(republicare) Altfel despre Paisie Aghioritul sau Adresarea unui monah atonit „schismatic” către unul „canonic”

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor 19 mănăstiri conducătoare ale Muntelui Athos, crezînd, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei, pentru o perioadă.

De vreme ce era plin de fapte bune, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme la Muntele Athos îl vizitau deseori pe părintele Sava. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cucernicul părinte Sava?

Cu toate acestea, cînd Patriarhul Ecumenic Dimitrie a conslujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Părintele s-a ridicat; sufletul său nu mai putea suferi să se afle într-o așa de ostentativă Biserică ecumenistă. Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a îngrădit de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau celor 19 mănăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele 19 mănăstiri sau în chiliile ori dependinţele ce le urmau.

Toţi pomenitorii Patriarhului au început să se agite; din mănăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Părinte. Dar vizitele dese ce au devenit împovărătoare nu au slujit la nimic.

În cele din urmă, Părintele s-a simțit obligat să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita des, răspunzînd astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotărîţi să îl convingă pe Părinte de greşeala sa. Iată textul scrisorii Stareţului:

* * *

În timpul vizitei la chilia noastră de acum cîteva zile, aţi repetat declaraţiile dogmatice neortodoxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl pomenim pe Patriarhul Dimitrie [Papadopoulos, patriarh de Constantinopol în perioada 1972-1991; a continuat promovarea ereziei ecumeniste propovăduită din plin de predecesorii săi]. Aţi mai făcut şi alte declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat.

În Pateric se scrie că atunci cînd avva Agathon a fost întrebat dacă era mîndru, curvar şi eretic, a răspuns că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar nu şi că era un eretic, căci aceasta înseamnă despărţirea de Dumnezeu [1].

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 5)

 

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

>> Partea 4 <<

 

V. ECLEZIOLOGIA „Mărturisirii …” ÎMPOTRIVA ECLEZIOLOGIEI ORTODOXE: Trei teze – trei răsturnări ale Sfinţilor Părinţi

„Mărturisirile …” se reduc – integral – la următoarele trei teze:

• în Biserică există episcopi care învaţă erezii şi aceste erezii molipsesc întregul trup al Bisericii:

„… cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia şi celorlalţi membri prin cuvânt şi prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii.”

„… cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale …”

„… îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

„…ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii.”

„…unele mădulare ale Ei [Bisericii] sunt căzute în rătăcirea ecumenistă …”

„…aşteptând să dea semne de pocăinţă publică, la fel cum manifestarea lor eterodoxă (eretică) a fost publică …”

Aici am putea adăuga şi constatările unui important semnatar (autor) al acestor „Mărturisiri …” pr. prof. T. Zisis, făcute de dumnealui în cartea sa citată mai sus:

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

„ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul

A se citi şi scrisorile precedente:

1. „Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie [..] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”

2. „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

3. Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul? Luări aminte.

~ + ~

Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor]

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge

Problema nou-calendarismului conservator sau despre „tradiţionalismul” cripto-ecumenist (+video)

Discurs ţinut de Pr. Maxim (Maretta) la Conferinţa Interortodoxă „Ortodoxia şi Ecumenismul Modern”,

Universitatea Chicago, 5/18 martie, 2007.

Sfinţiilor voastre, Părinţi şi Fraţi, Doamnelor şi Domnilor,

Aş vrea sa vă vorbesc astăzi despre problema nou-calendarismului conservator. Cînd spun „nou-calendarişti conservatori”, mă refer la cei care consideră eronată, regretabilă sau chiar eretică, într-o oarecare măsură, introducerea calendarului gregorian şi participarea la mişcarea ecumenică, dar, cu toate acestea, rămîn în bisericile care ţin calendarul nou şi încurajează ecumenismul. Deşi nou-calendariştii conservatori consideră, pe bună dreptate, Ortodoxia drept unica şi singura Adevărată Biserică a lui Hristos şi păzesc dogmele şi rînduielile Ortodoxiei cu rîvnă admirabilă, ei sînt sub episcopi care neagă aceste dogme şi distrug evlavia tradiţională. Cu toate că această situaţie le este cu siguranţă incomodă, ei sînt nevoiţi să o justifice şi să invoce următorul argument:

• Participarea episcopilor noştri la mişcarea ecumenică este greşită, însă aceasta este doar un abuz şi nu o erezie, iar dacă se consideră erezie, atunci doar la nivel personal, nu şi oficial.

Prin urmare, biserica ca un tot întreg nu este implicată în erezie şi ei pot, cu conştiinţa împăcată să rămînă în comuniune cu episcopii. Acest raţionament stă, în fond, la baza tuturor încercărilor riguroase de a justifica rămînerea în biserica nou-calendaristă sau ecumenistă şi nerevenirea la Biserica de stil vechi sau Biserica Ortodoxă tradiţională.

