Au mîntuire necreştinii şi ereticii? Răspunsul Sf. Ignatie Briancianinov către o umanistă „tolerantă”

In contextul discutiilor iscate pe marginea articolului „Puric fuzioneaza cu paganii pe niste „canale formidabile” „, va prezint scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocsi. (sursa)

Sa luam aminte la aceste cuvinte de mare importanta pentru gandirea ortodoxa autentica, supusa in ultimele decenii unui atac permanent si perfid din partea unor umanisti „bine-intentionati” si „toleranti” cu minciuna:

„Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre!

„Ziua Naţională a Rugăciunii” în Moldova – SEMN AL APOSTAZIEI VREMURILOR NOASTRE

Lupul ecumenist

De cîteva zile, poporul din Moldova este invitat stăruitor să ia parte la aşa-numita “Ziuă Naţională a Rugăciunii” (vezi anunţul), dedicată victimelor traficului de fiinţe umane. Aflăm din mass-media locală că această “Zi” se vrea a fi ziua de duminică, 7 decembrie, atunci cînd Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina.

Denumirea însăşi a acestui eveniment de anvergură naţională este cel puţin ciudată pentru că rugăciunea (cea adevărată, sănătoasă – adică ortodoxă) nu are nevoie de o zi a sa, ea însemnînd însăşi legătura permanentă şi vie a creştinului ortodox cu Creatorul său – Dumnezeu-Mîntuitorul. Nu este greu să observăm că denumirea acestui eveniment este departe de a fi una ortodoxă. Niciodată Biserica nu a instituit “Zile” închinate combaterii unor griji ale lumii acesteia. Pînă acum, cel puţin…

Este însă mai potrivit să vedem mai în amănunt care este duhul stăpînitor al acestui eveniment. Aflăm că “Ziua Naţională a Rugăciunii” este iniţiată de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (filiala din Moldova) în parteneriat cu Coaliţia Interconfesională pentru Prevenirea Traficului de Persoane. Nu miră deloc faptul că iniţiativa acestei manifestaţii vine din partea unor structuri necreştine care, bineînţeles, nu au nici o legătură cu Rugăciunea. Trist este, însă, faptul că evenimentul de duminică va avea loc (dacă ne mai rabdă Dumnezeu pînă atunci) cu sprijinul substanţial al Mitropoliei Moldovei (care se numără chiar printre organizatorii de vîrf ai acestei mascarade „duhovniceşti”) – instituţie bisericească care se pretinde a fi oblăduitoarea credincioşilor ortodocşi din Moldova. Iată ce a declarat Mitropolia la conferinţa de presă de joi prin reprezentantul său, părintele Octavian Moşin: “Chiar dacă Biserica nu poate soluţiona multiplele probleme cu care se confruntă societatea noastră, totuşi Biserica este cel puţin un filtru prin care se împiedică plecarea oamenilor peste hotare. Vrem ca şi în acest an pe 7 decembrie să ne adunăm în bisericile din localitatea noastră şi să ne rugăm împreună pentru victimele traficului de fiinţe umane”.

Este perfect adevărat că Biserica este într-adevăr un filtru eficient, dar numai pentru fiii ei, căci numai aceşti fii cer binecuvîntarea duhovnicului să plece sau nu în străinătate (şi mai toţi nu primesc asemenea binecuvîntări), numai aceşti fii ascultă de glasul Bisericii care îi învaţă să se mulţumească cu puţinul ce îl au … Dar numai fiii ei, numai creştinii, numai ortodocşii …

