Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi (II): „este absolut obligatoriu să te separi de episcopii eretici”

Continuarea primei părţi;

• Afirmaţia 2. Un sinod ecumenic trebuie să îi condamne pe cei care predică erezia pentru ca ortodocşii să fie îndreptăţiţi să se separe de comuniunea cu ereticii.

Răspuns: Nu este necesară o combatere directă a acestei afirmaţii din partea noastră, pentru că pr. Vasile îşi abandonează propriul argument atunci când recunoaşte mai târziu că condamnarea sinodului local este suficientă pentru despărţirea de eretici. Apoi merge şi mai departe, admiţând că în anumite situaţii comuniunea cu ereticii a fost ruptă înaintea condamnării sinodale de orice fel, şi că acest lucru este permis de către canonul 15 al sinodului I-II.  Şi totuşi, el limitează aceste admiteri pretinzând că ,,nici un sfânt canon al Sfinţilor Părinţi nu a impus adepţilor ortodocşi întreruperea comuniunii ecleziastice cu ereticii înainte de hotărârea sinodală.” Vom reveni în scurt timp la această afirmaţie.

DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi – împotriva poziţiei cripto-ecumeniste (I)

~ + ~

Un răspuns către pr.Vasile Gregoriades şi o justificare a ruperii comuniunii cu episcopii ecumenişti

Diavolul îi ispiteşte pe credincioşi în orice veac pe diferite căi: persecuţii, invazii străine, ademenirea cu farmecele lumeşti. Printre cele mai eficiente curse ale lui se află erezia şi schisma care, prin ruperea creştinilor de Biserică, îi depărtează de Hristos şi îi duce în înşelăciune duhovnicească şi apostazie. Șirul ereziilor care au pus la încercare Biserica de-a lungul veacurilor este lung: arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, papismul, protestantismul şi multe altele. În zilele noastre şi-a făcut apariţia o nouă erezie care caută să-i adune pe toţi laolaltă şi din această pricină i se spune în mod nimerit ,,pan-erezie”. Aceasta este ecumenismul, pe care-l putem defini pe scurt ca fiind convingerea potrivit căreia sectele pe care Biserica le-a considerat în trecut eretice şi despărţite de ea sunt, de fapt, parte din ea într-un fel. Ameninţarea pe care o reprezintă ecumenismul pentru Biserică este poate mai mare decât cea a oricărei alte erezii din trecut, din două motive. În primul rând, până acum, cea mai mare parte din Biserică a cedat în faţa tentaţiei sale. În al doilea rând, roada ecumenismului este aceea de a tăgădui ideile fundamentale cu privire la ,,Ortodoxie” şi ,,erezie” aşa cum le-a  înţeles Biserica încă de la începuturi.

„Vai de cei ce socotesc de glume anatemele” – din istoria căderii nou-calendariste

În Joia Mare a anului 1926, 450 de monahi athoniţi sub conducerea Părintelui Arsenie Cotea (foto aici) au întemeiat ‘Liga Ziloţilor’, întru apărarea Ortodoxiei de inovaţia nou-calendaristă, începutul punerii în practică a ereziei ecumenismului de către forţele vrăjmaşe Ortodoxiei, infiltrate în Biserică la vârf.

Comunitatea Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din Grecia s-a alăturat împreună-lucrând cu ziloţii aghioriţi conduşi de Părintele român Arsenie, în lupta lor de rezistenţă plăcută lui Dumnezeu împotriva încercărilor vrăjmaşe de îngenunchiere a Ortodoxiei. De atunci, lucrurile au mers din ce în ce mai rău: cancerul ereziei ecumenismului roade astăzi fără cruţare din trupul jurisdicţiilor ortodoxe oficiale ce se găsesc în comuniune cu apostata Patriarhie a Constantinopolului, iar puţini sunt cei ce-şi dau seama de adevărata gravitate a situaţiei, care, fără putinţă de tăgadă, pune în foarte mare pericol mântuirea atâtor mii de suflete!

~ + ~

Zice Domnul:

,,Ori unde va fi stârvul,

acolo se vor aduna şi vulturii”

(Matei 24, 28)

,,Cel ce înţelege să-nţeleagă … !”

§ 1.

După ce s-a arătat necanonicitatea şi neştiinţa calendarului gregorian, precum şi solemna lui osândire cu anatemele multor şedinţe soborniceşti şi cu dezaprobarea tuturor Sfinţilor Părinţi din Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit, fapt ce toţi aproape cei din patria lui voiesc a-l reforma şi:

După ce s-a demonstrat că făuritorii noului calendar n-au avut nici un motiv temeinic şi canonic ca să schimbe sfântul nostru calendar bisericesc ortodox, atât din punct de vedere economic – tendinţă jidănească –, nici ştiinţific, care se schimbă pe sezoane – cu atât mai mult bisericesc –, căci au zis că cad din Ortodoxie etc. Şi:

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

Sfîntul Teofan de Poltava (†1940), duhovnicul familiei Ţarului Nicolai al 2-lea:Ortodocşii trebuie să nu aibă comuniune de rugăciune cu schismaticii nou-calendarişti

„Faţă de patriarhia Constantinopolului şi adoptarea de către aceasta şi de către alte biserici a calendarului nou, Vlădica Teofan era la fel de intransigent: „Doar un Sinod Ecumenic poate introduce un nou calendar bisericesc, după cum Primul Sinod Ecumenic l-a introdus pe cel folosit acum. Orice altă adoptare neautorizată nu poate fi recunoscută ca fiind canonică.” Spre deosebire de Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) care, deşi adversar al schimbării calendarului, a pledat pentru păstrarea comuniunii cu nou-calendariştii şi a slujit împreună cu patriarhul nou-calendarist Miron [Cristea] mai mult decît o dată,  Arhiepiscopul Teofan a adoptat linia „zelotă” a vechi-calendariştilor români şi greci. A şi scris două lucrări ample la acest subiect. În una dintre acestea, scrisă în 1926, scria:

• Nu au statornicit, oare, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe hotărîri speciale în privinţa calendarului?

Da, în repetate rînduri – cu privire la introducerea noului calendar gregorian – atît în întruniri private cît şi în sinoade. „Un exemplu în acest sens este următorul. În primul rînd, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, contemporan reformei calendarului, a condamnat imediat, în 1582, împreună cu Sinodul său, noul sistem de cronologie roman ca fiind în dezacord cu Predania (Tradiţia) Bisericii.

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge

„Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului „nou iulian”

Fragment din lucrarea „O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI BISERICII ORTODOXE”, de Ieromonah Casian

Şi vă rog pre voi fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat;

şi vă feriţide ei. Că unii ca aceia (…) prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti

(Romani 16, 17-18)

După primul război mondial (1914-1918), când un duh al liberei cugetări a început să pătrundă în toate sferele vieţii, a apărut o scindare fatală în conglăsuirea ortodocşilor cu privire la respingerea calendarului gregorian. Ororile războiului au dat naştere unei dorinţe mondiale de creare de instituţii culturale, civile, politice şi religioase, care să fie capabile să menţină pacea lumii. Un sentiment febril de optimism umanist a cuprins lumea şi, în aceste condiţii, a înflorit filozofia politico-religioasă secretă a francmasoneriei, găsind oportunităţi vaste de a-şi exercita influenţa asupra întregii societăţi.

Pe neaşteptate, în viaţa Bisericii Ortodoxe s-a făcut auzit un strigăt pentru ,,sfărâmarea lanţurilor gândirii canonice învechite”. Mai înainte, ţările ortodxe respinseseră în mod constant folosirea calendarului gregorian chiar pentru uzul civil. Însă prefacerile sociale fără precedent ale primului război mondial au schimbat radical toate acestea.

Problema nou-calendarismului conservator sau despre „tradiţionalismul” cripto-ecumenist (+video)

Discurs ţinut de Pr. Maxim (Maretta) la Conferinţa Interortodoxă „Ortodoxia şi Ecumenismul Modern”,

Universitatea Chicago, 5/18 martie, 2007.

Sfinţiilor voastre, Părinţi şi Fraţi, Doamnelor şi Domnilor,

Aş vrea sa vă vorbesc astăzi despre problema nou-calendarismului conservator. Cînd spun „nou-calendarişti conservatori”, mă refer la cei care consideră eronată, regretabilă sau chiar eretică, într-o oarecare măsură, introducerea calendarului gregorian şi participarea la mişcarea ecumenică, dar, cu toate acestea, rămîn în bisericile care ţin calendarul nou şi încurajează ecumenismul. Deşi nou-calendariştii conservatori consideră, pe bună dreptate, Ortodoxia drept unica şi singura Adevărată Biserică a lui Hristos şi păzesc dogmele şi rînduielile Ortodoxiei cu rîvnă admirabilă, ei sînt sub episcopi care neagă aceste dogme şi distrug evlavia tradiţională. Cu toate că această situaţie le este cu siguranţă incomodă, ei sînt nevoiţi să o justifice şi să invoce următorul argument:

• Participarea episcopilor noştri la mişcarea ecumenică este greşită, însă aceasta este doar un abuz şi nu o erezie, iar dacă se consideră erezie, atunci doar la nivel personal, nu şi oficial.

Prin urmare, biserica ca un tot întreg nu este implicată în erezie şi ei pot, cu conştiinţa împăcată să rămînă în comuniune cu episcopii. Acest raţionament stă, în fond, la baza tuturor încercărilor riguroase de a justifica rămînerea în biserica nou-calendaristă sau ecumenistă şi nerevenirea la Biserica de stil vechi sau Biserica Ortodoxă tradiţională.

Argumentul în sine ridică întrebarea: Ce este de fapt un document oficial? În realitate, Sfinţii Părinţi nu au făcut niciodată o distincţie între erezia oficială şi cea neoficială. Istoria Bisericii atestă cazuri în care, dacă un episcop proclama o erezie predicînd în biserică, ascultătorii rupeau imediat comuniunea cu el, iar ceilalţi episcopi ai Bisericii făceau acelaşi lucru din momentul constatării veridicităţii acuzaţiilor, dîndu-i posibilitatea de a se lepăda de rătăcire. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi cazul lui Nestorie. Cu toate acestea, voi accepta provocarea şi voi demonstra că biserica de stil nou a adoptat, incontestabil, învăţături eretice la nivelul cel mai oficial posibil: proclamarea publică de către Patriarh şi aprobarea de către Sinodul Bisericii.

Polemică coerentă pe marginea unui articol despre calendare

Socot că este de trebuinţă să atrag atenţia fraţilor ortodocşi (indiferent de calendarul pe care îl ţin) asupra polemicii coerente care se desfăşoară (nu foarte intens ca ritm, dar revelator ca mesaj) în jurul articolului „Trecerea la stilul nou înseamnă trădarea Ortodoxiei”, articol al cărui titlu se referă direct doar la cei care au trecut  (s-au lepădat) de la calendarul bisericesc la cel papistăşesc-lumesc (nu putem, invocînd atît de necesara dreaptă socoteală, să extindem mesajul articolului asupra celor care s-au născut în calendarul gregorian). Sînt demne de luat în seamă îndeosebi comentariile făcute la 7 iunie.

Doamne, ajută, la luminarea minţilor şi inimilor!

A se vedea şi:

• Repere pentru înţelegerea ortodoxă a „problemei calendarului”

• „Măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunînd că ei sînt schismatici şi în afara Bisericii”

• NAE IONESCU: „Să isprăvim deci cu falsa supunere faţă de o ierarhie care înfrînge legea”
  

Părintele Dionisie Ignat de la Chilia Colciu despre Calendarul Bisericesc şi Rezistenţa Ortodoxă

Pr. Dionisie: Hristos a înviat!

Interlocutor: Adevărat a înviat!

Pr. Dionisie: Bine aţi venit sănătoşi, şi ne bucurăm foarte, foarte, foarte mult, că sunteţi cu calendarul vechi, ca să mai vorbim… Hotarul celor Şapte Sfinte Soboare ţinem noi; ei fiindcă s-or rupt, noi nu suntem mulţumiţi cu calendarul papal. Dacă n-ar fi conducerea greacă, era demult băgat calendarul nou [în Athos]; zice: „noi am venit că voi sunteţi oameni simpli, proşti, şi nu ştiţi – am venit ca să vă îndrumăm ca să mergeţi pe calendarul nou, că acela-i adevărul”… va să zică cele Şapte Sfinte Soboare le dăm la o parte, le călcăm în picioare şi le dăm la o parte!

Interlocutor: I-a scris patriarhului în România, ca să ne desfiinţeze pe noi. [un părinte de la Schitul Lacu].

Pr. Dionisie: Ei, uite ieştea-s… Acuma vezi cât de neînţelepţi sunt ei?… Atuncea tu de ce stai aici, dacă stai aici şi nu eşti pe nou?

Interlocutor: Păi i-am zis „nu ţineţi la fel calendarul?” „Auzi” zice, „ăsta nu-i calendarul ca al vostru; voi sunteţi stilişti!”

Pr. Dionisie: Cum stilişti??!! Ce va să zică stilişti??!! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor, să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh. Eu sunt de la 1926 în Sfântul Munte şi n-am avut absolut nici o nemulţumire cu toţi părinţii din Sfântul Munte, până acu’ vreo 8-9 ani, când or început cu batjocorirea, că nu suntem creştini… tot aşa, fraţii noştri români! Aici or fost greci; nici cu grecii, nici cu ruşii, nici cu bulgarii, nici cu sârbii, nici cu iviriţii, n-am avut nici o nemulţumire, absolut nici o nemulţumire!! Acuma de-un timp, o început să… că „de ce zicem că calendarul nou nu-i bun?”… Poţi să zici că-i bun dac-o adus în lume despărţire, o adus în lume atâta tulburare?!… atâta măcel ce-o făcut!!… În ţară şi încă ş-atuncea în 1939, erau călugări la puşcărie, că de ce sunt pe vechi!… De când îi Biserica, veşnic, veşnic or fost tulburări; nu vezi, şi cu sfintele icoane: îi schingiuiau pe cei care ţineau la sfintele icoane, cădeau aceia, iar veneau alţii şi câte şi câte eresuri au fost, de când îi lumea…

[Înregistrarea audio a convorbirii]

Sursa

„Îndreptarea” calendarului

Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este singura fiinta care are notiunea timpului, animalele traind intr-un prezent continuu.

Daca vom privi in istorie, vom vedea ca fiecare civilizatie si-a elaborat propriul calendar, in conformitate cu propriile credinte, fiecare interpretand intr-un mod aparte timpul. Egiptenii spre exemplu, il stabileau in functie de domnia unui anumit faraon, conceptul de „an”, asa cum il intelegem noi astazi, fiind necunoscut. La greci sau la hindusi, putem vorbi despre un ciclu temporal, cu observatia ca trecutul era mitologizat. Prin urmare, acuratetea masurarii timpului era si ramane relativa, raportandu-se la un sistem care mai mereu este definit de credinta „in ceva”. Numai pornind de la niste axiome putem stabili veridicitatea unui sistem, in cazul de fata, cel al masurarii timpului. Ori, in crestinism, Adevarul nu este un concept ci o Persoana: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar totul trebuie cantarit cu aceasta Masura. Asadar, la baza ideii de calendar sta Hristos, iar nu astronomia.

TRECEREA LA STILUL NOU ÎNSEAMNĂ TRĂDAREA ORTODOXIEI

Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti” (Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?