Argumentul în sine ridică întrebarea: Ce este de fapt un document oficial? În realitate, Sfinţii Părinţi nu au făcut niciodată o distincţie între erezia oficială şi cea neoficială. Istoria Bisericii atestă cazuri în care, dacă un episcop proclama o erezie predicînd în biserică, ascultătorii rupeau imediat comuniunea cu el, iar ceilalţi episcopi ai Bisericii făceau acelaşi lucru din momentul constatării veridicităţii acuzaţiilor, dîndu-i posibilitatea de a se lepăda de rătăcire. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi cazul lui Nestorie. Cu toate acestea, voi accepta provocarea şi voi demonstra că biserica de stil nou a adoptat, incontestabil, învăţături eretice la nivelul cel mai oficial posibil: proclamarea publică de către Patriarh şi aprobarea de către Sinodul Bisericii.

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti (I)

Nou-stiliştii (următorii „stilului nou”) nu înţeleg sau, mai degrabă, se fac că nu înţeleg că „problema calendarului” nu se referă deloc la calendarul în sine, ci la „schimbarea” calendarului ca la o etapă stabilită din timp către înjugarea de facto a bisericilor ortodoxe la erezia ecumenistă. Ecumenismul este scopul, schimbarea calendarului – unul din paşii cruciali. Aceasta n-o spune „stilistul” X sau Y, ci însăşi cei care au lucrat intens la lepădarea calendarului Bisericii lui Hristos şi acceptarea calendarului ecumenist, lepădat de Biserică. Şi deci:

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”.

Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului.

14 ianuarie: Cînd monahii nu trebuie să tacă, cum a murit Iulian Apostatul şi alte lucruri minunate

Biserica lui Hristos îl prăznuieşte astăzi pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul cetăţii Capadociei. Toţi creştinii au auzit de acest sfînt, dar, din păcate, foarte puţini îi cunosc viaţa şi lucrarea şi, din şi mai mare păcate, şi mai puţin doresc să-l cunoască pe Sfîntul Ierarh ca să-l urmeze în credinţă şi faptă. În acest sens, consider foarte important să atrag atenţia la cîteva momente de mare actualitate (vezi întîmplarea cu evreii) din bineplăcuta şi rîvnitoarea viaţă a sfîntului care L-a mărturisit pe Hristos indiferent de urmări, de contextul politic şi de cel ideologic în care se afla, tocmai pentru ca noi, cei mai mici, urmărindu-i cu smerenie şi dragoste viaţa, să lucrăm cele predanisite nouă de Sfîntul Ierarh prin faptele sale „intolerante, habotnice şi fundamentaliste”:

• Cînd monahii trebuie să iasă la mărturisirea credinţei

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.

25 decembrie: Sfîntul Spiridon, cîntarea deşartă, rîvna cea bună şi ruşinarea ereticilor

Astăzi, 25 decembrie după calendarul papistăşesc-mamonic [notă: site-ul original nu funcționează] şi 12 decembrie după cel bisericesc, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cinstitul Ierarh Spiridon al Trimitundei, marele făcător de minuni. În acest sens, ţin să aduc la lumină cîteva fragmente mai puţin cunoscute, dar de mare folos, din slăvita viaţă a acestui mare Părinte al Bisericii lui Hristos, sărbătorit în această zi atît de Biserica Biruitoare din Ceruri, cît şi de Biserica Luptătoare de pe acest pămînt:

• A cînta cu mîndrie în Biserică este urît Domnului
  

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: „Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert.

Lumina Sfîntă şi ecumeniştii

Mulţi ecumenişti nu ezistă să îşi justifice apostazia prin următoarea afirmaţie: “dacă noi suntem eretici şi lipsiţi de har, Lumina Sfîntă nu s-ar coborî la Ierusalim în Săptămâna Patimilor”. Acest argument nu este adevărat cel puţin din următoarele motive.

În primul rând, a fost dintotdeauna acceptat  în Ortodoxie faptul că cele sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie că în cele ale necredincioşilor. Ştim aceasta de la moaştele Sfinţilor care lucrează permanent minuni, indiferent de cine le ţine în păstrare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiectele sfinte pe care Sfinţii le-au purtat sau le-au sfinţit prin vărsarea sângelui lor. Iarăşi se poate spune acelaşi lucru despre locurile sfinte pe care Domnul nostru şi Sfinţii le-au sfinţit cu prezenţa lor sau prin faptele de virtute care au fost săvârşite acolo.

