Arhiva

Posts Tagged ‘toleranta’

Jidovistică: Talmudul (III)

8 ianuarie 2010 2 comentarii

fragmentul precedent

II. Patima de dominaţie

a) în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.

  • „Omul poate să uzeze de femeia sa, aşa cum îi place, – ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”[1].
  • El poate… să o trateze ca în Sodoma[2]; şi dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ţi venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău”[3].

Talmudul merge până la a tolera poligamia.

„Regele nu se poate însura cu mai mult de optspre­zece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, – numai să nu ia femei capabile de a-l co­rupe”[4]

  • Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este so­cotit şi nu poate fi pe­depsit[5] căci, la goi[6], nu există măritiş.
  • „Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligaţie. Viaţa lor e legată ca aceea a cailor. Citește mai mult…

Jidovistică: Talmudul (II)

5 ianuarie 2010 8 comentarii

fragmentul precedent

I. Patima de proprietate

Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.

  • „Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”[1].
  • „Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor.[2]

Israel este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”[3].

  • „Când va veni Messiah [Antihrist], ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”[4].

În consecinţă, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi. Citește mai mult…

VIDEO: Ştim cu adevărat ce înseamnă ecumenismul şi la ce etapă se află această erezie ACUM?

23 octombrie 2009 4 comentarii

Întrucît s-a observat de nenumărate ori că youtube-ul poate cenzura şi şterge, sub diferite pretexte, clipurile video amplasate pe site – recomand să descărcaţi aceste şi alte clipuri, ca să le aveţi la loc sigur în calculatorul dvs. În acest sens, iată un serviciu de descărcare gratuită: http://www.youddl.com/. Puneţi în cîmpul respectiv de pe siteul youdll adresa URL a fiecărui clip şi apăsaţi „download”, după care puteţi alege formatul clipului descărcat.

Hristos-Dumnezeu nu tolerează minciuna

30 mai 2008 Lasă un comentariu

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie.

Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.

Cu ce să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul Lui Dumnezeu, şi cuvântul Lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel indeamnă: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce poate fi altceva decât cuvântul Lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Acestă sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul.

Că acestă înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? la fel şi nora cu soacra ei.

Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi ? Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Aşadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie. Insă nu a venit să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.

Sf. Nicolae Velimirovici (preluat de pe http://preugen.wordpress.com/)

Leul şi bebeluşul

25 mai 2008 Lasă un comentariu

Într-o bună zi, un bărbat şi soţia lui stăteau în sufrageria lor când un leu african, scăpat de la Grădina Zoologică, dădu buzna în casă şi alergă spre camera unde se afla bebeluşul celor doi. Bărbatul i-a şoptit panicat soţiei sale:

– Trebuie să ne salvăm copilul! Şi şi-a apucat puşca de vânătoare.

Dar femeia a sărit să-l oprească:

– Stai! De ce reacţionezi pe negândite?

– Ce vrei să spui? o întrebă bărbatul.

Femeia îl apostrofă cu degetul:

– De unde ştii că leul vrea răul copilului nostru?

– Păi nu ştiu sigur, îi răspunse bărbatul frecându-şi bărbia.

– Doar pentru că vezi lei violenţi la TV nu înseamnă că toţi sunt violenţi, îi spuse femeia. Bărbatul devenea însă tot mai agitat şi îşi încărcă puşca.

– Dar am învăţat la şcoală că leii ucid oameni, spuse acesta.

Femeia scutură din cap:

– Asta este o porcărie spusă de oamenii cărora le e frică de lei. De fapt, leii sunt nişte animale minunate, parte a naturii.

Omul îşi lăsă şovăind puşca.

– Cred ca ai dreptate. De fapt, nu prea sunt lei în cartierul nostru. Nu întâlnesc lei în fiecare zi, nu îi cunosc. Poate sunt iraţional şi am prejudecăţi. Să te arunci în raţionamente bazate pe stereotipuri e incorect.

Femeia începu să zâmbească.

