Prima pagină > Atitudine, Istorie, Ortodoxie > CELE DOUĂ CALENDARE: DOUĂ TIMPURI DEOSEBITE MĂSURATE

CELE DOUĂ CALENDARE: DOUĂ TIMPURI DEOSEBITE MĂSURATE

Articolul de faţă tratează doar unele aspecte ale aşa-numitei „probleme a calendarului”. Această problemă a fost tratată, în general, sub toate aspectele ei – ecleziologic, tipiconal, moral, dogmatic, astronomic, social, politic, etnografic – de către persoane mult mai pregătite şi mai indicate. Printre aceste persoane se numără clerici şi savanţi, teologi şi ierarhi, inclusiv Sfinţi Mucenici şi Sfinţi Ierarhi. Rîndurile care urmează pretind să reprezinte o modestă contribuţie la o înţelegere mai exactă, din perspectivă profană, a problemelor pe care le-a stîrnit introducerea în cultul ortodox a două intrumente diferite de măsurare a timpului, precum şi semnificaţia soteriologică şi eshatologică a acestora.

+ + +

Ce măsoară cele două calendare

Mai că majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre aşa-numita „problemă a calendarului” – atît cei care sprijină păzirea calendarului ortodox, cît şi cei care îndreptăţesc lepădarea acestuia în favoarea celui apusean – pun într-o oală măsurători diferite: unii zic că metrul este mai exact decît kilogramul, ceilalţi se zbat să demonstreze contrariul – kilogramul este mult mai exact decît metrul şi chiar decît litrul.

Ce vreau să afirm prin aceasta? Că cele două calendare – ortodox şi apusean – măsoară fenomene şi procese cu totul deosebite între ele care, practic, nu vin deloc în atingere unul cu celălalt. Faptul că termometrul are unitatea de măsură „grade”, iar tăria băuturii alcoolice se măsoară în unităţi numite şi ele „grade”, precum şi unghiurile se măsoară cu un măsurător numit raportor care de asemenea este divizat în unităţi numite şi ele „grade” nu rezultă nicidecum că toate aceste instrumente – termometrul, alcoolmetrul şi raportorul – măsoară acelaşi obiect cu aceleaşi unităţi de măsură. Ce am putea crede despre un cineva care ar pune un termometru într-un pahar cu vodcă şi ar declara triumfător şi sigur de „corectitudinea” şi „exactitatea” măsurării sale: „Vodca are 22 de grade! Iar pe etichetă e scris că are 40 de grade! Deci, e contrafăcută!” ?

În acest sens, faptul că atît un calendar, cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de măsură ca ore-zile-săptămîni-luni-an nu înseamnă că acestea măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea rotaţiei aparente a Pămîntului în jurul axei sale raportată la părelnica rotaţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Adică, calendarul apusean măsoară „timpul astronomic” care este folosit pentru organizarea activităţilor bancare – calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului îndatorat, a dobînzilor acumulate etc. Cu toate că unitățile de măsură ale calendarului ortodox coincid, aparent (ca terminologie), cu cele ale calendarului apusean, acestea sînt de fapt distincte, calendarul bisericesc măsurînd timpul liturgic. Să vedem, mai exact, care sînt deosebirile.

+ + +

Unităţile de măsură ale timpului liturgic

Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca: ziua (crugul zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul anului).

Ziua liturgică se împarte în trei slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică şi Utrenie şi (aceste slujbe sînt numite în limbaj bisericesc ”cele șapte laude”). După aceste slujbe, se adăuga slujba slujbelor – Dumnezeiasca Liturghie – inima Ortodoxiei. Spre deosebire de ziua astronomică, ziua liturgică începe nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui.

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp – vara străjile de zi sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu slujbele numite „ceasuri” – Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus, pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare), noţiunea de „ora de vară” şi „ora de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult – de la începuturile sale – potrivirea începerii slujbelor sale la anotimp – la ora concretă a apusului soarelui: indiferent de ora concretă a zilei, apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din crugul zilei respective.

Şi nu este deloc întîmplător faptul că slujbele îşi încep măsurătoarea de cu seară, și nu începînd cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: în Ortodoxie, seara simbolizează existenţa lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, în timp ce Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Lui.

După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică începe nu cu ziua de luni (cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea cea de toate zilele), ci cu ziua de Duminică – Ziua Domnului: să nu uităm că „nu numai cu pîine trăieşte omul, ci […] şi cu tot Cuvîntul ce iese din gura Domnului.” (Deut. 8:3)

Chiar şi etimologic cuvîntul duminică provine în limba română din latinescul dies domenicaziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua aceasta se numeşte Voskresenie – adică Învierea, ziua Învierii, deşi în alte limbi slave (catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea, ziua nelucrului (ne-del-ea), adică a odihnei.

Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun care, potrivit calendarului apusean, se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, se numeşte începutul zilei de Duminică. Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avînd semnificaţia sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti – îngerilor din toate cele nouă cete, acelor fiinţe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pînă la zidirea oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înţelegerea făcută de membrii sinedrionului întru pierzarea Mîntuitorului şi vînzarea de către Iuda Iscarioteanul a Mîntuitorului pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii patimilor pe Cruce ale Mîntuitorului şi morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea şi vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică (1) se abţin de la mîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversităţii alimentare doar la bucate de origine vegetală, (2) soţii se înfrînează de la apropieri trupeşti şi (3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste evenimente pline de durere.

Suprapunerea acestor două cruguri – a celui al zilei cu cel al săptămînii – imprimă slujbelor zilnice – ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia – un specific datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de Duminică (Duminica face parte din crugul săptămînal) cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste slujbe în slujbe deosebite: în Vecernia Mare, Liturghia conţine deosebite pericope (fragmente din Evanghelie citite în timpul slujbelor) evanghelice, precum şi fragmente speciale din epistolele apostoleşti.

Crugul anului se împarte în trei perioade inegale (spre deosebire de calendarul apusean care se împarte în 4 trimestre sau două semestre, toate avînd, practic, aceeaşi durată exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întîi este numită a Triodului şi începe cu trei duminici pînă la începutul Postului Paştelui (Postul Mare) şi se încheie în sîmbăta Paştelui (durează 70 de zile liturgice). Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorîrea Duhului Sfînt (durează 50 de zile liturgice, după cum arată şi denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului liturgic se numeşte a Octoihului care începe a doua zi după Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt şi se încheie în sîmbăta de dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).

Întrucît ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. Iar dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 de săptămîni liturgice la 34 de săptămîni liturgice.

Aceste împărţiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpetate în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara” / ”oră de iarnă”.

La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici – al zilei şi al săptămînii – crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în plus faţă de cele pe care ele le capătă în funcţie de perioada zilei (ceasurile, Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni-marţi-…sîmbătă-duminică). Astfel, sintetizînd, putem spune că fiecare slujbă bisericească este corelată (1) cu perioada zilei liturgice respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia), (2) cu perioada săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, sau marţea, sau … sau sîmbăta, sau duminica) și (3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, a Penticostarului sau a Octoihului).

În afară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nu formează un ciclu: este vorba de lunile mineale (lunile Mineiurilor). Fiecare zi a anului este atribuită unui Mineu lunar – Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: Naşterea Domnului se serbează în fiecare an în a 25-a zi a Mineiului lui Decembrie a calendarului ortodox (ceea ce corespunde acum[1] zilei de 7 ianuarie a calendarului apusean), iar Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an în ziua a 6-a a Mineiului lui August (adică acum pe 19 august după calendarul apusean), Bunavestirea se sărbătoreşte la 25 martie (acum 7 aprilie după calendarul european).

+ + +

Sărbători speciale datorate suprapunerii crugului anual cu cel mineal

Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale care nu se întîmplă în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post – a postului Apostolic, numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel.

Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea cu dată neschimbătoare Bunavestirea coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) a Învierii Domnului (Paştele) se produce o sărbătoare specială numită Kiriopasha – Paştele Domnesc. La fel avem sărbătoare specială cînd Bunavestirea coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale prin care se slăveşte Dumnezeu, Maica Domnului, se dezvăluie sensuri şi semnificaţii speciale privind lucrarea de mîntuire a lumii pe care o înfăptuieşte Dumnezeu.

Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de mucenici din Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează şi cîntările acestei slujbe mineale:

„Ceata cea de patruzeci de ori strălucitoare, oştirea cea aleasă de Dumnezeu, a strălucit cu cinstitele ei pătimiri asupra Postului, sfinţind şi luminînd sufletele noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 1]

„Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri aţi făcut cinstitul Post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi Postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimei Lui celei mîntuitoare. Pentru aceasta, avînd îndrăzneală, rugaţi-vă, să ajungem cu pace şi la Învierea cea de a treia zi a Dumnezeului şi Mîntuitorului sufletelor noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 5]

„Astăzi este luminata pomenirea voastră cea de peste an, preafericiţilor, care luminează cu lumină Postul care a început; pe care prăznuindu-l cu credinţă, împreună cu voi strigăm: Bine eşti cuvîntat, Dumnezeul părinţilor noştri.” [Cîntarea a 7-a, Canonul al 2-lea, Stihul 1]

Această rînduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Întîi a Toată Lumea de la Niceea şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu nu a fost schimbată niciodată pînă la lepădarea din unele Biserici Locale a calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a celui civil, în Bisericile Locale care şi l-au însuşit în locul celui rînduit de Sfinţii Părinţi au început tot soiul de abateri.