Prin urmare, concluzionăm că Lumina Sfîntă nu vine mulţumită patriarhului Ierusalimului, ci aceasta se coboară în ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului.

Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? (Psalmi 4:2)

Asemenea dialoguri, de o deosebită smerenie şi rîvnă pentru Adevăr apar tot mai rar pe net-ul „ortodox”. Am bucuria să împart cu cititorii dornici de Adevăr – aşa cum este El – această statornică şi nepretenţioasă mărturisire a credinţei Ortodoxe, atît de urîtă de cei din exterior şi atît de vicleneşte folosită de cei din interior, luptători împotriva Cuvîntului Întrupat, Răstignit şi Înviat. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Căutătorul: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxul: “Ortodoxie“ înseamnă “dreapta slăvire“, să îi dai cinstea cuvenită Domnului. Căci există de asemenea o preamărire greşită a Domnului, o cinstire ce nu-I este bineplăcută. Ortodoxie înseamnă să acorzi Domnului cinstea cuvenită prin dreaptă credinţă şi dreaptă închinare. De fapt, “Ortodoxie“ înseamnă simplu “dreapta credinţă“.

Căutătorul: De ce este necesară dreapta credinţă?

Ortodoxul: Nu putem cinsti ceea ce nu cunoaştem, iar dreapta credinţă înseamă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei care nu au dreaptă credinţă, nu îl pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Către aceștia, credincioşii adevăraţi spun, nu din aroganţă, ci din smerita recunoaștere a comorii pe care au primit-o: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim“(Ioan 4.22).

C: Ce este Biserica Ortodoxă?

Au mîntuire necreştinii şi ereticii? Răspunsul Sf. Ignatie Briancianinov către o umanistă „tolerantă”

In contextul discutiilor iscate pe marginea articolului „Puric fuzioneaza cu paganii pe niste „canale formidabile” „, va prezint scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocsi. (sursa)

Sa luam aminte la aceste cuvinte de mare importanta pentru gandirea ortodoxa autentica, supusa in ultimele decenii unui atac permanent si perfid din partea unor umanisti „bine-intentionati” si „toleranti” cu minciuna:

„Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre!

Părintele Iustin Pîrvu: Avem tot dreptul să ne mîniem pe păcat şi pe eretici

interviu cu părintele Iustin Pîrvu, aprilie 2005, revista „Glasul monahilor”

– Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?

– Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

– Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

– Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

– Şi când trebuie să taci?

– Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…). Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.

Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă.

Biserica lui Hristos nu discută, fiindcă Ea nu caută

cotinuarea fragmentului precedent

Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere a bisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruirea celor eterodocşi. „Acestea sunt”, spun ei, „manifestări de iubire faţă de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilia noastră”, spun ei adeseori, „dacă nu luăm parte la conferinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conciliile papale ş.a.m.d., atunci cum vor cunoaşte occidentalii Biserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.

Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Ortodoxă este Biserica Unică şi Adevărată, când ei o văd însoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale? Nu vor crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi ea asemeni celorlalte – relativă şi parţială? Sau este rezonabil să sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători de beretă şi ale unor preoţi îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodată în stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i flateze pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă ar avea o nostalgie autentică de a cunoaşte Ortodoxia, nu ar avea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndrepta direct spre izvoarele acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.

Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăr este să crezi tu însuţi în el. Nu îl discuta, mărturiseşte-l doar!

Sfîntul Ioan Iacob Românul despre fraţii cei mincinoşi

În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că voi fi în veacul cel de apoi. “Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.”(Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de Sfânta şi Preadulcea Ortodoxie; de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om”. [umanismul –n. ed.] (tradusă din greceşte).

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorothei: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune”. „După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi diavolul se închipuie un înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind neobservaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121).

Sursa

Pentru orice creştin ortodox: Despre RÎVNA SFÎNTĂ

Sfîntul Ierarh Nicolae pălmuindu-l pe ereticul Arie

CUVÎNTUL ARHIEPISCOPULUI AVERCHIE (TAUŞEV) (+1976)

Potrivit învăţăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, lucrul esenţial în creştinism este focul râvnei dumnezeieşti, râvna pentru Dumnezeu şi slava Sa – sfânta râvnă care singură este capabilă să-l anime pe om în strădaniile şi luptele plăcute lui Dumnezeu şi fără de care nu există viaţă duhovnicească autentică şi nu există şi nu poate exista creştinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creştinii sunt ,,creştini” doar cu numele: ei doar ,,au nume că trăiesc”, dar în realitate ,,sunt morţi”, precum a fost spus sfântului văzător al tainelor, Ioan (Apocalipsa 3, 1). Adevărata râvnă duhovnicească este exprimată, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predată în cuvintele rugăciunii Domnului, care se află chiar la începutul ei: ,,Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pre pământ” (Matei 6, 9-10).

Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înşişi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima lor – şi în cuget şi în simţire, şi prin cuvinte şi prin fapte, şi prin întreaga lor viaţă – şi în chip firesc doresc ca toţi ceilalţi oameni să-L slăvească pe Dumnezeu în acelaşi fel. Prin urmare, cu siguranţă, ei nu pot îndura cu indiferenţă ca, în prezenţa lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat sau să fie batjocorite lucrurile sfinte.

Fiind râvnitori către Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-L slujească doar pe El cu toată puterea fiinţei lor; ei sunt gata să uite de ei înşişi cu totul pentru a-şi jertfi chiar viaţa pentru a-i aduce pe toţi oamenii către a place şi a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm blasfemia şi de aceea nu pot suferi comuniunea cu şi a fi prieten cu blasfemiatorii şi batjocoritorii numelui lui Dumnezeu şi cu dispreţuitorii lucrurilor sfinte.

Sfîntul IOAN GURĂ DE AUR: „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el.”

„…Erezia este hranã otrãvitoare pentru suflet, este falsificarea leacurilor mîntuitoare; este jefuirea sfintelor bunuri, falsificatoarea monezilor adevãrului; este măsluitoarea lucrului desãvîrsit; este abatere de la linia dreaptã pe care o traseazã cuvîntul lui Dumnezeu. Erezia este primirea ideilor religioase pe care Biserica le osîndeşte ca mincinoase şi potrivnice dreptei credinţe. Erezia este atentat împotriva autoritãţii şi autenticitãţii Bisericii, pe care a întemeiat-o Hristos, ca stîlp şi temelie a Adevãrului.

Dar lumea de astãzi nu dã importantã gravei primejdii, care provine din erezie. Şi acesta este unul din semnele vremii.

O, lume! Ia aminte la cele mici! Ia aminte ca laptele pe care-l bei sã fie curat, hrana sã-şi fie proaspãtã şi vitaminizatã, medicamentele sã-ţi fie eficace, monedele şi bancnotele sã nu fie false, monumentele tale arheologice sã nu sufere nici cea mai micã stricãciune, mijloacele comune cu care cãlãtoresti sã nu se abatã de la traseul lor.

La toate eşti atent, în afarã de una: de credinţa ortodoxã. Aceasta nu te intereseazã. Vai de tine lume, cu concepţiile pe care le ai si cu indiferenţa ta. Cãci, dezinteresîndu-te de cele mari şi înalte, ai cãzut în prãpastia raţionalismului, a materialismului, a necredinţei şi a ateismului şi, poate, acum vei înţelege ce este Ortodoxia pe care o dispreţuieşti.

Dar voi, suflete credincioase, cîte aţi mai rãmas în veacul nostru, nu vã luaţi dupã curentele moderne ale lumii, nu vã speriaţi de mulţimea duşmanilor care vã înconjoarã, ci rãmîneţi statornici în toatã credinţa tradiţionalã a sfinţilor şi fiţi gata sã luptaţi lupta cea bunã. Trãieşte Ortodoxia şi vei avea parte de sfîrşitul biruitor al ei”.

Cuviosul Augustin Kantiotis (sursa)

+ + +

Sfîntul Ioan Gură de Aur:

Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.

Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.

+ + +

Sfîntul Marcu al Efesului

Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există compromis. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: „Taie-ţi capul şi du-te unde vrei”.

+ + +

Sfîntul Ioan Damaschin

Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.

Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.

+ + +

Sfîntul Teodor Studitul

A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.

Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic, – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire.

+ + +

Sfîntul Vasile cel Mare

Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vătăma mult, înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apără cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasă adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.

Una este crimă care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să luptăm până la sfârşit … nu pentru bani, nu pentru slavă, ci pentru a dobândi de obşte comoară credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne…

+ + +

Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ (+1960)

„Iar câtiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă aceste sfinte canoane, numindu-le «bariere ruginite». Canoanele insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli si prin Sf. Parinti ai celor sapte Sfinte Soboare a Toată Lumea si zic: «Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.»