Din păcate, limbajul umanist (şi prin aceasta, deloc ortodox), diplomatic şi comod pentru toţi, a devenit limbajul standard prin care Mitropolia se exprimă în public, inclusiv în faţa celui care nu este turma păstorită. Este de la sine înţeles că cei de la Mitropolie nu ne vor spune că prin „bisericile din localitatea noastră” mai subînţeleg, de fapt, şi „casele de rugăciune” ale sectanţilor, că dorinţa „de a ne ruga împreună” face parte din dorinţa Mitropoliei de a-şi pudra faţa pentru buna imagine în faţa celorlalte „confesiuni” şi de a-i obişnui pe credincioşii ortodocşi cu duhul ecumenist al „rugăciunilor în comun”. Mitropolia nu este începătoare în acest domeniu. Deja de mai bine de cinci ani slujbaşii mitropolitani se înjugă entuziasmaţi la diferite „proiecte” naţional-mondiale a căror scopuri şi stăpîni nu au nici o legătură cu Biserica Ortodoxă… (UNICEF, UNFPA, OIM, etc).

Alături de Mitropolia Moldovei pentru această cauză nobilă şi binevenită, este aşa-numita „mitropolie a Basarabiei” care „va instala corturi în Chişinău şi prin sate, unde „preoţii si slujitorii bisericesti” vor distribui materiale informative despre migraţie şi pericolele traficului de persoane. Cei ce nu vor putea participa la slujbele bisericeşti din această zi vor putea primi un CD cu predici” (sursa). Nu cred că duhovnici ortodocşi ca părintele Iustin Pîrvu, p. Arsenie Papacioc, p. Sofian Boghiu, p. Antonie de Suroj sau alţii să fi ţinut “predici” pe această temă. Atunci de unde să fi apărut aceste predici pe CD-urile distribuite de „mitropolia Basarabiei”?!

Să cugetăm un pic asupra motivului instituirii respectivei „Zile a Rugăciunii”. Ştim cu toţii că ţara noastră se confruntă cu distructivul fenomen al migraţiei. La acest capitol moldovenii sînt de neîntrecut. Cu toţii avem pe cineva plecat cu traiul din Patrie (rudă, prieten, cunoscut). Trist, foarte trist. În această situaţie răsar o seamă de întrebări la care, însă, nimeni nu se grăbeşte să dea vreun răspuns: Cine sînt aceştia care pleacă din ţară? Ne putem oare ruga, noi, ortodocşii, pentru oricine care pleacă peste hotare? Cît de „victime” sînt victimele traficului de fiinţe umane? Orice rugăciune este rugăciune în sens ortodox, adică este în duhul Sfinţilor Părinţi la Sfinta Treime?

Pentru început, să ne întrebăm, ce îi face pe oameni să plece peste hotare ? Şi încă: oare plecarea peste hotare este unica soluţie ? Sau este oare această soluţie corectă ? Din cîte ne spun chiar cei plecaţi, fapt adeverit şi de cercetările sociologice ale acestui fenomen pretins social-economic, cei care formează grosul emigranţilor sînt moldovenii plecaţi în căutarea cîştigului mai mare decît cel pe care ei îl pot afla acasă, în ţara lor. Bineînţeles că lumea mai pleacă şi la învăţătură, se mai căsătoreşte prin străini, dar nu aceştia formează fenomenul evadării în masă din Patrie.

Deci, plecaţii dintre noi sînt mînaţi fie de dorinţa de a cîştiga mai mult, fie de dorinţa de a cîştiga măcar ceva să nu moară de foame ei înşişi sau, mai degrabă, cei dragi lor – soţiile, copiii, părinţii, rudele mai apropiate … Altfel spus, economia moldovenească nu le poate asigura nici locuri de muncă plătite la nivelul coşului minim de consum şi nici condiţii prielnice pentru a-şi înjgheba vreo îndeletnicire cît de cît profitabilă.