+ + +

Abaterile în slujbele bsericeşti datorate înlocuirii calendarului liturgic cu cel astronomic (bancar)

Introducerea în secolul XX a calendarului apusean total nepotrivit pentru măsurarea crugurilor liturgice (acesta nici nu a fost prevăzut pentru aceasta, spre deosebire de calendarul ortodox) a deplasat cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. De luat aminte este însă faptul că în calendarul ortodox sărbătorile cu dată fixă sînt corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele ilustrative de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu există şi nu poate exista în principiu.

Astfel, o dată la fiecare 4-5 ani în Bisericile care au eliminat calendarul liturgic şi l-au înlocuit cu calendarul comercial-civil nu are loc Postul Sfinţilor Apostoli, deoarece începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare – Paştele, iar sfîrşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare – 29 iunie (12 iulie după calendarul apusean) – Ziua Sfinţilor Apostoli. Atunci cînd data începerii postului cade pe 29 iunie sau după această zi (conform calendarului apusean), postul nu mai poate avea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din post începînd cu Sărbătoarea Apostolilor.

Un şir întreg de sărbători ca Kiriopasha, Bunavestirea suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele niciodată nu pot fi sărbătorite de către credincioşii din Bisericile care au trecut la calendarul european şi nici nu se sărbătoresc.

Sărbătorirea celor 40 de mucenici din Sevastia deseori nu se săvîrșește în Post, după cum prescriu canoanele Bisericii, şi conţinutul însuşi al prăznuirii în care se face referință la Post este redus la absurd, întrucît se citește deja în cîşlegi (în afara Postului). Întreaga slujbă mineală vorbeşte despre aceşti sfinţi cu referire la Postul Paştelui, iar credincioşii din Bisericile eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrînarea cuvenită, necinstind, astfel, mucenicia celor 40 de sfinţi, spre deosebire de creştinii din Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi.

Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului patriarhiilor naţionale controlate de stat desăfușarat în 1948 la Moscova, patriarhiile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui comercial-civil, sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalţi creştini care continuau să păzească calendarul Sfinţilor Părinţi, deşi Soborul Întîi a toată lumea din anul 325 a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleaţă de către creştini a Paştelui. Astfel, Patriarhia Constantinopolului din anul 1918, iar Patriarhia Română din anul 1925 şi pînă în anul 1948 au sărbătorit de cîteva ori Paştele separat de ceilalţi ortodocşi, căzînd singure, prin voia ierarhilor, clericilor şi credincioşilor lor sub anatema Sfinţilor Părinţi, chiar dacă această anatemă asupra generaţiilor respective nu s-a promulgat în vreun document.

Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogorîrii Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică calendarului ortodox. Bisericile Locale care s-au lepădat de acest calendar au fost constrînse la compromis ca cel puţin această sărbătoare centrală a Creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotărîrile Sfinţilor Părinţi, prin care hotărîri a grăit Duhul Sfînt.

Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, fenomen care se produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data de 6 august a calendarului ortodox.

La fel şi minunea din ziua Bobotezei – care se sărbătoreşte de creştini în ziua a 6-a a Mineiului lui Ianuarie (ceea ce coincide cu data de 19 ianuarie a calendarului comercial-civil) – este grăitoare: apele Iordanului se învolburează şi valurile încep să se mişte în susul cursului apei, arătînd că apele Iordanului s-au întors şi curg în amonte timp de mai multe minute.

De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului – Pogorîrea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului în sîmbăta Paştelui, Înnourarea Muntelui Taborului în ziua Schimbării la Faţă, Întoarcerea apelor Iordanului – se produc în potrivire cu calendarul liturgic, dar nu pe potriva calendarului astronomic-comercial? Şi aceasta se produce în fiecare an[2] de cînd Biserica a început să sărbătorească aceste evenimente din lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Oare nu este şi aceasta o dovadă că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale tocmai în acele zile pe care El le-a rînduit prin slujitorii Săi credincioşi – Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar nu în zilele pe care unii oameni – departe de a fi Sfinţi Părinţi şi chiar duşmani vădiţi ai lui Hristos – şi le-au ales după placul lor, „îndreptînd” lucrarea Sfinţilor Părinţi călăuziţi de Duhul Sfînt?

+ + +

Două calendare – liturgic şi mamonic:

două slujiri – lui Dumnezeu şi lui mamona

În scurta expunere de mai sus am încercat să arătăm că cele două calendare – cel liturgic şi cel astronomic (de fapt, comercial-civil) – măsoară, de fapt, obiecte diferite şi au, în consecinţă, utilităţi diferite, deşi folosesc, aparent, unităţi de măsură denumite identic – zile-săptămîni-luni-an. De fapt, una e ziua liturgică şi alta e ziua civilă (socială, lumească, a lumii de dincoace, a grijii pentru aici şi acum): ziua liturgică este alcătuită din slujbe bisericeşti, pe cînd ziua civilă este alcătuită din ore, minute şi secunde – de muncă, de odihnă, de somn etc. Săptămîna liturgică este alcătuită din cîntări şi rugăciuni corelate cu cinstirea unor evenimente din lucrarea lui Dumnezeu, pe cînd săptămîna lumească, profană este alcătuită din 5 zile de lucru şi două zile de odihnă (așa-numitul „weekend”). Anul liturgic este alcătuit din trei perioade – a Triodului, a Penticostarului şi a Octoihului, iar anul „astronomic” civil este alcătuit din 4 trimestre (sau 2 semestre sau 12 luni sau 365/366 de zile).

Calendarul apusean măsoară curgerea vieţii lumeşti, a obligaţiilor financiar-bancare, patrimonial-salariale dintre oameni, iar calendarul liturgic măsoară timpul liturgic ca timp în care uneşte în împreună-slujire întreaga Biserică a lui Hristos, alcătuită din Biserica Cerească formată din cei care se află deja în Ceruri (oamenii care au fost mîntuiţi de către Judecătorul şi Mîntuitorul Iisus Hristos şi Cetele Îngerilor Luminii), în Împărăţia lui Dumnezeu, şi Biserica pămîntească alcătuită din cei care încă luptă împotriva duhurilor văzduhului, a patimilor, pentru dobîndirea Raiului.

Noi, oamenii, „simţim” timpul numai prin compararea unor evenimente cu mişcarea ritmică a unor obiecte sau a unor sisteme de obiecte – mişcarea astrelor, mişcarea pendulului, rotirea acelor ceasornicelor etc. Cu cît mai mic este numărul de „bătăi” ale unui ritm anume între două evenimente consecutive cu atît mai „scurt” este „timpul” scurs între evenimente.

Biserica este Trupul lui Hristos, iar inima Ortodoxiei, potrivit Sfinţilor Părinţi, este Taina Împărtăşaniei – Taina Creştinătăţii, acea Taină care se săvîrşeşte în miezul Liturghiei, acea Taină pentru Care se săvîrşeşte Liturghia însăşi, acea Taină Care rînduieşte întreaga slujire dumnezeiască, numită slujire liturgică. Astfel, inima Bisericii, inima Trupului lui Hristos este Liturghia, este Potirul Sfintei Împărtăşanii.

Iar timpul liturgic ne este dat să-l simţim prin bătăile inimii Trupului lui Hristos, bătăi care statornicesc ritmicitatea slujbelor bisericeşti, a slujirii liturgice. Calendarul care notează acest ritm al inimii Trupului lui Hristos este calendarul bisericesc, calendarul ortodox, calendarul Sfinţilor Părinţi.

De aceea este absurdă polemica în jurul „problemei calendarului” de pe poziţiile „care calendar este mai corect, mai exact?”. Pentru Biserică doar un singur calendar este corect – cel liturgic, cel bisericesc, iar pentru activitatea bancară, pentru orice activitate subordonată băncilor (fiscul, comerţul, economia, investiţiile, cursul valutar, procesul legislativ, bugetar, procesul politic, activitatea organelor de stat etc.) unicul calendar potrivit este cel european/apusean, calendarul financiar-bancar, calendarul bancherilor.

De altfel, trebuie să subliniem cu stăruinţă că strămoşii noştri, cei care au zidit civilizaţia ortodoxă, se conduceau de calendarul bisericesc în toate activităţile sale, inclusiv în cele economice, sociale. Ciobenii şi proprietarii de oi cunosc foarte bine ce semnifică pentru oierit perioada dintre sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe care are loc primăvara şi sărbătoarea Acoperămîntului Maicii Domnului care este toamna. Este o perioadă „zootehnică” crucială şi astăzi. La fel, în perioada posturilor în ţările creştine, cînd ele îşi aveau propriile lor stăpîniri, adică propriile lor state, (deci, nu este vorba de acum cînd ele sînt cotropite de cei de altă credinţă şi se află sub ocupaţie străină, antihristică), se închideau cîrciumile, teatrele, bîlciurile, oboarele.

Ciclicitatea activităţilor agricole, dar şi a celor industirale (meşteşugăreşti, manufacturiere) era dictată în întregime de ciclul sărbătorilor ortodoxe. Şi aceste activităţi sociale şi economice au creat cea mai sclipitoare, mai profundă şi mai îndelungată civilizaţie din istoria omenirii – Civilizaţia Răsăritului Creştinesc, numită de savanţii istorici Civilizaţia Imperiului Bizantin. Faptul că studiul civilizaţiei noastre materne a fost izgonit din sistemul şcolar şi cel universitar, din întreaga cultură instituţionalizată şi, ca urmare, din conştiinţa publică şi din identitatea noastră ca neam, nu ştirbeşte nimic din măreţia ei, ci doar constituie o dovadă în plus că fostele neamuri creştineşti se află sub stăpîniri străine duşmane care practică asupra noastră etnocidul.