Nu zic ca ei de multa grasime si nefrica de Dumnezeu li s-a întunecat mintea si au napârlit, cazându-le si parul si barba si mustata, facându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului si al Sfintilor si cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfintilor ei le calca în picioare, dar predica sus si tare ca sunt ortodocsi”

+ + +

Cui se supun cei care atacă la suprafaţă ecumenismul, secularizarea şi întreg tacîmul de erezii contemporane, continuînd în acelaşi timp să rămînă cuminciori sub ascultarea celor căzuţi în aceste eresuri şi crezînd (invocînd o mincinoasă iconomie) că Duhul Sfînt acoperă în continuare slujirea eresiarhilor ? Hristos, prin Sfinţii Săi – Stîlpi ai Ortodoxiei, adevereşte limpede şi fără ocolişuri: „Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade [Sinoadele adunate în numele şi duhul lui Hristos, nu în numele lui Antihrist şi a duhului său ucigător de Adevăr], să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte„ şi „vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti”.

Pe cine urmăm? Cui facem ascultare? Cui slujim?

„CUVÂNTUL VOSTRU SĂ FIE: CEEA CE ESTE DA, DA; ŞI CEEA CE ESTE NU, NU; IAR CE E MAI MULT DECÂT ACESTEA, DE LA CEL RĂU ESTE.” (Matei 5:37)

PENTRU TOATE PAROHIILE ŞI MĂNĂSTIRILE ORTODOXE: RÎNDUIALA DUMINICII ORTODOXIEI (Sinodiconul)

Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărîrile dogmatice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Sinodului, a alcătuit în acest scop o rînduială deosebită a Dreptei Credinţe.

Odată cu credinţa creştinească această rînduială a trecut din Împărăţia Răsăritului Creştinesc („Imperiul Bizantin” cum îl numesc istoricii) şi în Biserica Rusă. În anul 1766 Sfîntul Sinod a înfiinţat pravila în al cărei temei rînduiala din Duminica Ortodoxiei începu să se săvîrşească de către arhiereii eparhiilor în catedrale, deşi înainte ea se săvîrşea şi de parohii bisericilor şi de stareţii mănăstirilor. La începutul veacului XX prin hotărîrea clerului vîrfelnicesc Biserica Rusă s-a întors la datina veche, aducînd din nou spre buna cuviinţă în toate bisericile „Rînduiala Duminicii Ortodoxiei”. La congresul al III-lea al misionarilor (or. Kazan, 1897) s-a propus introducerea în obiceiul bisericesc de obşte „a rugăciunilor deosebite pentru întoarcerea celor rătăciţi în eresuri şi dezbinări”. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe de către Sfîntul Sinod, potrivit hotărîrii din 2-4 aprilie 1902, cu numărul 1495, s-a luat hotărîrea de a săvîrşi în întîia duminică a Postului Mare slujba „Rînduielii Duminicii Ortodoxiei” în toate mănăstirile şi bisericile din oraşe şi sate.

Fraţilor mireni sau clerici, răspîndiţi la toată suflarea creştinească această Slujbă deosebit de importantă în aceste vremuri de apostazie, în care înaintemergătorii lui Antihrist îşi întrebuinţează toate silinţele pentru a îngropa Tradiţia de mărturisire vie şi deschisă, în Duhul Sfinţilor Părinţi, a adevăratei Credinţe Mîntuitoare.

RÎNDUIALA

DUMINICII BIRUINŢEI ORTODOXIEI

Împărate ceresc…

Citeţul: Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori). Veniţi să ne închinăm…

Şi psalmul 74:

Mărturisi-ne-vom Ţie, Dumnezeule, mărturisi-ne-vom Ţie şi vom chema numele Tău, povesti-voi toate minunile Tale.

Cînd voi lua vreme, eu dreptatea voi judeca.

Topitu-s-au pămîntul şi toţi cei ce locuiesc pre dînsul: eu am întărit stîlpii lui.

Zis-am celor fărădelege, nu faceţi fărădelege şi celor ce greşesc, nu vă înălţaţi cornul.

Nu vă ridicaţi asupra înălţimii cornul vostru şi nu grăiţi împotriva lui Dumnezeu nedreptate.

Că nici de la răsărituri, nici de la apusuri, nici de la munţi pustii.

Că Dumnezeu judecător este: pre acesta smereşte şi pre acesta înalţă.

Că păharul este în mîna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură şi au abătut din aceasta în aceasta, însă drojdiile lui nu s-au deşertat, bea-vor toţi păcătoşii pămîntului.

Iară eu mă voi bucura în veac, cînta-voi Dumnezeului lui Iacov.

Şi toate coarnele păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa cornul dreptului.

Slavă, şi acum: Aliluia (trei ori).

Apoi:Dumnezeu este Domnul, şi S-a arătat nouă… glasul 4

Mulţumiţi fiind noi, nevrednicii, robii Tăi, Doamne, pentru binefacerile Tale cele mari, ce ni s-au făcut nouă, slăvindu-Te Te lăudăm, bine Te cuvîntăm, mulţumim, cîntăm şi preaslăvim a Ta bună milostivire, şi ca nişte robi cu dragoste strigăm Ţie: Făcătorule de bine, Mîntuitorul nostru, slavă Ţie.