–Da. Ai început să înţelegi. De ani de zile îi tratăm incorect pe lei, omorându-i doar pentru distracţie, punându-i în cuşti şi ţinându-i departe de locul unde locuim noi. Toate acestea sunt din cauza urii împotriva leilor. Jignim sentimentele leilor când facem asemenea lucruri. Trebuie să ne adresăm lor, să le dăm mâncare şi adăpost, să-i mângâiem pe cap şi pe spinare şi să le arătăm cât de mult îi iubim. Atunci nu va mai trebui să ne fie frică de ei. Vom putea trăi împreună în pace şi armonie. Bărbatul şi femeia au continuat să vorbească, bucuroşi de valul de iluminare care trecuse peste ei. Stăteau în fotoliile lor şi discutau despre modalităţi de a crea drepturi egale pentru lei, de a cere programe guvernamentale pentru a-i sprijini şi pentru a le crea o imagine pozitivă în mass-media.

Deodată bărbatul a sărit din fotoliul său:

– Ştii ce? În timp ce noi stăm aici şi discutăm, am ratat ocazia de a-i arăta leului afecţiunea noastră!

– Ai dreptate! îi spuse femeia. Putem începe chiar acum, aici, în casa noastră. Haide să mergem la el şi să-i arătăm că nu avem prejudecăţi.
Bărbatul şi femeia se luară de mâini şi porniră spre camera copilului. Au fost îngroziţi să vadă că leul le mâncase copilul şi că toată camera era plină de sânge. Leul plecase pe uşa din dosul casei…

– Este groaznic! spuse femeia. Singurul motiv pentru care leul ne-a mâncat copilul este pentru că străbunii noştri l-au urât, au fost intoleranţi şi l-au persecutat.
Bărbatul ridică mâna teatral şi rosteşte cuvintele:

– Da, ai putea spune că merităm ceea ce ni s-a întâmplat. Noi am creat această problemă. Pentru ceea ce am făcut, ar trebui să fim şi noi mâncaţi de leu!

Aşa că bărbatul şi femeia au plecat în căutarea leului, cu speranţa că acesta le va accepta scuzele şi îi va ierta…

de Hugh Lincoln

Iubirea de sine – singura iubire a ecumeniştilor

27 ianuarie 2008 Lasă un comentariu

“Dar ceea ce fac, voi face si in viitor, ca sa tai pricina celor ce poftesc pricina, pentru a se afla ca si noi in ceea ce se lauda.
Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor”
(2 Cor. 11, 12-15).

cruce-athos.jpg

Cu acordul autoarei articolului, D-na Oana Iftime, republicam si noi ceea ce socotim a fi unul dintre cele mai bune texte (eseistice) de demascare a imposturii teologice si duhovnicesti a ecumenismului, de vadire a originilor sale reale, dupa cercetarea roadelor sale celor mai flagrante. Este un demers de rostire simpla si raspicata a evidentelor pe care putini au sinceritatea sa le mai si gandeasca macar, timorati sau derutati fiind de demagogia si de sofismele discursului oficial al institutiei bisericesti. Este un text scris in acelasi timp cu caldura inimii indurerate si cu limpezimea si luciditatea mintii care scruteaza in adanc, adaugand la acestea un dar al scriiturii spumoase, atragatoare. Prilejul sau este abuzul savarsit de ierarhul Sofronie al Oradei (ortodox doar cu numele, din cate se vede, dar cu comportament de sabotor si prigonitor al credintei adevarate, precum se vede din toate faptele sale de la inscaunare si pana acum) impotriva Parintelui Eftimie Mitra de la Schitul Huta. E un text scris din sinceritatea inimii, care cheama pe fiecare la aceeasi sinceritate a inimii, pentru ca fiecare dintre cei care-l citesc sa-si trezeasca si sa-si asculte constiinta spre a spune binelui BINE si raului RAU, intru toata frica lui Dumnezeu. Cititi, apoi stati o clipa si lasati-va priviti in ochi, pana in strafunduri, de ochii lui Hristos:

hristos-detaliu.jpg

“Dacă nu aş fi împotriva superstiţiilor şi a propagării lor, aş zice că ziua de marţi, 13 noiembrie a fost cu adevărat fatidică. O zi în care ne-am străduit a mânia pe Dumnezeu, cu anumite accente particulare. A fost ziua noii exilări a Sfântului Ioan Hrisostomul, dar şi a începutului prigonirii părintelui Eftimie Mitra (pentru detalii, căutaţi pe net, după numele părintelui şi veţi găsi întreaga poveste). Ce au în comun cele două fapte şi de ce le-am încadrat la “accente speciale în încercarea de a ne prăbuşi cerul în cap”?