După cum este absurd să măsori distanţa în kilograme sau volumul în metri liniari tot atît de absurd este să organizezi slujirea bisericească după calendarul european (numit cu emfază „stil nou”, calendar „îndreptat”). Aşa numitul „calendar îndreptat” pe care, chipurile, îl folosesc Bisericile Locale care s-au lepădat de calendarul Sfinţilor Părinţi este „îndreptat” doar în raport cu calendarul apusean, fiind exact pe următoarele 40 de mii de ani, pe cînd calendarul catolic ar fi exact pentru următorii 4000 de ani. Dar nici unul dintre aceste „două” calendare – catolic sau cel „îndreptat” – nu măsoară timpul liturgic: cel „îndreptat” măsoară timpul astronomic, iar cel catolic, devenit pan-european, al întregii lumi a Apusului, măsoară timpul economico-financiar.

Pentru un creştin este absurdă această distanţă de-a dreptul astronomică de ani (reîntemeierea omenirii prin familia lui Noe s-a produs cu mai puţin de 6000 de ani în urmă), deoarece fiecare creştin ştie că Omenirea se află acum în ultima perioadă a fiinţării sale fizice numită de Dumnezeu „vremurile de pe urmă”. Nimeni nu ştie cît va dura această perioadă – depinde de pocăinţa oamenilor, de întoarcerea lor la Dumnezeu, de revenirea lor la Biserica Lui, la viaţa întru Hristos: cu cît mai mulţi oameni apucă calea îngustă a Mîntuirii, a luptei împotriva patimilor, a duhurilor văzduhului, cu atît mai mult timp va acorda Dumnezeu acestor oameni ca ei să se mîntuiască, căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu.” (Iezechiel 33:11)

Tot din nedorinţa morţii păcătosului, Dumnezeu se îndură de credincioşii acelor Biserici Locale care s-au lepădat de timpul slujirii Lui în favoarea timpului slujirii acestei lumi (timpul bancar – timpul apusean/european) şi aşteaptă să-i primească doar în cazul în care aceştia nu caută să-şi îndreptăţească greşeala trecerii la calendarul nebisericesc (de fapt, anti-bisericesc, cum vom vedea mai jos) cum fac neo-iudeii (jidovii în limbaj liturgic) care îşi îndreptăţesc hotărîrea de a-L răstigni pe Mesia Cel Adevărat şi Unic. La fel şi în cazul în care nu caută să-i smintească pe creştinii păzitori ai timpului liturgic prin chemarea acestora la repetarea gravei greşeli săvîrşite între anii 1918-1924 de Biserica din Constantinopol şi de Biserica Autocefală Română, precum şi de Bisericile Antiohiei şi Alexandriei, iar în 1968 de Biserica Bulgariei. Dumnezeu le-a dat lor şi timp, şi condiţii, şi cunoaştere ca să se dumirească de greşeala făcută, de scopurile reale urmărite de cei care „au comis” „greşeala” şi să se despartă de cei care au făcut această lucrare anti-canonică, împotriva Sfintei Predanii, şi de cei care îi îndreptăţesc pe aceia …

+ + +

Cîte calendare – atîtea civilizaţii. Cea dintîi roadă a calendarului „îndreptat”

Fiecare religie are calendarul său, deoarece fiecare religie există prin slujirea ei, iar slujirea se desfăşoară în ritmul esenţei acelei religii. Iar esenţa fiecărei religii îl alcătuieşte rostul pe care ea îl oferă vieţii slujitorilor săi. Religia mahomedană are calendarul său numit „al Hegirei”, la fel şi religia Dao are calendarul cunoscut de noi drept chinezesc, iudaismul rabinic are şi el calendarul său numit „iudaic”.

Calendarul slujirii acestei lumi, banului (al demonului banului, al idolului banului) ca sens al vieţii slujitorilor săi are şi el calendarul său cunoscut de noi drept calendar gregorian, calendar european, calendar al stilului nou, calendar îndreptat, calendar civil.

Fiecare religie a generat o lume proprie sieşi prin faptul că oamenii care au primit să urmeze rostul vieţii propuse lor de acea religie au tocmit aşezăminte de vieţuire care să le apere şi să le înlesnească înfăptuirea rostului vieţii lor. Aşa au apărut civilizaţiile de astăzi – iudaică, islamică, chinezească, hindusă, latino-americană, africană, europeană şi ortodoxă.

Astfel, civilizaţia apuseană (europeană împreună cu cea nord-americană), civilizaţia Apusului sui generis şi-a întocmit aşezămintele cele mai potrivite (băncile, sistemul financiar-comercial-investiţional) pentru apărarea şi înlesnirea înfăptuirii rostului vieţii europene – cîştigarea banului ca unic mijloc de procurare a bucuriilor rîvnite de homo europaeus, homo oeconomicus, bucurii ancorate toate în această lume, în lumea de dincoace. Fără urmarea banului, fără consacrarea timpului, adică a vieţii, cîştigării banului, slujirii lui, nu poţi să supravieţuieşti în civilizaţia banului, a zeului bogăţiei Mamona.

Iar cei ce caută Împărăţia Cerurilor îşi întocmesc alte aşezăminte în această lume, alcătuind cu toţii o singură civilizaţie ortodoxă cu mai multe chipuri de-a lungul veacurilor, chipuri mai mult sau mai puţin limpezi – Împărăţia creştină a Răsăritului (numită de savanţi „Imperiul Bizantin”), Ţaratul Bulgar, Serbia Niemanilor, Gruzia-Iviria, Rusia Kieveană, Ţările Româneşti – Muntenia şi Moldova, – Rusia Moscovită, Imperiul Rus (Împărăţia Rusească), fiecare dintre ele transmiţînd, prin voia lui Dumnezeu, ştafeta geopolitică de la o alcătuire geopolitică la alta.

A-ţi însuşi pentru viaţa ta, pentru împlinirea rostului vieţii tale un măsurător al timpului menit să slujească unui cu totul alt rost al vieţii este fie o nesăbuinţă, fie o trădare (trădarea se numeşte în limbajul civilizaţiei europene „libertatea opiniei”, „libertatea expresiei” sau, mai tehnic, „valorificarea oportunităţilor”). Şi aceasta nu poate să genereze decît cădere deplină sau dezbinare.

Este adevărat că fiecare dintre noi, creştinii, sîntem supuşi stăpînirilor democrate care slujesc grijilor acestei lumi, bunăstării, adică, banului (iar, în ultimă instanţă, în final, lui mamona, diavolului). Şi ne supunem, căci cunoaştem ce ne-a învăţat Dumnezeu: daţi cele ce sînt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20:25). Şi ne supunem atît timp, cît cezarul nu ne cere nouă să-i dăm lui ceea ce este a lui Dumnezeu. Căci dacă am da cezarului cele ale lui Dumnezeu, atunci noi L-am trăda pe Dumnezeu Care ne-a spus că „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele 5, 29). De ce atunci să ne supunem stăpănirii lumeşti care ne cere nouă să slujim lui Dumnezeu după calendarul slujirii lumeşti, aruncînd din Biserica lui Dumnezeu calendarul bisericesc?

Introducerea calendarului comercial-bancar în slujirea lui Dumnezeu a dezbinat unitatea Bisericii lui Hristos în ceea ce priveşte slujirea de obşte, slujirea bisericească, slujirea liturgică, dezbinarea fiind lucrarea eminamente a diavolului, căci verbul românesc a dezbina se traduce în greacă prin verbul dhiavollo, iar numele de diavol înseamnă dezbinătorul. „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16). Or, dezbinarea este cea dîntîi roadă a introducerii calendarului financiar în Biserica lui Hristos. Căci sînt şi alte roade, rele toate.

Mulţi dintre cei care vor să îndreptăţească „schimbarea” calendarului, „îndreptarea” lui califică calendarul liturgic ca fiind ceva tehnic, puţin important, ceva care nu merită atîta înverşunare, vervă polemică, căci „calendarul nu este dogmă” şi, prin urmare, „cei ce se ţin cu atîta încrîncenare de calendarul vechi sînt fanatici care se închină calendarului ca unei sfinţenii – „Sfinte calendarule, miluieşte-mă pe mine!”.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos pe Care noi, creştinii, pretindem că Îl urmăm, ne zice: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult e credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.” (Luca 16:10)

Pe cine oare îl slujim, pretinzînd că sîntem în Biserica lui Hristos, dar urmînd calendarul lui mamona? Hristos Însuşi ne dă răspunsul: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpîni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 16:13)

Nu poate calendarul mamonei (al slujirii banului) să fie mai „corect”, mai „exact” decît calendarul Paştelui, al Învierii Domnului Hristos, al slujirii sărbătoreşti a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi. Ba mai mult: slujirea lui Dumnezeu după calendarul mamonei reprezintă, cel puţin, o sfidare.