Slavă, glasul 3

De binefacerile Tale şi de daruri, învrednicindu-ne în dar ca nişte robi netrebnici Stăpîne, alergînd cu osîrdie către Tine, mulţumire după putere Îţi aducem şi slăvindu-Te pe Tine, ca pe Făcătorul de bine şi Ziditorul strigăm: Slavă Ţie, preaîndurate Dumnezeule.

Şi acum, glasul 4

Precum a înălţimii de sus podoabă, şi pe cea de jos frumuseţe ai arătat-o sfîntei sălăşluiri a măririi Tale, Doamne, întăreşte-o pre aceasta în vecii vecilor şi primeşte pentru Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunile noastre pe care neîncetat Ţie ţi le aducem, Viaţă şi Înviere a tuturor!

Citeţul:Prochimen, glas al 4-lea

Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Domnului Dumnezeului nostru vor înflori.

Stih: Veselise-va dreptul de Domnul şi va nădăjdui întru El.

Din cartea cea către romani a Sfîntului Apostol Pavel citire (cap. 16)

Fraţilor, vă îndemn să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate. Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!

Strana: Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie !

Sfînta Evanghelie de la Matei (cap. 18):

Zis-a Domnul: vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururi văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să măntuiască pe cel pierdut. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducîndu-se va căuta pe cea rătăcită? Şi dacă s-ar întîmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decît de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit. Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în ceruri, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în ceruri.

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

RUGĂCIUNE

Dumnezeule Preaînalte şi Ziditorule a toată făptura, Cela ce umpli toate cu mărirea Ta şi pe toate le ţii cu puterea Ta, Ţie, Izvorului a toate darurile Domnului nostru aducem mulţumire noi, nevrednicii, că nu Te întorci de la noi pentru fărădelegile noastre, ci ne arvuneşti pre noi cu îndurările Tale. Tu spre mîntuirea noastră ai trimis pre Unul născut Fiul Tău şi ai binevestit nemăsurata Ta pogorîre către neamul omenesc: că cu vrere nu voieşti moartea păcătosului, şi aştepţi să ne întoarcem la Tine şi să fim mîntuiţi: Tu, pogorînd spre neputinţa firii noastre, ne întăreşti pre noi cu Atotputernicul Har al Sfîntului Tău Duh, ne mîngîi cu mîntuitoarea credinţă şi cu nădejdea desăvîrşită a veşnicilor bunătăţi şi povăţuindu-i pe aleşii Tăi în Sionul cel de sus, ca pe lumina ochiului îi păzeşti.

Mărturisim Doamne, marea şi neajunsa Ta iubire de oameni şi milostivire. Dar văzînd alunecările multora, cu osîrdie Te rugăm, Atotbunule Doamne: caută la Biserica Ta şi vezi că chiar de am primit cu bucurie Bunăvestirea Ta, dar spinii deşertăciunii şi ai patimilor o fac pe dînsa puţin-roditoare, iar în alţii şi fără de rod, şi, înmulţindu-se fărădelegile unii prin eresuri, alţii prin dezbinare se împotrivesc adevărului Tău evanghelicesc, se îndepărtează de moştenirea Ta, se leapădă de Harul Tău şi se răpun spre judecata preasfîntului Tău Cuvînt. Preamilostive şi Atotputernice, nu Te mînia pînă în sfîrşit, Doamne! Fii milostiv, Te roagă Biserica Ta, ştiindu-Te pre Tine Ocîrmuitorul şi Săvîrşitorul mîntuirii noastre, Iisuse Hristose, fii nouă milostiv, întăreşte-ne pre noi cu puterea Ta în Dreapta Credinţă, luminează ochii celor ce rătăcesc cu Lumina Ta Dumnezeiască, ca să înţeleagă adevărul Tău: înmoaie înăsprirea lor şi deschide-le auzul, ca să audă glasul Tău şi să se întoarcă către Tine, Mîntuitorul nostru. Îndreptează, Doamne, fărădelegile lor şi viaţa lor străină de buna cuviinţă creştinească; fă ca toţi întru sfinţenie şi fără de prihană să vieţuim, şi aşa mîntuitoarea credinţă să se înrădăcineze şi purtătoare de rod în inimile noastre să fie. Nu întoarce faţa Ta de la noi, Doamne, dă-ne nouă bucuria mîntuirii Tale; dă Doamne şi păstorilor Bisericii Tale rîvnă sfîntă, şi cu duhul Evangheliei dospeşte grija lor pentru mîntuirea şi întoarcerea celor rătăciţi. Ca aşa fiind toţi povăţuiţi, să ajungem unde este credinţa desăvîrşită, împlinirea nădejdii şi dragostea adevărată şi acolo cu preacinstitele cete ale puterilor cereşti să Te preaslăvim pre Tine, Domnul nostru, pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Apoi se rosteşte: Cine este mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.