Ambele stau sub semnul ecumenismului. Cum ar trebui să arate, după dreptate, acest semn, nici nu vreau să mă gândesc. Afirm, însă, că cel al Crucii Mântuitorului nu are cum fi, în mod cert. Nu avem aceleaşi idei, despre Cruce, ortodocşii şi ceilalţi “creştini”- nici despre motivele Răstignirii, nici despre cum ar trebui să ne închinăm, iar unii pur şi simplu reneagă Crucea, cu totul. Neavând aceeaşi raportare, acelaşi înţeles al Crucii, cum de ne numim cu toţii creştini, în primul rând, şi cum de pretindem a avea ca simbol al dialogului ecumenic un semn în care fiecare vede altceva? Iertare, dar pare grozav de ilogic, de calp, de jalnic. Aşadar, aş zice că se respinge, de drept, propunerea de simbol al dialogului interconfesional.

Or, dacă nu simbolul creştin prin excelenţă, atunci ce punem acolo, oameni buni? Şi, poate ceva la care nu se potriveşte Crucea să fie creştinesc, bun, frumos, drept?

Evident, acesta este un exerciţiu retoric. Se foloseşte intens Crucea, ca simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul. Am vrut, însă, să atrag atenţia asupra falsităţii acestei opţiuni, falsitate de care, probabil, mulţi nici măcar nu-şi dau seama. Cruce nu înseamnă numai două beţe sau două linii aşezate în unghi drept, ci infinit mai mult, după cum infinită este şi dragostea dumnezeiască din care am primit-o. Ca ortodocşi, ar trebui să avem idee de diferenţa dintre închinarea dreaptă şi cea strâmbă. A te închina nu înseamnă în niciun caz a mâzgăli prin aer ceva la care nu te raportezi cu sufletul. Aceea este un fel de măsură muzicală de 4/4, văzută în oglindă, nu Sfânta Cruce.

Crucea cea adevărată se face cu trupul şi cu sufletul, şi asupra amândorura. Nu cu mintea în vacanţă, ci fiind conştienţi de semnul sfânt, de ceea ce s-a făcut pentru noi prin Cruce, de faptul că fiecare însemnare este mărturisire a Dumnezeului Adevărat şi chemare a Lui. Crucea nu este un simplu simbol cultural, ci mântuitorul semn, care sfinţeşte, care alungă răul, cu “nebiruită şi dumnezeiască putere“. Având acestea în minte, cum ar mai îndrăzni cineva să folosească tocmai Crucea pe post de simbol al unei mişcări care cocoloşeşte neadevărul strecurat în credinţă?? Se vede, însă, că nu se gândesc la nimic din toate acestea. Altfel, li s-ar cutremura sufletul şi n-ar mai îndrăzni.

Să revenim la cronica zilei de 13 noiembrie. Relatarea faptelor care îl implică pe părintele Eftimie nici măcar nu pare halucinantă. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, pot spune că mă aşteptam la asemenea lucruri, având în vedere ardoarea cu care se promovează, din ce în ce, ecumenismul. Deşi mă aşteptam, tristeţea tot a venit, peste mine, exact ca atunci când ştii că undeva este război şi că mor oameni şi, deodată, ţi se arată, la ştiri, fotografia unuia dintre cei ucişi. Impactul personalizării, al identificării precise a cuiva care tocmai a lăsat gol un loc, în lume, în chip iremediabil. Iată, am spus, o victimă nominalizată a războiului nevăzut, de pe unul din fronturile principale.

Citim că părintele a participat, pe 13 noiembrie, la o întâlnire a preoţilor, unde a fost admonestat de către ierarhul său pentru poziţia antiecumenistă. A doua zi, pe 14, părintele Eftimie a fost depus din funcţia de egumen şi plasat sub interdicţia de a mai predica în satele învecinate schitului în care vieţuieşte. Evident, pretextele oficiale din actul de depunere sunt cu totul altele, anume că părintele nu ar avea studii teologice, ceea ce, până în 13 noiembrie 2007, nu constituise un impediment. Şi, de altfel, lipsa studiilor teologice formale (în toate sensurile termenului) nu a împiedicat pe cei merituoşi înaintea lui Dumnezeu să fie stareţi şi/sau călăuzitori ai poporului (s-a şi dat exemplul părintelui Cleopa, oierul cu două clase, îl adaug şi eu doar pe cel al părintelui Porfirie).

Cum poate un episcop să poarte într-o mână Crucea şi în cealaltă bâta, fără a risca să pocnească oamenii cu crucea, sau să-i binecuvânteze cu bâta? Ceea ce s-ar zice că nu se face, nici una, nici cealaltă.

Cum poate cineva să asuprească pe altul, pe motiv că acesta din urmă nu are dragoste de fraţi??? Chiar nu sesizează nimeni ridicolul, paradoxul, suceala nătângă a situaţiei? Nu se vede ingineria demonică, la lucru, încurcând minţile oamenilor? Ce se întâmplă cu noi?

Oare nu realizează, măcar, cei care “l-au pus la punct” pe Eftimie cel cu gură (prea) mare că îşi dinamitează propria poziţie, prin asemenea manifestări? Deja, se simte o nerăbdare, din parte promotorilor ecumenismului, care le periclitează noul Babel, construit în ani şi ani de zile, de pe vremea primelor “comisii de dialog”, termen de care, dacă ar fi să întrebăm pe vreun cetăţean al cerului, cel mai probabil că va spune că nu a auzit. “Eu ştiu de sinoade, ce-i aia comisie de dialog interconfesional?? Mă depăşeşte subiectul, încercaţi dedesubt…”

Râdem cu fiere, pentru a nu plânge cu lacrimi de sânge. Poate, cine ştie, ceva va avea, totuşi, impact?…Ironia, dacă nu tonul serios, trasul copilăresc- răutăcios de mânecă, dacă nu abordările retorice standard Ce să mai facem, dragilor, ca să vă deşteptaţi? Să nu vă îndoiţi că intenţia de dincolo de toate acestea este curată, chiar dacă vă exasperează figurile noastre, vocea noastră, stilul, sau mai ştiu eu ce. Suntem cu toţii oameni, ai Aceluiaşi Dumnezeu şi e sfâşietor să vezi cum cineva este deturnat, “scăpat” din năvodul iubirii adevărate. Nu e libertate, în larg, de data aceasta, ci moarte, mişună prădătorii, pe acolo. Mai bine vă lăsaţi prinşi, de Cel Care umbla cu pescarii şi Care prin Apostoli a vânat lumea, cum spune troparul Ortodoxiei. O singură plasă are, nu mai multe, o singură Biserică, nu nnnnnnnn (”and counting”, în funcţie de ce nouă “grupare creştină” se mai înregistrează la stat).

Se vorbeşte atâta de iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?

Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului, iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică “bârfitori”. Nu vorbim despre “neînţelegeri”, “erori”, teologia nu este filozofie sau ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii, ci Persoană, pe care ereticii O clevetesc, despre care spun lucruri neadevărate, lucruri prin care îndepărtează pe oameni de El. Recunoaşteţi trăsăturile şi “funcţiile” clevetirii, ca şi colportare de neadevăruri, ducând la dezbinare?