+ + +

Rostul (finalitatea) calendarului civil-bancar

Înlocuirea calendarului liturgic cu cel mamonic reprezintă biruinţa duhului mamonic asupra duhului creştinesc în Biserică. Calendarul liturgic este scos din uz, dat la o parte ca ceva fără de rost, fără de folos, fără de trebuinţă, ca un gunoi. Şi în loc este întronat un instrument de contabilizare a obligaţiilor financiare faţă de bănci, calendarul cămătăriei.

Calendarul liturgic se întemeiază pe ziua liturgică care se împarte în cele şapte laude. Ziua mamonică, seculară se împarte în 24 de ore – în ore de muncă şi ore de odihnă care sînt ore de refacere a organismului pentru a se supune iarăşi muncii spre binele salarial primit, în ultimă instanţă, de la deţinătorii de bani, băncile. Ziua liturgică începe la apusul soarelui şi nu are o oră exactă. Ziua profană începe la 12 fix noaptea, la miezul nopţii cînd, potrivit miturilor păgîne ale europenilor, se activizează forţele întunericului, ale apusului.

Săptămîna liturgică începe în ziua de duminică, la apusul soarelui, în ziua care este sîmbătă seara în calendarul secular. Iar săptămîna profană începe nu cu ziua slăvirii Învierii, cu duminica, ci cu ziua de luni, prima zi de lucru, prima zi de muncă salarială sau antreprenorială, adică de robie faţă de grijile acestei lumi, de robie faţă de ban.

Anul liturgic se împarte în trei perioade inegale ca durată şi schimbătoare ca zile de început ale fiecărei perioade. Această schimbare este dictată de Ziua Învierii Domnului Iisus Hristos – Paştele. Anul secular se împarte în 4 trimestre cu durată fixă egală şi cu zile de început fixe. Comentarii analoage pot fi făcute şi cu privire la ziua de început a anului liturgic şi la cea a anului mamonic.

Este evident: calendarul liturgic este inaplicabil pentru nevoile bancare, cămătăreşti, cele de contabilizare a obligaţiilor financiare. Obligaţiile comerciale, investiţionale, cele de venituri-cheltuieli, toate acestea conduc, în final şi univoc, la obligaţii faţă de bănci, aceste temple autentice ale mamonei, ale banului.

Băncile, mînuitorii de bani, pe scurt, cămătarii, sînt puşi în imposibilitate de a contabiliza obligaţiile altora faţă de ei în baza calendarului liturgic. Nu este deloc întîmplător faptul că în civilizaţia creştină, ortodoxă, cămătăria era interzisă, iar în viaţa de toate zilele, deci, inclusiv pentru cîştigarea pîinii celei de toate zilele, se folosea calendarul bisericesc, ortodox. Iar, urmînd acest calendar, într-adevăr, cămătarii sînt puşi în imposibilitatea de a urmări îndeplinirea obligaţiilor financiare faţă de ei (obligaţii bazate, în ultimă instanţă, numai pe dobînda bancară) a datornicilor. De aceea ei au confecţionat propriul lor instrument, pornind, la fel ca şi în cazul calendarului liturgic, de la mişcarea astrelor. Însă finalitatea acestui nou calendar este esenţialmente alta – anume contabilizarea îndatoririlor financiare faţă de mînuitorii de bani. Căci pentru nimic altceva calendarul mamonic nu este bun.

Oricît ar părea de straniu pentru profani, astronomii se folosesc pînă astăzi, pentru calculele lor, de calendarul iulian, deoarece el, spre deosebire de calendarul gregorian, nu are scăpări de zile în (1) contabilizarea [de către astronomi a părelnicilor] rotaţiilor Pămîntului în jurul axei sale (2) a Soarelui în jurul Pămîntului (sau, pentru minţile seculare, invers) şi (3) a Lunii în jurul lui. Creştinii ştiu că Dumnezeu a creat mai întîi Pămîntul şi abia apoi cei doi Luminători – unul de zi şi altul de noapte, – de aceea savanţii creştini se află pe poziţiile geocentrismului. Dar şi ştiinţa spune că amplasarea originii coordonatelor astronomice în centrul Pămîntului nu schimbă cu nimic legităţile astrofizicii şi ale astronomiei.

Să ne amintim că acest calendar gregorian a fost introdus în biserica catolică în anul 1582 cînd ziua de 5 octombrie a fost numită 15 octombrie, sărindu-se, astfel, peste 10 zile astronomice şi, în slujirea bisericească a catolicilor, peste 10 zile liturgice. Însă pe catolici aceasta nu avea cum să-i afecteze, căci ei erau deja de peste 5 veacuri rupţi de Biserica lui Hristos şi aplicarea la ei a calendarului liturgic era lipsită de vreun rost: ei nu mai slujeau aceluiaşi Hristos căruia îi slujeau creştinii ortodocşi, ci unui alt „hristos”, elaborat de eresul papistăşesc (fapt ce a slujit drept pricină pentru anatemizarea papistaşilor în anul 1054).

+ + +

Rostul real al înlocuirii în Biserică a calendarului liturgic cu cel bancar

Se poate înţelege (nu şi încuviinţa) motivaţia introducerii unui calendar special pentru uzul bancar. Dar care să fie motivaţia reală a anulării în slujirea bisericească a calendarului liturgic şi înlocuirea acestuia cu calendarul secular-bancar? Oare Biserica are nevoie de ore de lucru şi de somn, de 24 de ore pe zi, de trimestre şi de săptămîna de lucru şi de weekend? Cum să măsoare Biserica perioadele Triodului, Penticostarului şi Octoihului cu trimestre? Sau Cele 7 laude cu orele fixe de lucru şi de odihnă? Nu poate Biserica să-şi măsoare viaţa sa liturgică cu calendarul nebisericesc. Tehnic nu poate. Cu toate acestea s-a insistat vîrtos de tot, pînă la omucideri, întemniţări, schingiuiri şi schilodiri să se anuleze calendarul liturgic din folosinţa Bisericii şi să se accepte pentru uz sacru, metafizic, duhovnicesc, în ultimă înstanţă, pentru mîntuire, calendarul mamonic.

Ne punem întrebarea: care să fie originea acestei insistenţe? Care să fie motivaţia reală a acestei insistenţe? Se cunoaşte foarte bine că iniţiativa anulării în slujirea bisericeasscă a calendarului bisericesc şi înlocuirea acestuia cu calendarul bancar a venit din afara Bisericii, a venit din cerucurile politice subordonate întru totul sistemului bancar-financiar. Ce cîştigă şi ce pierde statul şi băncile care întreţin acest stat dacă Biserica îşi continuă slujirea lui Dumnezeu în baza calendarului liturgic? Este evident că băncile şi statul pe care ele îl întreţin nu pierd nimic dacă Biserica se conduce de calendarul liturgic în relaţia sa cu Sfînta Treime, cu Dumnezeirea. Atunci de ce s-a insistat şi chiar s-a obţinut aplicarea lui?

De ce nu s-a insistat asupra introducerii calendarului mamonic şi în religia islamică sau în cea iudaică? Islamul, în perioada primei campanii de schimbare a calendarului liturgic cu cel secular, era în stare de colonie a celor care se conduceau de calendarul mamonic. De ce oare nu s-a propus această schimbare slujitorilor lui Allah, dar s-a insistat pînă la sînge faţă de slujitorii Sfintei Treimi?

Calendarul mahomedan este centrat pe evenimentele semnificative din viaţa proorocului Mohamed. La fel şi slujirea islamică. Introducerea calendarului bancar la ei, care, la fel, exclud cămătăria, pune în imposibilitate slujirea lor. Situaţia identică este şi în cazul iudaismului (cel talmudic) care, de altfel, nu condamnă cămătăria în raport cu cei de altă credinţă. Calendarul iudaic este centrat pe evenimentele din Vechiul Testament care sînt semnificative pentru conştiinţa iudaică de după Răstignirea Mîntuitorului. Cum ar putea sărbători iudeii în sinagogi, conducîndu-se de calendarul bancar? Nu ar putea absolut deloc. Şi nici nu o fac.

Atît mahomedanii, cît şi iudeii participă activ la viaţa economică, deci şi la cea financiară, bancară. Şi în aceste relaţii ei se conduc de calendarul bancar. În cultele lor, în slujirile lor însă ei se conduc exclusiv de calendarele lor. Şi este firesc acest lucru. De ce, totuşi, în privinţa ortodocşilor s-a insistat atîta ca ei să se lepede de calendarul lor cultic, al slujirii lor Sfintei Treimi, şi să întrebuinţeze în loc calendarul bancar? De parcă în relaţiile creştinului cu Sfînta Treime ar fi nevoie de contabilizarea obligaţiilor financiare. Trebuie să subliniem că asemenea insistenţe s-au făcut exclusiv faţă de ortodocşi şi deloc faţă de ceilalţi, cum sînt budiştii, hinduiştii şi ceilalţi pomeniţi mai sus.

Ce se întîmplă, real, în slujirea bisericească prin întrebuinţarea calendarului mamonic în locul celui liturgic?

Se ştie că Biserica opreşte cu străşnicie practicarea cămătăriei. Mîntuitorul Însuşi îl numeşte pe mamona ca pe cineva care este în opoziţie ontologică, deplină, incompatibilă cu Dumnezeu. Mamona este zeul bogăţiei, al banului, al cămătăriei.

