunosteau cele din cetate” (Luca 24, 18 ) sau au proclamat vreo biserică a lor, spunând numai ceea ce în mod arbitrar judecă ei însisi singuri a fi corect ? Altfel, nu se explică atitudinea lor.

Sfânta Comunitate de la Sfântul Munte Athos, prin circulara nr. 5 din 18 martie 1993 mărturiseste foarte clar că: ”Fără nici o îndoială, se pregăteste terenul pentru pecetea nesuferită, urâtă si antihristă a lui 666″. Asadar, autorul articolului si redactorul revistei, dacă sunt constienti de ceea ce fac, numai atât se cuvine să facă: reconsiderându-si părerile, să le ceară iertare cititorilor si să se adune în jurul pozitiilor ortodoxe ale Bisericii noastre, smerindu-si gândirea, care e mai degrabă trufasă, si să cumpănească si să socotească bine cele spuse de fericitul Părinte Paisie, cel care a spus si a scris: ‘‘Mă uimesc ! Nu-i pun pe gânduri toate aceste fapte si întâmplări ? De ce nu pun fie un semn măcar de întrebare la interpretările creierului lor ? Dacă ajută Antihristului pentru pecete, cum oare nu vor târî si alte suflete spre pierzanie ? Asta se întelege de la sine, pentru că este scris: ”(…) ca să ducă în rătăcire, dacă se poate, pe cei alesi” (Marcu 13, 22). Vor fi dusi în rătăcire cei ce vor interpreta aceste lucruri numai cu mintea lor”.

Sursa

Gîndurile ortodoxe ale unui forumist exclus din „motive eretice”

8 Septembrie 2008 7 comentarii

„Cea mai mare durere a ortodoxului traitor din ziua de azi este faptul ca acuma biserica ortodoxa este plina de eretici care invata o ortodoxie mincinoasa dupa placul acestei lumi , antihristica … si au un astfel de talent sa invarta adevarurile de credinta in favoarea lor si a ortodoxiei eretice pe care o invata , incat poti sa ramai si perplex in fata lor nemaiputand face nimic : ei pur si simplu sunt atata de vicleni si au un sistem atat de bine pus la punct incat sunt crezuti de foarte multi dintre ortodocsii nepregatiti, de cei care in ciuda faptului ca merg des la biserica totusi nu sunt ortodocsi curati si sunt usor de pacalit … acest sistem de erezie ” ortodoxa ” se raspandeste acum cu viteza fulgerului in biserica , si nu m-as mira ca in curand sa fie o schisma mare de tot in toata lumea ortodoxa , iar adevaratii ortodocsi sa ramana foarte putini si aproape fara biserici in care sa poata intra … la aceasta apostazie contribuie acuma si preoti si ierarhi , ca sa nu mai zic de mireni … in principiu acestia propovaduiesc o invatatura care are o singura erezie foarte subtila si foarte ademenitoare : iubirea de om este pusa mai presus de iubirea de Dumnezeu; in ortodoxia adevarata ordinea este invers  iubeste-ti aproapele atata timp cat el nu te impiedica de la iubirea de Dumnezeu … acuma insa se doreste rasturnarea valorilor pentru a putea pregati biserica ortodoxa de primirea antihristului … daca le aduci acestor oameni „ortodocsi” dovezi de la Sf. Parinti vei observa ca ei ii vor numi pe sf calugari batrani ramoliti iar pe tine te vor face eretic , antihrist sau nebun si te vor injura , sau in cel mai bun caz , vor ocoli cu viclenie dovezile aduse din sf parinti impotriva ereziei lor continuand cu perfidie sa invete pe altii aceeasi erezie , dupa care vor afirma cu tarie ca ei nu sunt deloc impotriva Sf. Parinti ; apoi vor incepe sa interpreteze pe Sf. Parinti cu atatea invartecusuri incat sa iasa tot cum vor ei , si vor incerca cu tot chipul sa minta impotriva adevarului aducand chiar si citate din scriptura; insa pentru un observator atent se va observa urmatorul lucru in metoda lor  ei ocolesc cu maiestrie toate dovezile din Sf. Parinti aduse impotriva lor pe care pur si simplu le vor ignora ca si cum nu ar exista, dupa care vor incepe sa aduca si ei texte interpretate intr-un mod abuziv sau subversiv incat sa strecoare minciuna lor ; desigur , pentru cei care vor cu orice pret adevarul , nu vor accepta ca unele citate din Sf. Parinti sa fie trecute cu vederea ( asa cum fac ei cu un scop viclean ) ci vor pune cap la cap toate invaturile sf parinti , atat cele aduse de cei vicleni cat si cele care le demasca viclenia acelora , si astfel vor ajunge la adevarata intelegere a Sf. Parinti , care ii va feri de erezia iubirismului omenesc care se vrea astazi sa fie dogma principala a ortodoxiei … Doamne miluieste …

Eu unul , chiar aceasta am patit in ultimul timp , fiind dat afara de pe forumul crestinortodox , pentru „motiv eretic”: pentru faptul ca am spus ca este sub afurisania bisericii unui „ortodox ” iubirist care nu demult s-a aciuat pe forum , eretic pana in maduva oaselor , care sustinea mai multe erezii :