Apoi iarăşi cu glas ridicat:Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Şi apoi cu glas foarte ridicat:Cine este mare ca Dumnezeul nostru…

Ziua Ortodoxiei prăznuind, o!, neam drept-slăvitor, să-L slăvim cel mai mult pre Pricinuitorul tuturor bunătăţilor, pre Dumnezeu, Carele este binecuvîntat întru toţi vecii. Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rînduieşte şi întăreşte moştenirea Sa iubită – Sfînta Biserică, pre strămoşii care au căzut prin călcarea poruncii mîngîindu-i cu cuvîntul Său nemincinos, a cărei temelie a pus-o încă în rai; Acesta este Dumnezeul nostru, Carele povăţuindu-ne către acea făgăduinţă mîntuitoare, nu fără de mărturii Sieşi o lăsă, ci vrînd să se săvîrşească mîntuirea vestit-a mai înainte întîi prin strămoşi şi prooroci, în multe chipuri arătînd-o; Acesta este Dumnezeul nostru, Carele de multe ori şi în multe feluri a grăit părinţilor prin prooroci, în zilele din urmă a grăit nouă prin Fiul, cu Carele şi veacurile Le-a făcut, vestindu-ne bunăvoinţa Tatălui pentru noi, ne-a deschis tainele cereşti, ne-a încredinţat cu puterea Sfîntului Duh despre adevărul bunei vestiri, a trimis pre apostoli în toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei, a întărit-o pre Aceasta cu multe puteri şi minuni. Acestei descoperiri mîntuitoare urmînd, de această veste bună ţinîndu-ne,

(aici clerul împreună cu norodul binecredincios mărturiseşte cu glas biruitor)

credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfîrşit. Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci. Întru una sfîntă şi sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Apoi:

Aceasta este credinţa apostolească,

Aceasta este credinţa strămoşească,

Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,

Această credinţă lumea a întărit !

Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim.

Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat.

Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm;

aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.

Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeuşi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv, preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osîndire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare-sobornicească cu blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

şi celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

şi celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

+ + +

Iar celor care se nevoiesc pentru Ortodoxie în cuvînt, scrieri, învăţături, suferinţe şi viaţă bine plăcută lui Dumnezeu, ca unor apărători şi lucrători ai Acesteia, Biserica lui Hristos, săvîrşind pomenirea de peste an, strigă:

Sfinte binecredinciosule şi întocmai cu apostolii împărat Constantin şi maica ta Elena, dreptslăvitorilor împăraţi ai Răsăritului Creştinesc: Teodosie cel Mare, Teodosie cel Mic, Iustinian, şi ceilalţi drept-credincioşi împăraţi şi împărătese ale Împărăţiei Creştinătăţii Răsăritului, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne lumineze calea în această lume plină de deşertăciuni cu viaţa voastră pilduitoare de slujitori ai lui Dumnezeu, cu osîrdia voastră dregătorească de mare folos pentru întărirea Bisericii lui Hristos !

Sfinte Binecredinciosule Voievod Ştefan cel Mare, Sfinte Binecredinciosule Voievod-mucenic Constantin Brîncoveanu, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ticăloşii urmaşi ai voştri, în aceste vremi cumplite de răcire peste măsură a credinţei celei mîntuitoare a Răsăritului Ortodox, vremi de scădere a Ţării strămoşeşti şi de puţinătate a vredniciei duhovniceşti a dregătorilor ei, să ne întărească pe noi în dăinuirea noastră întru Dreapta Credinţă pe pămînturile rînduite de Dumnezeu spre mîntuire neamului nostru !

Sfinte Nicodim de la Tismana, Sfinte patriarh Nifon II al Ţarigradului, Sfinte ierarhe Ghelasie de la Rîmeţ, Sfinte Ierarhe Varlaam al Moldovei, Sfinte Ierarhe Dosoftei al Moldovei, Sfinte Ierarhe Iorest Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Ierarhe Sava Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Sfinţite Mucenice Antim Ivireanul, Sfinte Ierarhe Maxim Brancovici, Sfinte Paisie de la Neamţ, Sfinte Sfinţite Mucenice Serafim, rugaţi-vă lui Dumnezeu cel Unul în Treime să ne ferească de nenumăratele şi feluritele ispite ale vremurilor de astăzi care se abat peste noi, nevrednici de a ne numi creştini ai vremurilor de pe urmă, din pricina puţinătăţii noastre duhovniceşti, şi asupra bunelor rînduieli ale vieţii creştineşti în Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos !

Binecredincioşilor voievozi care s-au osîrduit pentru buna orînduire a Bisericii Ortodoxe pe pămînturile strămoşeşti Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu, Vasile Lupu, Matei Basarab şi marilor dregători ortodocşi, veşnica pomenire !

Preasfinţiţilor Patriarhi ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, şi ai întregii Rusii şi preasfinţiţilor mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, veşnica pomenire !

Presfinţiţilor mitropoliţi, evlavioşi ostenitori pentru curăţia şi întărirea Bisericii creştine drept-slăvitoare în neamul nostru Teoctist I de la Neamţ, Gheorghe (cel ars de viu), Teoctist II de la Neamţ, Teofan de la Voroneţ, Grigore de la Voroneţ, Gheorghe de la Bistriţa, Teofan de la Rîşca, Macarie II al Ungrovlahiei, Teofil de la Rîmnic, Gavriil al Basarabiei şi Voziei, Veniamin al Moldovei şi arhierei ai Basarabiei Antonie, Iacov, Vladimir şi Atanasie, veşnica pomenire !

Celor care au pătimit şi au fost ucişi în războaiele pentru Credinţa ortodoxă şi Ţară, domnilor, boierilor, oastei iubitoare de Hristos, celor care au pătimit pentru Hristos în vremea prigoanei asupraBisericii şi tuturor dreptslăvitorilor creştini care în dreapta credinţă şi evlavie întru nădejdea învierii au răposat,veşnica pomenire !

Dreptslăvitoarea Biserică a lui Hristos, cu mărire aducîndu-şi aminte de cei ce s-au nevoit în evlavie şi aceasta spre urmare arătînd tuturor fiilor ei, dreptslăvitorilor creştini, aşijderea are datoria să laude nevoinţele acestora care prin mîntuitoarea credinţă şi faptele bune, pregătindu-se pentru fericirea veşnică, întăresc Ortodoxia.

Apoi rosteşte:

Sfîntă Treime, pre aceştia îi preaslăveşte şi îi întăreşte pînă la sfîrşit în dreapta credinţă; iar pre răzvrătiţii şi hulitorii dreptslăvitoarei credinţe şi ai Bisericii lui Hristos şi pre cei care nu sînt în supunerea ei întoarce-i şi fă ca să vină la cunoştinţa adevărului Tău veşnic, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor, amin.

Şi se cîntă imnul sfîntului Ambrosie al Mediolanului:

Pre Tine Dumnezeule, Te lăudăm, pre Tine, Doamne, Te mărturisim, pre Tine, preaveşnicule Părinte, tot pămîntul Te măreşte. Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile, Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetate glasuri Îţi strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Dumnezeu Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea slavei Tale. Pre Tine preaslăvita ceată a apostolilor, pre Tine lăudata mulţime a proorocilor, pre Tine Te laudă prealuminata oaste a mucenicilor, pre Tine în toată lumea Te mărturiseşte sfînta Biserică, pre Părintele măririi celei neajunse, pre Cel închinat Unul-Născut Fiul Tău şi pre Sfîntul Mîngîietorul Duh. Tu eşti Împăratul Slavei Hristoase, Tu eşti al Părintelui pururea fiitor Fiu. Tu spre izbăvirea omului, luînd fire de om, nu Te-ai îngreţoşat de pîntecele Fecioarei, Tu, stricînd acul morţii, ai deschis credincioşilor cereasca împărăţie. Tu de-a dreapta lui Dumnezeu şezi întru slava Părintelui şi credem că vei veni Judecător. Pre Tine dar, Te rugăm, ajută robilor Tăi, pre care i-ai răscumpărat cu cinstitul Tău Sînge. Învredniceşte-i a împărăţi împreună cu sfinţii Tăi întru veşnica Ta slavă. Mîntuieşte, Doamne, norodul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta, îndreptează-i şi îi înalţă pre dînşii în veci. În toate zilele Te vom binecuvînta pre Tine şi vom lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi. Fie mila Ta, Doamne, spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu ne ruşinăm în veci. Amin.

Şi se face otpustul obişnuit.

+ + +

• TROPARUL PRAZNICULUI: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerînd iertare de greşalele noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mîntuitorul nostru, Cel ce ai venit să mîntuiesti lumea.

• Predica Sfîntului Ierarh Ignatie Briancianinov la sărbătoarea Biruinţei Ortodoxiei

• Varianta în limba engleză a acestei Slujbe

 

SURSA: Site-ul Ortodox „Moldova Noastră”