A sluji cuiva înseamnă a jertfi acelui cuiva. Slujind lui Dumnezeu, noi aducem lui Dumnezeu jertfa pocăinţei, căci altceva al nostru nu avem ce da. Rugăciunea cea de obşte, din biserică, aceasta şi este jertfa noastră. Dar în Biserică (la Proscomidie) se face şi Jertfa Cea fără Sînge, Care constituie Taina Creştinătăţii, Inima ei, Jertfa euharistică, Mielul cel Care pururea se junghie. Slujirea se face, după cum am arătat, împreună cu toţi, în acelaşi ritm duhovnicesc, în acelaşi timp liturgic. Calendarul liturgic este instrumentul care asigură nu numai acelaşi ritm duhovnicesc, acelaşi timp liturgic de slujire, aceeaşi unitate de slujire a tuturor celor aflaţi în aceeaşi credinţă, în acelaşi Trup al lui Hristos: Un Domn, o Credinţă, un Botez. Slujirea conformă cu calendarul liturgic se axează pe timpul liturgic care uneşte temporalitatea trecătoare a acestei lumi cu veşnicia Împărăţiei Cerurilor, acel timp care face legătură între Biserica Luptătoare şi cea Biruitoare, între Biserica pămîntească şi Biserica Cerească, unindu-le în aceeaşi slujire, în aceeaşi (supra)temporalitate liturgică.

+ + +

Timpul Vieţii faţă cu timpul morţii. Spurcarea timpului sfinţit

Prin analogie cu calendarul convenţional, utilitatea acestuia este de a coordona în timp şi spaţiu diferite activităţi ale oamenilor. La fel şi calendarul liturgic coordonează în timp, dar şi în veşnicie, slujirea lui Dumnezeu Cel Unul – Sfînta Treime – a Bisericii Luptătoare alcătuită din creştinii aflaţi încă în această lume, cu slujirea celor din veşnicie, aflaţi în Biserica Biruitoare din Ceruri a celor deja sălăşluiţi în Rai, dar şi cu slujirea tuturor celor nouă cete îngereşti.

Ce face, în acest sens, calendarul mamonei? În grijile cele de fiecare zi, el face legătura dintre lucrător, dintre debitor şi bancă, dintre datornic şi cămătar, dintre omul robit grijilor acestei lumi şi obligaţiilor financiare şi bănci, cu jertfa lui bănească adusă băncilor, mamonei. Este legătura de slujire dintre om şi mamona.

Dar ce face calendarul mamonei în Biserică? Legătura cu cine asigură el? Oare timpul mamonic este de aceeaşi natură ca şi timpul liturgic? Oare timpul mamonei este din acelaşi spaţiu duhovnicesc ca şi timpul liturgic? A pune între om şi Dumnezeu nu timpul liturgic, timpul sfinţit, ci timpul mamonic, timpul cămătăriei, al contabilizării obligaţiilor financiare este mai mult decît o sfidare. Omul, acceptînd calendarul mamonic pentru călăuzirea sa, el acceptă să i se contabilizeze obligaţiile financiare. Faţă de cine, în cazul slujirii în biserică? Faţă de Sfînta Treime care a blestemat cămătăria? Oare faţă de Sfînta Treime sau faţă de opusul ei, faţă de mamona, totuşi?

Calendarul este doar un instrument de măsurare a timpului. Ce este însă timpul? Îl putem noi oare vedea, ori îl putem surprinde prin diferite aparate de măsură electromagnetică, prin microscoape electronice superperformante? Nicidecum. Noi percepem timpul doar ca urmare a observării schimbării lucrurilor: omul se naşte, creşte, îmbătrîneşte, moare; o casă se construieşte, se repară, şi, în ciuda reparaţiilor cuvenite, treptat se învecheşte pînă se dărîmă; primăvara copacii înmuguresc, apoi apar florile, apoi se coace rodul care apoi cade şi putrezeşte, de altfel ca şi orice plantă care îşi încheie viaţa cu moartea. Astfel, noi percepem timpul ca un drum spre moarte, ca distanţa care desparte obiectul care se schimbă de moartea sa, de degradarea sa. Timpul este nedespărţit de moarte, el poartă în sine pecetea morţii. El este drumul spre moarte.

Aşa a fost de la căderea lui Adam. Prin această cădere, Adam s-a despărţit de Dumnezeu, de veşnicie, s-a despărţit de viaţă, de Izvorul vieţii şi, astfel, a devenit supus timpului, adică morţii. Odată cu el, întreaga zidire, întreaga natură a căzut, desprinzîndu-se de veşnicie şi prăbuşindu-se în timp, devenind pradă a morţii. Căci Dumnezeu-Sfînta Treime este singurul Izvor al Vieţii şi, de aceea, orice desprindere de El înseamnă desprindere de Viaţă. Iar desprinderea de Viaţă înseamnă moarte. Satan cu toată drăcimea s-a desprins de Dumnezeu, devenind, astfel, izvorul morţii, moartea în sine. Lui Satan i se datorează timpul morţii.

Odată cu venirea în lume a lui Hristos, Mîntuitorul lumii, s-a refăcut legătura cu veşnicia, cu Dumnezeu-Cel-Unul-în-Sfînta-Treime. Hristos a înfiinţat, prădînd iadul, prin Învierea Sa, timpul vieţii ca opoziţie a timpului morţii. Omul, situîndu-se în timpul hristic, al slujirii lui Hristos, adică al vieţii întru Iisus Hristos, în timpul Vieţii sui generis, poate acum urca spre unire cu veşnicia, cu Dumnezeu, îndumezeindu-se prin Har. Poarta veşniciei, poarta Raiului, a vieţii celei veşnice, nemărginite, fără de sfîrşit, este de acum deschisă muritorilor.

Timpul Vieţii se măsoară cu instrumentul specific lui: acesta este calendarul liturgic, calendarul bisericesc, calendarul ortodox, calendarul hristic, calendarul Vieţii.

Şi timpul morţii are calendarul său: cel conectat şi supus făpturii, zidirii, nu Ziditorului a toate, nu Făptorului tuturor celor văzute şi nevăzute. Acest calendar se supune planetelor moarte şi dictează această supunere tuturor celor care se supun lui.

Subordonarea slujirii lui Dumnezeu calendarului mamonic, calendarului morţii duhovniceşti, reprezintă o spurcare a slujirii. Care este semnificaţia spurcării? Aceasta înseamnă a face, prin necurăţie, imposibilă folosirea obiectului spurcat conform destinaţiei lui. O căldare, o cisternă, un rezervor cu apă cristalină de izvor, dacă în ele se scapă o picătură de urină, ea nu mai poate fi folosită pentru băut, deşi nici la gust, nici la felul cum ea arată, nu s-a produs nici o schimbare sesizabilă de către simţurile trupeşti ale omului. O oală de noapte, oricît de bine ar fi ea curăţită, spălată, dezinfectată, nu mai poate fi nicicînd folosită pentru hrană. O fată spurcată prin viol nu mai este aceeaşi ca și pînă la spurcare. În legislaţia creştinească a strămoşilor noştri, violatorul era obligat să se căsătorească cu fata, dacă ea accepta, sau era decapitat. Şi aceasta pentru că fata nu mai putea să-şi refacă starea de pînă la viol, stare pe care să o ofere – o singură dată – altuia.

Spurcarea anulează destinaţia, rostul obiectului. Timpul liturgic se spurcă prin calendarul mamonic. Mai este oare liturgic timpul la a cărui măsurare se foloseşte un calendar nu numai inadecvat ca unităţi de măsură, dar şi potrivnic ca utilitate duhovnicească? Ce ar zice un cineva care cere o cană de apă, iar lui i se propune cu toată solicitudinea o cană cu apă rece şi gustoasă, dar pînă a i se întinde celui ce a cerut, în văzul lui se scuipă în cană şi i se dă să bea? O va mai primi el să o bea?

Noţiunea de spurcare nu poate fi înţeleasă de oamenii cu gîndire şi simţire seculară, desacralizată, lipsită de simţul sfinţeniei. Pentru ei a murdări sau a jigni este aceeaşi cu a spurca, pe cînd a jigni este o acţiune vizibilă, exterioară care atentează la moralitate, la demnitate. Profanarea înseamnă însă a transforma ceva sacru în ceva profan, lumesc. Înseamnă a de-sacraliza, a dez-sfinţi. Spurcarea nu este nici murdărire-mînjire, nici jignire. Este un act duhovnicesc, metafizic. Bunăoară, păcatul îl spurcă pe om. Îl face impropriu pentru destinaţia sa – Împărăţia Cerurilor, Raiul. Prin pocăinţă omul se dez-spurcă, se curăţă, se împacă – cum se spunea în vechea limbă rumânească – adică devine impeca-bil, fără peccatum), redobîndindu-şi, prin mila lui Dumnezeu (materializată în Taina Spovedaniei şi în Taina Tainelor – Împărtăşania), destinaţia, rostul. Spurcarea atentează la condiţia de om, la cea de mîntuire, la cea de sfinţenie. Spurcarea dez-sfinţeşte. Oamenii care nu au simţul sfinţeniei nu pot înţelege ce este spurcarea. Omul secularizat nu poate fi spurcat. Ca şi animalul. El poate fi numai murdărit sau jignit.