1. sectarii si catolicii fac parte din biserica lui Hristos si din trupul lui Hristos ; in plus botezul sectarilor este valid fiind in numele sf Treimi ; acestea sunt parerile lui teologice ( respectivul a terminat si teologia ) ;

2. impartasirea la greco-catolici nu numai ca nu este eretica si sub afurisenie , ba chiar ca este indicata ; asta deoarece , dupa mintea acelui ” ortodox ” iubirist , preotii ortodocsi , numiti de el calai , mandri si altele multe de genul acesta ( foarte multa violenta a exprimat el impotriva preotilor ortodocsi ) , impartasesc mult prea rar pe credinciosii ortodocsi , care dupa el sunt numiti eretici ; de ce ii numeste eretici ? hm … din motivul ca ei asculta orbeste de preotii ortodocsi , de sf parinti pe care el i-a numit in batjocura calugari batrani ( de ex. pe sf vasile cel mare l-a numit astfel ) si de sinoadele locale ( contestate fervent de iubiristul respectiv ) si de sinoadele ecumenice pe care le ignora caci ii contazice teoriile … in consecinta , el indica impartasirea de la greco-catolici care ti-o dau mai lesne …

3. dupa iubiristul respectiv actul trupesc facut inainte de casatorie nu este pacat sau curvie ci este iubire curata , care ca si o sf taina ( asa a spus el si toti cei care l-au sustinut ) face ca actul sexual inainte de casatorie sa fie o virtute ; el numea virginitatea inselaciune ; ma rog , in sensul acesta , mai povestea inselatul respectiv , ca dupa indelungi cautari a gasit si un preot ortodox care sa ii sustina ereziile si pacatele si sa il impartaseasca asa , pe motiv ” ca asa-i tineretea ” … de ce spun ca preotul respectiv ii sustine si pacatele ? pentru ca iubiristul respectiv a recunoscut cu emfaza ca el insusi traieste in curvie ( pe care el o numea bineinteles iubire curata , suflet si trup ) … mai spunea inselatul respectiv ca atunci cand era la primul duhovnic , care ii interzicea sa curveasca , ii venea permanent ganduri de sinucidere din cauza infranarii excesive la care era supus in mod dictatorial si traumatizant de catre ” pseudo-preotul ” ( expresia lui ) acela care il constrangea la curatie …

Ceea ce insa m-a durut cel mai mult , a fost faptul ca numai doua persoane de pe forum m-au sustinut , in rest fiint combatut de alti 5-6 de pe forum care ii tineau partea si i-au sustinut teoriile … in final le-am spus la toti ca sunt sub afurisenia bisericii , lucru pentru care a luat pozitie impotriva mea si adminul forumului si mi-a interzis sa mai vorbesc impotriva lor … eu nu am facut aceasta ci am continuat sa duc dovezi impotriva lor , pentru care am fost exclus de pe forum … ma intreb : ce fel de ortodox este adminul acelui forum ? in orice caz unul fals , care a preferat sa fie de partea ereticilor si nu a ortodocsilor si a Sf. Parinti … Este de plans starea in care am ajuns acuma : in biserica noastra sunt tot mai putini ortodocsi adevarati , iar randurile ereticilor ” ortodocsi ” se inmultesc pe zi ce trece … ma gandesc cu groaza ca si acel forum – crestinortodox , nu este altceva decat tot un mijloc de raspandire a ereziei , caci cei care au sustinut ereziile de mai sus au ramas sa posteze liberi pe forum si nu mai este nimeni care sa ii combata ( mai sunt vreo doi , dar care nu au facut altceva decat sa imi ia partea , ei insisi ferindu-se sa aduca argumente impotriva ereticilor din cauza fricii de a nu fi dati afara de pe forum ) … iar daca ma gandesc ca forumul are 10.000 de membri inscrisi , dar din care numai cateva zeci scriu activ pe forum , din care marea majoritate dau dreptate ereziilor , deja ma gandesc ca ortodoxia va fi in curand aparata de putini … caci restul de membri care nu scriu nu fac altceva decat sa invete ortodoxia de la cei care scriu , caci si multi au recunoscut aceasta … deci ma intreb : ce este acel forum ” ortodox ” ? o cale de raspandire in masa a ereziei ?”

Preluat de pe cel mai bun forum de teologie ortodoxă în limba română”

De ce un ortodox nu poate fi ecumenist

13 August 2008 13 comentarii

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe – cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte „credinţe” mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe „biserici surori” precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, „consiliu ecumenic” sau „biserică” din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin „reconciliere” şi „toleranţă”, ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii – să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele „biserici” apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate „dumnezeirile” şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă „biserică” supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi „taine” ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin „teoria ramurilor” că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine „adevărata credinţă” cu adevărul „reîntregit”. Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare – răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu „supăra” celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din „Consiliul Ecumenic”.

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o „iubire” fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei „biserici” şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea „inter-religioasă” şi credinţa într-un „dumnezeu universal”, arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica – prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei – , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin „iubirea” tolerantă faţă de „minorităţile sexuale” (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata „înfrăţire”, aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice – ecumenismul – se doreşte a fi crezut drept „biserică” deasupra „bisericilor”, cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt „ortodocşii” ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci „Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos”.

(din „Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist”, alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

26 Iulie 2008 Lasă un comentariu

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

seraphimrose-inedit.JPG

Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc… Citește mai mult…