Cum se face că atunci când cineva insultă pe mama sau pe tatăl nostru, soţia, soţul, fratele, sora, fie şi pe vreun prieten de care nu ne leagă sângele, sărim în sus, reacţionăm, nu acceptăm, vociferăm, ba, mai dăm şi cu pumnul, uneori? Iar atunci când ne este insultat Tatăl nu mişcăm nici limba, nici vreun deget? Mânia faţă de insultarea unui om se poate întemeia pe orgoliu, şi nu pe iubire rănită, dar nu cred că se poate pretinde, în nici un caz, că iubirea lipseşte cu totul. Mânia faţă de insultarea lui Dumnezeu este curată şi arde numai din iubire. Este, poate, unul dintre cele mai lipsite de osteneală moduri de a ne apropia de mântuire, n-avem a da decât vorbe, fie şi o singură frază de împotrivire la hulă.

Dar iată că nu ne cuprinde, mânia aceasta, ci lâncezim fără de grijă, între o mâncărică gustoasă şi un talk- show. Vorbele cu pricina ar costa, se vede că, de fapt, cu mult mai mult decât îmi închipui eu, în naivitatea mea. Dacă cineva ne va lua drept bigoţi? Sau necivilizaţi? Dacă se supără cutare cunoscut, care nu este ortodox? Dacă se supără altul, care se consideră ortodox, dar ecumenist? Iar unii chiar cred sincer că a lăsa pe ceilalţi să stăruie în păreri greşite despre credinţă înseamnă iubire. “Doar”, zic ei, “Dumnezeu e bun, nu poate lipsi pe oameni de mântuire fiindcă nu sunt ortodocşi, ci tot vreun soi de creştin”. Aşa ceva zicea şi Origen, propagând ideea de apocatastază, de mântuire universală, inclusiv a demonilor, la sfârşitul lumii. Şi a fost condamnat, fireşte, ca eretic, de către Biserică. De ce, dacă ideile sale erau atât de generoase, de pline de iubire, iar iubirea este de la Dumnezeu şi a lui Dumnezeu prin excelenţă? Voi oferi un indiciu simplu- Hristos Însuşi vorbeşte despre focul cel veşnic, în Evanghelie, aşadar, cum să aibă dreptate Origen şi cum să fie considerat dreptcredincios cineva care dezmite spusele Mântuitorului?

Şi mă tem că aceeaşi este situaţia cu fiecare “deosebire” de credinţă în parte. Fiecare idee de acest gen face mincinos pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt, care a inspirat pe sfinţii care ne-au lăsat învăţătura de credinţă ortodoxă. Or, cum să contrazici, să faci mincinos, pe Adevărul, oameni buni? Ce întreprindere aberantă este aceasta? Cum să te faci mai cunoscător decât Dumnezeu Însuşi, “răscroind” ceea ce El şi nu altcineva a lăsat?

Revenind la iubire, cred că răspunsul este clar. “Iubirea” ecumenistă nu este iubire, ci o batjocorire a ei.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi adevărat, şi în sensul său propriu, nici “iubirea”, nici “bunătatea”, nici “frumuseţea”. Vezi şi “bunătatea” din care unul ajută pe altul la păcat, spre despărţirea de Dumnezeu, care este Bunătatea, sau “arta” hulitoare, demonică, pretinsă a fi “frumuseţe”.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi spre binele omului, binele cel adevărat, cel din veci, nu mincinosul răsfăţ al unei societăţi oarecare. Cordialitatea ecumenistă, întemeiată fiind pe neiubirea de Dumnezeu este iluzie demonică, întovărăşire la păcatul hulei, falsă bună-înţelegere păstrată în numele unei răstălmăciri a unui fundament al creştinismului. Dacă iubesc, dintâi pe Dumnezeu, după poruncă, apoi pe aproapele meu, mă voi strădui să-i deschid acestuia ochii, atunci când umblă să-l înşele falsele iubiri.

După cum a încercat a-şi însuşi Crucea, ca fur de cele sfinte, ecumenismul a încercat a-şi însuşi iubirea. Nici una, nici cealaltă nu sunt cele adevărate şi mântuitoare.