Aruncarea la gunoi a calendarului liturgic, al întregii Biserici a lui Hristos, deci nu numai al Bisricii Lui pămînteşti, dar şi al Bisericii Biruitoare din Ceruri, a calendarului Împărăţiei Cereşti, şi înlocuirea acestuia cu calendarul cămătăresc, de slujire mamonei, cu calendarul morţii, este, în esenţă, ontologic, o vădită, făţişă spurcare a slujirii lui Dumnezeu, este o hulă adusă celor sfinte, este o respingere a Bisericii Biruitoare, a Împărăţiei Cereşti, este o acţiune prin care se urmăreşte subordonarea lui mamona a Bisericii, a recunoaşterii supremaţiei lui mamona în „biserică”. Să nu fie!

+ + +

Două calendare religioase – două slujiri religioase

Cei care au admis această spurcare a slujirii lui Dumnezeu erau deja secularizaţi, fără simţul sfinţeniei, al sacrului. Ei nu mai simţeau ce este spurcarea, dez-sfinţirea. Ei deja slujeau lui mamona. Pentru ei timpul liturgic, timpul hristic, timpul Vieţii sui generis, nu mai exista demult. Era o banală şi inutilă convenţionalitate. A-l accepta pe mamona ca acesta să dicteze slujitorilor Bisericii orarul său de slujire înseamnă a fi străin de simţul evlaviei, al recunoştinţei faţă de Mîntuitorul pentru Jertfa lui, înseamnă a nu simţi şi a nu înţelege rostul slujirii omului lui Dumnezeu, înseamnă a nu înţelege ce este Trupul lui Hristos, nici ce este Jertfa Lui, nici ce este Viaţa cea Adevărată.

Odată cu supunerea slujirii „bisericeşti” lui mamona s-a schimbat şi atitudinea slujitorilor de frunte faţă de jertfa mamonică – banul. Au apărut şi preţurile, taxele pentru „trebuinţe”, „slujbe”. În loc de jertfa inimii („cît te lasă inima”), a apărut şi taxa (indicativă sau obligatorie). Urmează să apară şi impozitul. Căci nu sînt întîmplătoare iniţiativele activiştilor civici (secularizați) privind supunerea activităţilor lucrative „bisericeşti” impozitelor, introducerea „bisericii” în spaţiul fiscal-bancar. „Trebuinţele”, numite ierurgii, inclusiv „slujbele”, adică „Sfintele Taine”, sînt socotite deja ca activităţi lucrative, deci, pasibile de impozitare. Doar nu în zadar statul, ca reprezentant fidel şi neîndurat al băncilor, de fapt, al Mamonei, a atribuit tuturor bisericilor oficiale şi părţilor lor componente (parohiile, mănăstirile, altor subdiviziuni ale lor) coduri fiscale, de pecete a lui mamona. Ca să se ştie cui slujesc şi, prin urmare, ale cui sînt. Ca şi robii din vechime care purtau pe ei pecetea stăpînului.

Acceptarea spre folosinţă în Biserică a calendarului nebisericesc, secular, mamonic, bun numai pentru contabilizarea obligaţiilor financiare şi a controlului asupra timpului jertfit de om cîştigului banilor, conduce inevitabil la mamonizarea relaţiilor în „biserică”, dintre clerici şi mireni, dintre preoţi şi ierarhi, dintre preoţi şi preoţi, dintre ierarhi şi ierarhi. Şi este firesc să fie aşa. Căci cine se conduce de calendarul mahomedan se comportă ca un mahomedan şi, prin urmare, este mahomedan. Cine se conduce de calendarul iudaic se comportă ca un iudeu şi, prin urmare, este iudeu. Cine se conduce de calendarul mamonic se comportă ca o slugă a lui mamona şi, prin urmare, este sluga lui mamona, nu a lui Dumnezeu.

Folosirea în slujirea religioasă a calendarului mamonic înseamnă respingerea calendarului Vieţii. Semnifică, altfel zis, respingerea timpului hristic, al timpului Vieţii şi înlocuirea lui cu timpul morţii. Iar odată cu respingerea timpului Vieţii se respinge şi Cel care, prin Jertfa Sa supra-temporală (Mielul Care pururea se junghie) a dăruit muritorilor Viaţa cea veşnică. Este foarte asemănător, pînă la coincidenţă paradigmatică, cu acea respingere a lui Dumnezeu-Iisus Hristos pe care au înfăptuit-o fariseii şi ceilalţi iudei care L-au osîndit Răstignirii.

Înlocuirea în relaţia cu Viaţa Însăşi, cu Hristos, a calendarului Vieţii cu calendarul morţii este nu numai o spurcăciune, nu numai o blasfemie. Este, de fapt, în esenţă, respingerea porţii Vieţii şi cantonarea încrîncenată, trădătoare, în timpul morţii. Nu este cu putinţă să-I slujeşti lui Dumnezeu, respingînd timpul liturgic, timpul Vieţii, și înlocuindu-l cu timpul morţii. Respingerea – fie şi implicită, indirectă, ocultă – a lui Hirstos-Mîntuitorul este apostazie. Iar îndreptăţirea ei este eres.

+ + +

Două slujiri religioase – două slujiri a doi domni

Mai există o dimensiune a impunerii calendarului bancar în slujirea bisericească. Sărbătorile bisericeşti marcate după calendarul european (mamonic, „îndreptat”, gregorian) preced întotdeauna, în timp, pe aceleaşi sărbători cinstite după calendarul creştin, în afară de unele dintre cele aflate în legătură cu data Paştelui. Una dintre cele mai importante sărbători cu dată nemişcătoare este Naşterea Domnului Iisus Hristos. În cadrul aceluiaşi crug anual, cei care se socot creştini, sărbătoresc de două ori aceeaşi sărbătoare – Naşterea Domnului. Unii o fac pe data de 12 decembrie a calendarului liturgic (ceea ce corespunde, deocamdată, zilei de 25 decembrie a calendarului civil), iar ceilalţi – pe data de 25 decembrie (ceea ce corespunde, deocamdată, cu ziua de 7 ianuarie a calendarului civil). [Corespunde zilei de 7 ianuarie numai în perioada dintre anii 1900 şi 2100: în anul 2100 la calendarul apusean va mai fi adăugată o zi şi, astfel, diferenţa dintre calendarul ortodox şi cel european va fi deja nu de 13 zile, ci de 14 zile, după cum pînă în anul 1900 diferenţa a fost de 12 zile. Prin urmare, după anul 2100 zilei de 25 decembrie din calendarul ortodox îi va corespunde ziua de 8 ianuarie din calendarul european, dar nu 7 ianuarie cum este acum, după anul 1900.]

Astfel, un singur ciclu anual găzduieşte două naşteri ale Domnului. Domnul, chipurile, se naşte de două ori în decursul aceluiaşi an, fapt ce devalorizează această sărbătoare, o face doar formală, o transformă într-un ritual golit de conţinut. Dar nimic gol nu rămîne aşa: ceva, oricum, este pus să umple golul format. Să vedem pentru ce anume, mai exact, pentru cine anume s-a pregătit acest loc care, prezumtiv, mai este gol.

De ce nu se prăznuiește paştele de două ori? Ştim că şi iudeii, cei de după răstignirea Mîntuitorului (căci toţi ceilalţi iudei ai Vechiului Testament L-au urmat pe Mesia Cel Întrupat, Răstignit şi Înviat, devenind, prin aceasta, creştini ortodocşi, formînd Noul Israel – Biserica lui Hristos), au o sărbătoare numită la fel – paştele („Pesah” în ebraică). Tocmai pentru a sublinia cu toată tăria incompatibilitatea sărbătoririi Paştelui ca Înviere a Domnului Iisus Hristos, Mesia Cel Adevărat, cu paştele (neo)iudaic, Biserica a stabilit sărbătorirea Paştelui categoric după sărbătoarea omonimă (dar cu un conţinut, sens şi rost opus) a (neo)iudeilor.

Această delimitare este atît de esenţială, încît regula stabilită pentru sărbătorirea Paştelui include următoarea cerinţă categorică: dacă prima duminică de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară nimereşte înainte sau în aceeaşi săptămînă cu paştele iudaic, atunci sărbătorirea Paştelui să fie mutată tocmai în duminica de după următoarea lună plină. Nu în următoarea duminică, adică peste o săptămînă, nici peste două. Ci obligatoriu după următoarea lună plină.

Care este pricina unei delimitări atît de drastice? Delimitarea categorică se face tocmai pentru a-L delimita pe Mesia cel Adevărat, adică Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat la Ceruri, Cel a Cărui Înviere se sărbătoreşte la Paşte, de mesia cel fals, care este Antihristul aşteptat de toţi neortodocşii („Moşiah”, Matreya, Mahdi etc.) şi de o parte dintre cei care se cheamă în chip mincinos „ortodocşi”.

Astfel, Paştele nu se sărbătorește de două ori tocmai pentru faptul că ar marca două evenimente distincte, chiar incompatibile, opuse. Ar marca două persoane distincte, chiar incompatibile, opuse ontologic. Dacă s-ar sărbători amîndouă aceste persoane, atunci sărbătorirea lui Mesia cel Adevărat s-ar devaloriza cu desăvîrşire, deplin, şi nu ar mai constitui o sărbătorire, ci o batjocorire, o spurcare, o apostazie. (Este semnificativ că papistaşii, trecînd la calendarul mamonei, au făcut-o mult mai consecvent decît neocalendariştii ortodocşi: aceia sărbătoresc paştele lor după alte reguli decît cele statornicite de Sfinţii Părinţi. Şi ca urmare ei marchează, deseori, paştele lor fie odată cu (neo)iudeii, fie înainte de ziua stabilită de Biserică – acea în care o fac ortodocşii.)