Economia ţării nu s-a format, însă, din senin, fără ştirea moldovenilor, în particular, a celor plecaţi. Ceea ce avem astăzi – o economie slabă, controlată de o mînă de oligarhi străini căpătuiţi peste noapte (noaptea privatizării se are în vedere) din avuţia naţională, – este rodul „activităţii” parlamentului ţării de la 1990 încoace, căci acest organ legiuitor a votat toate reformele care i-au alungat din ţară pe moldoveni şi a format toate guvernele care nu au izbutit să conducă ţara. Dar cine i-a oploşit prin jilţurile legiutoare pe deputaţii care ne-au înzestrat cu o asemenea economie antinaţională – la propriu şi la figurat ? Refugiaţii „social-economici” din ţară fug de rezultatul propriilor lor votări sau nevotări. Aceşti „refugiaţi” nu au izbutit să se dumirească în listele de hoţomani şi de inapţi împinşi în parlament, nu au izbutit să genereze partide (mai corect, un partid, un singur partid naţional) în care să aibă încredere mai mult decît pe parcursul minutelor în cabina de votare. Mai mult, nu izbutit să se adune să protesteze împotriva nelegiurilor făcute de către legiuitorii aleşi şi nici să-i pedepsească cel puţin moral prin excluderea lor nominală din relaţiile noastre cotidiene de fini-nănaşi-neamuri-vecini-colegi-şefi-etc.

În loc să facă toate acestea sau ceva din toate acestea, bravii noştri oropsiţi dau bir cu fugiţii lăsînd ţara de izbelişte, pradă duşmanilor. Ba mai mult încă: ei mai trimit din străinătate bănet acasă pentru ca tot în buzunarul asupritorilor să ajungă prin reţeaua comercială controlată de acei pe care i-au votat şi de a căror urgie au fugit … Altfel decît trădare nu pot numi situaţia cînd fiii ţării îşi lasă ţara la cheremul duşmanului şi dezertează de pe cîmpul de luptă. Ba îşi mai finanţează duşmanii proprii şi ai ţării.

S-ar găsi cineva să zică că nu pe aceştia îi vizează „ziua cu rugăciunea”, ci pe victimele traficului de persoane. Dar care este mecanismul acestui trafic ? Oare nu începe el cu promisiunea de viaţă frumoasă, uşoară şi bănoasă ? Potrivit unui studiu sociologic executat de organizaţia internaţională „La Strada”, practic toate femeile ajunse prostituate prin reţeaua de trafic erau perfect conştiente de „munca” pe care urmau să o facă după „angajare”. Indignarea acestor persoane „traficate” este cauzată nu de „prestaţia” lor, ci de faptul că ele sperau la bani mai mari şi la o atitudine mai „umană” …

Da, au fost cazuri de răpire prin violenţă a unor fete care au fost transportate peste hotare fără voia lor şi prin violenţă obligate să se prostitueze pînă le salva tatăl sau alţii. Dar asemenea cazuri sînt unicate.

În afară de aceasta, oare toţi cei plecaţi sînt creştini ortodocşi, adică sînt fii ai Bisericii lui Hristos ? Oare ei au plecat cu binecuvîntarea preotului lor duhovnic ? Iar dacă, abia aflaţi în străinătate, au aflat de Hristos, oare nu există biserici ortodoxe prin europa ceea a lor unde să-şi găsească un preot duhovnic ? Iar dacă s-au pocăit, de ce nu revin în ţară ? Iar dacă sînt în mîinile traficanţilor şi nu pot scăpa şi unica lor speranţă e la Hristos, de ce se crede că Biserica nu se roagă pentru aceste persoane ? De ce e nevoie ca nişte organizaţii necreştine să-i indice Bisericii lui Hristos, Singurei Sfinte Biserici Soborniceşti a Apostolilor cînd şi pentru cine să se roage ? Oare aceste organizaţii necreştine ştiu mai bine decît Biserica ?

Pentru cine sîntem chemaţi să ne rugăm în această duminică ? Pentru persoane care şi-au lepădat ţara, rîvnind la cîştiguri murdare ? Ce să ceară de la Dumnezeu Biserica pentru aceste fiice şi aceşti fii risipitori ? Să cîştige mai bine ? Să nu fie maltratate cînd îşi „prestează serviciul” ? Sau pentru ca Dumnezeu să-i mîntuiască pe cei robiţi ? Dar tocmai aceasta Biserica o face la fiecare Sfîntă Liturghie ! În ectenii se spune: „Domnului să ne rugăm … pentru cei robiţi şi pentru mîntuirea lor …” Pentru ce mai e nevoie de o zi anume dictată nouă de necreştini ? Sînt aceştia mai presus decît Apostolii ? Decît Sfinţii Părinţi ? Decît Biserica Însăşi ?

Atunci care este sensul participării Bisericii la acţiunile necreştinilor, a unor acţiuni care nu adaugă nimic la lucrarea Bisericii ? Sensul e unul: să ne unim într-un duh cu ereticii, negînd lucrarea Bisericii şi adevărata ei rugăciune pentru „cei robiţi, pentru mîntuirea lor”. Căci a alerga la o altă rugăciune care pretinde ajutorarea celor robiţi nu înseamnă oare neîncredere în rugăciunea Bisericii pentru acelaşi lucru şi pentru aceiaşi năpăstuiţi ?

Să luam aminte la Canonul 18, 59 Laodiceea şi la Canonul 103 Cartagina care glăsuiesc clar: “În biserică se pot citi numai rugăciunile aprobate canoniceşte. Nimeni nu are dreptul să compună rugăciuni noi şi să le citească în biserică”.

Ca simulacrul pseudo-duhovnicesc de duminică să fie complet, la manifestaţie vine să participe şi aşa-zisa „Uniune a Bisericilor Creştine Evanghelice Baptiste din Moldova” (mai pe româneşte – Uniunea ereticilor din Moldova). Aceştia vor asalta inima capitalei – Piaţa Marii Adunări Naţionale (acolo unde în ’90 ne-am recîştigat dreptul la limba „vechilor cazanii” pe care să o vorbim cu demnitate „în hram şi acasă”, unde ne-am cîştigat independenţa, inclusiv faţă de sectele venetice) – unde – spune presa – începînd cu ora 14.00 (pînă la 16.00) “credincioşii” vor cînta, vor recita poezii şi vor asculta predici pe tema migraţiei şi unde vor “improviza” un “Zid al plîngerii” destinat moldovenilor care vor să pună bileţele cu numele celor dragi afectaţi de migraţie. Este însă cazul să amintim că Dumnezeu primeşte doar rugăciunile făcute de cei cu credinţă dreaptă (ortodoxă) – adică, cu „inimă înfrîntă şi smerită”, în Biserica Ortodoxă – (acolo unde doi sau trei se vor aduna în numele Meu, acolo voi fi şi Eu) şi în duh ortodox. Celelate “rugăciuni” au acelaşi efect ca şi Ramadanul musulmanilor…

Vedem cum o nevinovată “zi de rugăciune” se transformă într-o arenă babilonică pe care se dă bătălia pentru sufletele băştinaşilor ortodocşi. Şi cel mai grav este că înşişi păstorii noştri de la Mitropolie, care sînt chemaţi la Păstorire şi Mărturisire a Adevărului Răstignit şi Înviat, ne lasă de izbelişte în faţa lupilor răpitori de suflete.

Atît de actual, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (+1961) ne aminteşte cine sîntem noi, creştinii: „Noi, credincioşii ortodocşi, nu sîntem prea mulţi. Mîntuitorul i-a numit pe ucenicii Săi turmă mică (Luca 12, 32). Şi acum sîntem turmă mică şi acum sîntem puţini, dar avem totuşi stăpânirea de a fi fii ai lui Dumnezeu, căci Îl iubim din toată inima pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Unii creştini mai şmecheri ar putea răspunde: „Unde vedeţi voi ecumenism? Ce, vor sluji împreună?!” Nu, nu vor sluji împreună (aşa se declară, cel puţin). Însă duhul ecumenist este mult mai subtil decît pare la prima vedere. Atît de subtil, încît poate „să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Slujirea în comun nu implică neapărat şi apropierea trupească a slujitorilor. Ştim bine că bisericile ortodoxe canonice de pe întreg pămîntul se află în comuniune hristică (a lui Hristos) chiar aflîndu-se la mari distanţe geografice. Ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii de aici, cu ceilalţi creştini (ruşi, gruzini, sîrbi, greci, americani, japonezi, africani, arabi, etc) este duhul Adevărului – duhul lui Hristos, Capul Bisericii. Aşa cum noi, creştinii, sîntem uniţi prin Biserică în Hristos, tot aşa şi ecumeniştii apostaţi sînt uniţi prin „Biserica” lor ramificată în duşmanul lui Hristos – Satan. Şi această unire este una pan-geografică, deoarece duhul comuniunii nu se împiedică de dimensiunile materiale ale lumii. Adică, dacă un preot se va ruga (în biserica sa) duminică aceasta anume pentru „Ziua Naţională a Rugăciunii” – eveniment organizat şi susţinut, după cum am văzut, de necreştini şi eretici – el se va afla în părtăşie duhovnicească cu ceilalţi „preoţi” şi pastori eretici care se „vor ruga” în acelaşi duh, în acelaşi timp, cu acelaşi scop. Asistăm, în aceste vremuri tulburi de apostazie făţişă, la un ecumenism camuflat, dosit – însă chiar mai periculos decît ecumenismul vădit cu care ne-am „obişnuit” de la o vreme. Mai periculos tocmai pentru că este mai greu observat, fiind îndreptăţit de „nepărtinitoarea” idee precum că fiecare poate sluji în biserica sa, neamestecîndu-se (doar trupeşte) cu cei de alte credinţe.

Fraţilor întru Hristos! Vedem cît de tulburi au devenit vremurile. Vedem cît de profesioniste au devenit vicleşugurile vrăjmaşului. Cît de uşor de păcălit ne-am făcut; cît de larg ne deschidem poarta sufletului pentru tot soiul de ispite lucitoare ce vin asupra noastră. Pricina slăbănogirii noastre generale stă în lipsa unui „singur lucru care trebuieşte”, dar care este tot mai izgonit din viaţa noastră bisericească – Credinţa cea Dreaptă, Cuvîntul Cel Mîntuitor. Căci cu credinţa adevărată vine şi dreapta socoteală, şi puterea pentru a rezista şi a mărturisi Adevărul pînă la urmă, şi rugăciunea rodnică de fiecare zi…

Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat poruncă să ne iubim aproapele, şi noi vă chemăm ca, din iubire faţă de sufletele apropiaţilor voştri, să le arătaţi pericolul duhovnicesc care ne paşte o dată cu participarea şi încuviinţarea acestei blasfemii naţionale, numită „Ziua Naţională a Rugăciunii”.

ÎNTRE HRISTOS şi LOCUL DE MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sînt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi pînă seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc sînt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci cînd e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atît pentru creştini, cît şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Cînd şi cîţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Cîţi din popor cunosc cît de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămane loc şi pentru alte indeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rînduială creştinească zilnică? Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise, etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămanzi, săraci, pribegi fără căpătai, bolnavi, aflaţi in inchisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb in neştire minute şi ani din viaţa omului şi a intregului neam, vlăguindu-l. Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sînt mai importante decît propria familie, decît mîntuirea, decît Însuşi Hristos Dumnezeu: aici işi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă.

Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gîndul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singuru ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gîndul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întarzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Cînd instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfîrşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gîndurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpîn cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care insuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb pînă într-atît încat nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mîntuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenicii de duhovnici, făcîndu-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi„, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană„, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cîndva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU”, de Ieromonah Martirie Pădurarul

* cartea poate fi descărcată de aici >>> http://mirem.ro/umanism.html – click dreapta > save target as…

„Ortodoxia” umanistă

„Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

• Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?

• Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în “locuri mirifice” – e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume – zice revista – “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam – iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti – “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe – “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” – un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor – confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.”