După cum se îmbracă diavolii în “lumină”, spre înşelarea oamenilor trufaşi, s-a îmbrăcat şi ecumenismul în “iubire”, spre înşelarea tot a celor cu iubire de sine. Fiindcă acesta este, cel mai probabil, motivul adânc pentru care cineva ar susţine ecumenismul- iubirea de sine. Iubirea de sine, care “protejează” pe om de eventualele conflicte în care l-ar implica mărturisirea. Iubirea de sine, care este satisfăcută de avantajele materiale care ar putea decurge din susţinerea ecumenismului. Iubirea de sine, piedica dintâi în calea Iubirii adevărate, venind să ne lumineze sufletul şi să ne răpească lui Hristos Dumnezeu. Deja nu prea mai cred în ecumenistul naiv, o fi existând, dar şi în acest caz tot vinovat este, fiindcă nu pune mâna să afle învăţătura Bisericii.

În orice caz, nu pe părintele Eftimie îl plâng, în aceste zile, ci pe noi, ceilalţi. Părintele se va număra printre cei prigoniţi pentru Hristos, a căror plată multă este în ceruri. Unde ne vom număra noi, dacă nu ne lepădăm de toropeala ucigătoare de suflet în care ne aflăm, este altă poveste, de semn complet opus.

Hai să ne trezim! Să nu ne mai lăsăm drogaţi cu vorbe de “dragoste” mincinoasă. Suntem oameni, avem raţiune, ne iubeşte nemărginit Dumnezeu, şi noi suntem capabili, din fire, de iubirea cea adevărată, de ce să ne pierdem în amăgiri?

Hai să alungăm demonii, cu semnul cel drept al Sfintei Cruci, pe care să nu îndrăznim a o folosi ca simbol al neiubirii şi nici să mai lăsăm pe alţii să facă asta.

Oameni cu care am mai discutat îndemnau la rugăciune. Desigur, şi la rugăciune îndemn şi eu, măcar că mi se pare uşor truistic, sau, altfel spus, ce este acela creştinul care nu se roagă. Dar rugăciunea nu exclude acţiunea de a lua atitudine prin viu grai sau în scris. Dacă sfinţii martiri s-ar fi rugat, numai, în sufletul lor, în timp ce cu mâna ar fi adus jertfă demonilor…Sau dacă Sfinţii Părinţi nu s-ar fi împotrivit ereticilor, ci numai s-ar fi rugat, în timp ce aceia umblau prin cetate, smintind lumea…

Şi degeaba ar veni cineva să-mi atragă, “smerit”, atenţia, că pretind să ne raportăm la sfinţi, fiindcă, dragilor, din dar de la Dumnezeu, însă şi cu faptele lor s-au sfinţit, aceia. Nu au aşteptat să devină sfinţi (eventual, să-şi dea seama că au devenit…) pentru a face faptele credinţei, între care împotrivirea la hulă. În afară de asta, atrag şi eu atenţia că ortodoxia ne “pretinde”, de fapt, ceva încă şi mai “deplasat”- a ne raporta la Însuşi Hristos. Sau, cumva, trebuie să aşteptăm, în chip aberant şi hulitor, să devenim dumnezei, ca Acela, prin fire, pentru a încerca să urmăm modelul Mântuitorului? Periculoasă gândire. Să nu fie!

Să nu mai fie, în general, nimic din toate acestea- falsa iubire, falsa bunătate, falsa frumuseţe, falsa dreptate, falsa smerenie, falsa ascultare şi orice altă sucire demonică a valorilor creştine.

Iubirea adevărată nu arată neiubitor pe Dumnezeu fiindcă a gătit focul cel veşnic, demonilor şi următorilor lor de bunăvoie.

Bunătatea adevărată nu-L arată pe El ca lipsit de bunătate fiindcă nu se vor mântui toţi oamenii, indiferent de credinţă.

Frumuseţea adevărată nu arată ca urâcioase învăţătura sau slujirea ortodoxă, umblând să le facă “operaţii estetice”, după gustul demonilor.

Dreptatea adevărată nu nedreptăţeşte pe Dumnezeu.

Smerenia adevărată nu zace pe sine, lăsând să fie hulit Cel Care pentru noi S-a smerit până la moarte.

Iar ascultarea adevărată se face dintâi faţă de Dumnezeu”.

Sursa