Sfinţii Părinţi au făcut o asemenea delimitare drastică încît pe creştinii care au continuat să sărbătorească Paştele Învierii pe data de 14 Nisan (calendarul iudaic), numiţi quattrodecimani („patrusprezecienii”), adică înainte de data Paştelui rînduită de Sfinţii Părinţi, i-au dat anatemei, deşi aceia în toate celelalte (dogmatică, cult, canoane etc) nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi creştini ortodocşi. Ba mai mult: revenirea lor la calendarul Sfinţilor Părinţi se făcea prin Mirungere, adică mult mai drastic decît în cazul unor eresuri care atingeau dogmele hristologice. Astfel, Sfinţii Părinţi au socotit, fiind călăuziţi de Duhul Sfînt, că sărbătorirea aparte, anticipată, „preînchipuită”, a Paştelui (deci şi a altor sărbători aflate în legătură cu Paştele) îi spurcă mai tare pe cei care sărbătoresc astfel, decît ereziile directe. Adică o astfel de sărbătorire „anticipată” vădeşte o despărţire mai gravă de Hristos, decît eresul. Vădeşte o apostazie.

În acest sens, apare întrebarea: de ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au statornicit ca Paştele Mîntuitorului Adevărat să nu premeargă paştelui lui mesia (moşiah în ebraică) celui fals, al lui Antihrist? Doar atunci cînd precede la fel nu coincide, ca şi atunci cînd îl succede. Care este temeiul cerinţei privind anume non-precederea, nepremergerea?

Din Scriptură știm că Antihristul – alias mesia cel mincinos – va veni înainte de cea de A doua venire întru Slavă a Mîntuitorului, Mesia cel Adevărat, Îi va premerge. Îi va premerge cu scopul de a se da pe sine drept Iisus Hristos pentru a-i amăgi pe cei mai mulţi, chiar şi pe unii dintre cei aleşi. Căci dacă ar fi cu putinţă să vină după Mesia Cel Adevărat, atunci el nu i-ar putea amăgi pe oameni, căci aceştia Îl vor fi cunoscut deja personal pe Mîntuitorul real. Astfel, Satan, cel care este stăpînul Antihristului, doreşte în toate să-l preceadă pe Mîntuitor, pe Dumnezeu, maimuţărind lucrarea de mîntuire. Vrea ca el să fie sărbătorit, cinstit, mai înainte de sărbătorile cele adevărate, adică de cele care Îl cinstesc pe Mîntuitorul cel Adevărat.

Acelaşi lucru ţine şi de celelalte sărbători domneşti – cele ce ţin de Persoana Mîntuitorului Dumnezeu. Cum să fie două Bunăvestiri în acelaşi an, înlăuntrul aceluiaşi crug anual? Sau două intrări în Biserică a aceleiaşi Maici a aceluiaşi Domn?

Un Domn, o Credinţă, un Botez. Nu doi domni, fiecare cu ziua sa de naştere. Oare pe acelaşi domn îl sărbătoresc cei care se conduc de calendarul bisericesc, al Sfinţilor Părinţi, al Vieţii celei veşnice, şi cei care se conduc de calendarul bancar, al slujitorilor mamonei, de calendarul morţii? Sau sînt, totuşi, doi domni cu două nume (în sensul teologic, scripturistic, de nume – de rost, de sens) diferite, dar cu aceeaşi denumireetichetă de „Iisus Hristos”? Oare amîndoi domni sînt adevăraţi? Sau doar unul este cel Adevărat, iar celălalt este unul fals, care pe nedrept este cinstit ca Iisus Hristos, nefiind Hristos?

Oare din ce considerente Sfinţii Părinţi au aşezat cu străşnicie încă la cel dintîi Sobor a toată lumea sărbătorirea Paştilor creştinilor neapărat după paştele iudeilor? Oare nu din pricina că, la sfărşitul veacurilor, mai întîi va veni, dîndu-se drept Iisus Hristos un altcineva, în locul lui Iisus Hristos, Antihristul? Cel care este aşteptat de către iudeii răstignitori ai lui Mesia cel Adevărat drept „mesia” lor, Antihristul, fiul pierzării, cunoscut creştinilor de la începuturi. Şi după acesta va veni a doua oară, în slavă, Domnul cel Adevărat, cel Întrupat, Răstignit şi Înviat, să izbăvească lumea din robia lui Antihrist şi să pună capăt acestei lumi ce în cele rele zace.

La început este sărbătorit domnul celor care se conduc de calendarul european, mamonic şi apoi este slăvit Domnul celor cu calendarul bisericesc, liturgic. Este foarte mare probabilitatea ca aceşti domni să fie foarte diferiţi, pînă la opus: unul este Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Celălalt ar fi mamona, mai exact, cel ce vrea să vină în locul lui Iisus Hristos, un impostor care să-şi aroge în chip mincinos demnitatea de izbăvitor al lumii. Anti-hristul.

Pe cine sau cui îi slujec cei care sărbătoresc „Naşterea Domnului” după calendarul morţii, împotriva Naşterii Domnului Celui Singur şi Adevărat? Pe cine sărbătoresc ei supunîndu-şi slujirea duhovnivcească timpului morţii? Ei nu slujesc Vieţii, căci o resping. Rămîne deci zeul firesc al timpului morţii, cel care a pregătit pentru oameni căderea lor din veşnicie, din Viaţă – în timpul cel al morţii. Seamănă prea mult cu slujirea lui Satan.

Iar sărbătorirea „pe nou” a Crăciunului este de fapt preînchipuirea sărbătoririi naşterii lui Antihrist. Mai ales că în Apus, unde Crăciunul a pierdut orice legătură cu originea sa, devenind o sărbătoare a banului, se sărbătoreşte exact Banul ca zeitate, Mamona, duhul Antihristului. Nu întîmplător în ultimii ani s-a instituit în Apus un nou nume pentru Crăciun (Christmas) – X-mas. Nu întîmplător X-ul respectiv a apărut în locul Numelui Christ (Hristos)… Se sărbătoreşte un „necunoscut”, deocamdată, ascuns în spatele necunoscutei X.

+ + +

Ortodoxia cu calendarul ortodox şi ecumenismul cu calendarul civil

Motivaţia oficială, cea declarată, a introducerii calendarului gregorian (poreclit, spre înşelare, „calendar îndreptat”) în cultul Bisericii Ortodoxe prin înlăturarea calendarului liturgic era asigurarea sărbătoririi în comun cu catolicii şi protestanţiii a Naşterii Domnului şi a altor sărbători, inclusiv Învierea Domnului[3]. Așadar, scopul introducerii calendarului bancar în Biserică era ecumenismul – amestecarea într-o împreună-slujire a ortodocşilor cu ereticii. Scopul introducerii calendarului european, mamonic, în Biserica lui Hristos era să se obţină renunţarea neocalendariştilor ortodocşi la Adevăr, prin acceptarea echivalenţei Adevărului cu minciuna eresului, a eresurilor. Căci aceasta este ecumenismul – unirea adogmatică, sincretistă, în împreună-slujire a tuturor celor care vehiculează denumirea-etichetă „Iisus Hristos” care, de fapt, ascunde nume diferite, adică, sensuri, conţinuturi diferite. Creștinii ştiu că Antihristul va pretinde că anume el este Iisus Hristos.

După cum a demonstrat părintele Serafim Rose, ecumenismul este religia lui Antihrist[4]. Acea religie în baza căreia va fi îndreptăţită aclamarea lui Antihrist şi închinarea în faţa lui. Orice religie îl sărbătoreşte – în felul ei – pe întemeietorul ei. La fel şi ecumenismul care pretinde să fie religia „bisericii lui Hristos”, adică de a fi „creştinismul universal”, are nevoie de sărbătorirea capului lui, a întemeietorului lui.

Creştinii sărbătoresc Naşterea lui Iisus Hristos. Ecumenismul este religia care pretinde ea să fie creştinismul universal şi să înlocuiască prin sine Ortodoxia cea adevărată. La fel, ecumenismul are drept scop înlocuirea sărbătoririi lui Iisus Hristos Cel Adevărat cu sărbătorirea hristosului celui fals – Antihristul.

Introducerea a două naşteri a lui Iisus Hristos, de fapt, a naşterii a două persoane distincte, fiecare fiind numită „Iisus Hristos”, este, în ultimă instanţă, înlocuirea sărbătoririi Dumnezeului-Om Iisus Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Murit şi Înviat cu sărbătorirea omului, a fiului pierzării – Antihrist.

Calendarul hristic, cel liturgic, al Învierii, „stilul vechi” cum îl poreclesc neocalendariştii, este închinat sărbătoririi lui Iisus Hristos, iar calendarul „îndreptat”, european, bancar, al pierzării, calendarul antihristic este închinat sărbătoririi Antihristului. Fiecare religie cu calendarul său – Ortodoxia are calendarul său – cel hristic, şi ecumenismul (religia Antihristului) are calendarul său – cel antihristic, gregorian, „îndreptat”.

+ + +

Întrebuinţarea calendarului nebisericesc în slujirea Bisericii dezorganizează această slujire prin încălcarea Tipicului slujbelor dumnezeieşti, desfiinţînd mai multe sărbători bisericeşti, adică anulînd slujbe dumnezeieşti. De asemenea, această inovaţie nelegiuită calcă peste canoanele bisericeşti care statornicesc patru posturi peste an, dar nu trei, așa cum în anumiţi ani impune calendarul secular introdus în slujirea bisericească (în unii ani, ca urmare a aplicării calendarului european în Biserica ortodoxă dispare postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel). Hotărîrea ierarhiei neocalendariste de a numi în mod artificial trei zile de post nu salvează situaţia, ci o înrăutăţeşte şi mai mult, deoarece aceste trei zile se pot face exclusiv pe seama zilelor săptămînii cu harţ (adică a săptămînii în care nu se admite postirea miercurea şi vinerea), ceea ce este o necinstire a Duhului Sfînt-Dumnezeu (căci pentru a Lui cinstire s-a făcut acea săptămînă cu harţ). Întrebuinţarea acestui calendar vădeşte şi o lipsă gravă de evlavie (nemaivorbind de dragoste) faţă de Dumnezeu, faţă de slujirea Lui, faţă de Predania Bisericii (căci Tipicul face parte din Sfînta Predanie (Tradiție), iar Predania este, alături de Sfînta Scriptură, izvorul credinţei noastre).

Biserica Ortodoxă a dat anatemei de mai multe ori (în 1583, 1587, 1593, 1670, 1827, 1895, 1902, 1903, 1904, 1919, 1924) pe toţi cei care îndrăznesc să schimbe rînduiala slujbelor, inclusiv să se lepede de calendarul bisericesc. Anatema nu are termen de prescripţie: este valabilă şi în veşnicie. Ea separă pe cei din Rai de cei din iad. Anatema se dă numai asupra acelor aspecte ale credinţei care fac imposibilă mîntuirea. Anatema dată asupra celor care trec la calendarul antihristic, gregorian, arată că problema calendarului este o problemă de mărturisire a credinţei, este o problemă de deosebire dintre dreapta credinţă şi eres, deci, este o problemă de mîntuire.

Cu titlu ilustrativ reproducem din cartea episcopului Policarp al Diauliei (Schimbarea calendarului, Atena, 1947, pag. 13): „În 1593, a fost convocat la Constantinopol un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au participat cei patru patriarhi, reprezentantul cu puteri depline al Bisericii Ruse şi mulţi alţi ierarhi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe. Acest sinod a repetat afurisirea preasfinţitului patriarh Ieremia al II-lea şi a emis o enciclică în care, printre altele, se afirmau următoarele:

„Cel care nu urmează tradiţiile Bisericii care au fost hotărîte de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice care bine au poruncit ca noi să păzim Sfintele Paşti şi Mineiul (calendarul sărbătorilor cu dată fixă), dorind în schimb să urmeze noua Pascalie şi Mineiul astronomilor Papei, şi împotrivindu-se tuturor acestora, doreşte să le răstoarne şi să le distrugă, să fie anatema şi afurisit din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor”.

În 1903, Biserica României a luat următoarea hotărîre: „Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale a României este de părere că şi propune ca noi să rămînem în această privinţă în cele în care ne aflăm astăzi. Fiindcă este cu neputinţă să nu încălcăm indicaţiile canoanelor dacă dorim să luăm în considerare o schimbare sau reformă a calendarului iulian, cu care Biserica ortodoxă a trăit atît de mult timp. Pe lîngă aceasta, nu ne este îngăduit să atingem nici măcar cu degetul vechile hotărîri care constituie slava Bisericii noastre”.

Introducerea calendarului mamonic în Biserică s-a făcut în toate cazurile cu violenţă, cu silă, în temeiul unei decizii a puterii politice anticreştine, a stăpînirilor tiraniceşti – a celor democratice, a celor totalitare. Ba mai mult, în multe cazuri, prigoana creştinilor care nu vedeau nici un temei canonic pentru a se lepăda de Tipic, de calendarul bisericesc, se făcea la iniţiativa şi cu participarea ierarhilor şi clericilor care acceptaseră această nelegiuire. Acest mod de stricare a rînduielilor bisericeşti a dat naştere la schisme: neputînd să-i înduplece pe creştini să se lepede de canoane, ierarhii modernişti, prin faptul lepădării de Predanie şi de cei care rămîneau statornici în credinţa lor ortodoxă, au făcut schismă, întemeind, prin ruperea de Sfînta Predanie, propriile ierarhii în baza calendarului mamonic – ierarhiile neocalendaristice, neostiliste, „mamoniste”, ale morţii, împotriva Vieţii.

Schisma şi eresul anulează sobornicia, unitatea. Iar calendarul „îndreptat” introdus în Biserica lui Hristos desfiinţează dogma Bisericii – Cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. Căci desprinderea de slujirea împreună cu Biserica Sfinţilor Părinţi din Ceruri reprezintă anularea Sobornicităţii.

Toate aceste roade ale lepădării calendarului bisericesc al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, calendar după care ei au statornicit ca să se rînduiască toată slujirea către Hristos cel Adevărat, au fost generate de scăderile din dreapta credinţa şi de scăderile din evlavie, din frica de Dumnezeu a iniţiatorilor şi făptaşilor acestei lepădări. Pentru aceste roade ale nelegiuirii nu pot fi găsite îndreptăţiri în nici o privinţă, oricare să fi fost intenţia şi lucrarea celor care au urzit şi care au înfăptuit toate aceste nelegiuiri. Încercarea de a le îndreptăţi, inclusiv în numele unei „iubiri” fără Hristos, fără Adevăr, împotriva lui Hristos, al unei „iubiri” de dragul unităţii întru mamona, transformă neocalendarismul în eres. Încercarea de a îndreptăţi călcarea canoanelor, cum ar fi, bunăoară, cel care statorniceşte patru posturi peste an, este, după cum învaţă Sfîntul Teodor Studitul, eres.

Urmarea calendarului bisericesc nu este singurul criteriu pentru ca o comunitate să fie Biserică Ortodoxă. Principalul criteriu este dreapta credinţă – în toate, nu numai în cele ce ţin de schimbarea / păstrarea calendarului bisericesc, adică o credinţă neprihănită de eresuri, o slujire neştirbită de eresuri, o slujire continuatoare a slujirii Apostoleşti, căci Biserica lui Hristos este Una, este Sfîntă, este Sobornicească, este Apostolească. După cum Dumnezeu este Unul în Treime, aşa şi Biserica este Una, tot aşa este şi Domnul nostru Iisus Hristos – Unul din Sfînta Treime. Şi El o dată S-a născut. După cum o dată a înviat și, în același timp, pururea se junghie pentru păcatele noastre.

Păstrarea rînduielilor bisericeşti moştenite de la Părinţii bisericeşti este o cerinţă necesară, nu şi suficientă. Astfel, ce folos au unii că se ţin de calendarul bisericesc, dar mărturisesc o credinţă seculară, ecumenistă, şi se împărtăşesc cu cei daţi anatemei de Biserică, inclusiv cu neocalendariştii slujitori ai mamonei?

+ + +

Slujirea lui Dumnezeu Celui Adevărat, Sfintei Treimi, este prin excelenţă jertfă şi Jertfă: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfînta Jertfă cu Pace a o aduce!” Iar omul nimic nu are al său, decît sufletul ca să aducă drept jertfă lui Dumnezeu: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate!” Iar sufletul I se poate aduce lui Dumnezeu doar prin pocăinţă: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Altceva omul nu are al său, dar şi sufletul său, această viaţă îi este dăruită de Dumnezeu.

Slujirea întru Domnul se poate face şi se face împreună cu toţi laolaltă – cu cei deja în Ceruri şi cu cei care vor să ajungă acolo. Iar slujirea-împreună (cuvîntul grecesc Lit-urghie înseamnă împreună-lucrare) se face după timpul liturgic, timpul hristic, timpul Vieţii împotriva morţii, al slujirii-împreună a Bisericii Luptătoare de pe pămînt împreună şi sub îndrumarea Bisericii Biruitoare din Ceruri a Sfinţilor Părinţi care şi astăzi îi călăuzesc prin canoanele lor pe cei care se lasă călăuziţi.

Hristos a Înviat!

Nevrednicul rob al lui Dumnezeu-Sfînta Treime,

Benedict Moldoveanu

mdn.md

__________________________________________________________________________

[1] Corespunde zilei de 7 ianuarie numai în perioada dintre anii 1900 şi 2100: în anul 2100 la calendarul apusean va mai fi adăugată o zi şi, astfel, diferenţa dintre calendarul ortodox şi cel european va fi deja nu de 13 zile, ci de 14 zile, după cum pînă în anul 1900 diferenţa a fost de 12 zile. Prin urmare, după anul 2100 zilei de 25 decembrie din calendarul ortodox îi va corespunde ziua de 8 ianuarie din calendarul european, dar nu 7 ianuarie cum este acum, după anul 1900.

[2] Au apărut mărturii vrednice de crezare precum că în ultimii cîţiva ani Lumina Sfîntă nu se pogoară aşa cum se pogora pe parcursul a peste 1600 de ani de cînd se consemnează documentar această minune. Cei interesaţi de schimbările remarcate pot efectua de sine stătător cercetările cuvenite, inclusiv pe internet.

[3] Vezi enciclica din patriarhiei Constantinopolului din anul 1920: http://www.ecum.ro/infoecum/files/enciclica_patriarhiei_ecumenice.pdf

[4] Vezi http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Ortodoxia_si_religia_viitorului.pdf

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: