Prima pagină > Atitudine, Cuvînt Bun, Ortodoxie > Cum să (nu) facem pravila de rugăciune

Cum să (nu) facem pravila de rugăciune

 

Sf. Ignatie Brianceaninov. Fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 12

 

Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns, şi Tatăl tău Cel Ce vede întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. VI, 6). Iată instituirea de către Domnul însuşi a rugăciunii însingurate de chilie.

Domnul, Carele a poruncit rugăciunea însingurată, adeseori petrecea El însuşi întru dînsa în vremea pribegiei Sale pămînteşti, după cum povesteşte Evanghelia. El nu avea unde să-Şi plece capul – şi, de aceea, pentru El chilia tăcută, liniştită, o înlocuiau adeseori tăcutele înălţimi ale munţilor şi grădinile umbroase. Înainte de a merge la pătimirile prin care trebuia să fie cumpărată mîntuirea neamului omenesc, Domnul S-a rugat în însingurată grădina Ghetsimani de la marginea cetăţii. În vremea rugăciunii, Dumnezeu-Omul Şi-a plecat genunchii; din pricina încordării cu care Se nevoia în rugăciune, sudoarea îmbelşugată curgea în picături de sînge de pe faţa Lui pe pămînt. Grădina Ghetsimani era alcătuită din măslini seculari. Şi ziua, la lumina razelor soarelui, acolo era o umbră deasă – iar atunci era lăsată asupra ei noaptea întunecată a Palestinei. Nimeni nu împărţea cu Domnul rugăciunea Lui: departe de Dînsul se aflau ucenicii adormiţi, în jur – firea adormită. Într-acolo a venit cu făclii şi cu gloată înarmată vînzătorul: vînzătorul ştia locul şi vremea îndrăgite ale rugăciunilor lui Iisus.

Întunecimea nopţii ascunde lucrurile de ochii iscoditori, liniştea tăcerii nu răspîndeşte auzul. În tăcere şi în noapte omul se poate ruga mai cu luare-aminte. Domnul alegea pentru a Se ruga mai ales însingurarea şi noaptea – le alegea cu scopul ca noi nu doar să ne supunem poruncii lui privitoare la rugăciune, ci să şi urmăm pildei Lui. Domnul, pentru El însuşi, ar fi avut nevoie de rugăciune? Rămînînd, ca om, cu noi pe pămînt, El totodată, ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl şi de Duhul, avea aceeaşi dumnezeiască voie şi stăpînire ca a lor.

Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui Tău Celui într-ascuns. Fie ca de rugăciunea ta să nu ştie nici o stîngă a ta – nici prietenul tău, nici ruda, nici însăşi slava deşartă, ce împreună-vieţuieşte cu inima ta şi te aţîţă să povesteşti cuiva despre nevoinţa ta în rugăciune, să dai ceva de înţeles cu privire la ea.

Încuie uşa chiliei tale de oamenii ce vin pentru vorbiri deşarte, ca să-ţi răpească rugăciunea; închide uşa minţii de gîndurile străine, care se vor înfăţişa ca să te tragă de la rugăciune; închide uşa inimii tale de simţirile păcătoase, care vor încerca să te tulbure şi să te pîngărească: şi roagă-te.

Nu îndrăzni să aduci lui Dumnezeu rugăciuni stufoase şi măiestrite, alcătuite de tine, oricît de puternice şi mişcătoare ţi s-ar părea: ele sînt odraslă a raţiunii căzute şi, fiind jertfă spurcată, nu pot fi primite pe jertfelnicul duhovnicesc al lui Dumnezeu, iar tu, admirînd expresiile alese ale rugăciunilor alcătuite de tine şi luînd lucrarea subţire a slavei deşarte şi patimii dulceţii drept mîngîiere a conştiinţei şi chiar a harului, te vei abate departe de rugăciune. Te vei abate departe de rugăciune chiar în timp ce ţi se va părea că te rogi cu îmbelşugare şi că de acuma ai înaintat întrucîtva în a plăcea lui Dumnezeu.

Sufletul ce se află la începutul căii lui Dumnezeu e cufundat într-o adîncă neştiinţă a tot ce e dumnezeiesc şi duhovnicesc, chiar de ar fi bogat în înţelepciunea acestei lumi. Din pricina acestei neştiinţe, el nu ştie cum şi cît trebuie să se roage. Pentru a ajuta sufletul aflat în starea de pruncie, Sfînta Biserică a rînduit pravile de rugăciune. Pravila de rugăciune este o culegere de cîteva rugăciuni alcătuite de Sfinţii Părinţi, cei de Dumnezeu însuflaţi, adaptată pentru anumite împrejurări şi o anumită vreme.

Scopul pravilei este de a aduce sufletului cantitatea de gînduri şi simţiri de rugăciune care îi e de trebuinţă – gînduri şi simţiri nerătăcite, sfinte, cu adevărat plăcute lui Dumnezeu. De asemenea gînduri şi simţiri sînt pline haricele rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi.

Pentru îndeletnicirea cu rugăciunea dimineaţa este o anumită culegere de rugăciuni care se cheamă rugăciuni de dimineaţă sau pravilă de dimineaţă; pentru rugăciunea de noapte, înainte de a merge spre somn – o altă culegere de rugăciuni, numită rugăciuni pentru cei ce merg spre somn sau pravilă de seară. O culegere aparte de rugăciuni este citită de către cei care se pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, şi se numeşte pravila Sfintei Împărtăşiri. Cei ce au închinat o parte mare din timpul lor îndeletnicirilor evlavioase citesc în jurul ceasului al treilea după masă o culegere aparte de rugăciuni, care se cheamă pravilă zilnică sau monahală. Alţii citesc în fiecare zi cîteva catisme, cîteva capitole din Noul Testament, fac cîteva metanii: toate acestea se cheamă pravilă.

Pravilă! Ce nume potrivit, luat din însăşi lucrarea pricinuită în om de rugăciunile numite „pravilă”! [1] Pravila de rugăciune dă dreaptă şi sfîntă îndreptare sufletului, îl învaţă să se închine lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr (In. IV, 23), în timp ce sufletul ce e lăsat de capul său n-ar putea să meargă drept pe calea rugăciunii. Din pricina vătămării şi întunecării sale de către păcat, el s-ar abate negreşit pe alături, nu rareori şi în prăpastie: ba în împrăştiere, ba în visare, ba în felurite năluci deşarte şi amăgitoare de stări înalte de rugăciune, alcătuite în el de slava deşartă şi iubirea de sine.

Pravilele de rugăciune îl ţin pe rugător într-o aşezare sufletească mîntuitoare, de smerenie şi pocăinţă, învăţîndu-l a se osîndi neîncetat pe sine, hrănindu-l cu străpungerea, întărindu-l cu nădejdea în Atotbunul şi Atotmilostivul Dumnezeu, veselindu-l cu pacea lui Hristos, cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Cît de înalte şi de adînci sînt rugăciunile dinainte de Sfînta împărtăşanie! Ce preaînaltă pregătire dau ele celui care se apropie de Sfintele lui Hristos Taine! Ele curăţă şi împodobesc casa sufletului cu minunate gînduri şi simţiri, atît de bineplăcute lui Dumnezeu. Măreaţă zugrăvire şi tîlcuire îşi află în aceste rugăciuni cea mai mare dintre tainele creştineşti; dimpotrivă faţă de această măreţie, în chip viu şi foarte potrivit sînt înşirate neajunsurile omului, sînt arătate neputinţa şi nevrednicia lui. Din aceste rugăciuni străluceşte, ca soarele de pe cer, neurmata bunătate dumnezeiască, din pricina căreia El a binevoit a se uni atît de strîns cu omul, neluînd seama la nimicnicia lui.

Rugăciunile de dimineaţă respiră vioiciunea, prospeţimea dimineţii: cel care a văzut lumina soarelui şi lumina pămîntească a zilei se deprinde să dorească vederea Luminii celei înalte, duhovniceşti, şi a zilei fără de sfîrşit cărora le dă naştere Soarele dreptăţii: Hristos. Scurta odihnă a somnului din vremea nopţii e o închipuire a somnului îndelungat din întunericul mormîntului: şi rugăciunile celor ce merg spre somn ne amintesc de trecerea noastră în veşnicie, ne fac să cercetăm tot ce am lucrat de-a lungul zilei, ne învaţă să aducem lui Dumnezeu prinosul mărturisirii păcatelor săvîrşite şi al pocăinţei pentru ele.

Citirea Acatistului Preadulcelui Iisus, în afară de valoarea sa proprie, slujeşte ca minunată pregătire pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, care se spune în acest fel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune alcătuieşte aproape singura îndeletnicire a nevoitorilor sporiţi, ce au ajuns la simplitatea şi curăţia pentru care orice multă gîndire şi multă grăire sînt o împrăştiere împovărătoare. Acatistul arată ce gînduri trebuie să însoţească rugăciunea lui Iisus, ce pare foarte uscată începătorilor. El, pe toată întinderea sa, înfăţişează doar cererea păcătosului pentru miluire de către Domnul Iisus Hristos; însă această cerere capătă felurite înfăţişări, potrivit cu mintea pruncească a începătorilor – pruncilor li se dă mîncare înmuiată mai înainte.

În Acatistul Maicii Domnului este cîntată înomenirea lui Dumnezeu-Cuvîntul şi măreţia Maicii lui Dumnezeu, pe Carele pentru naşterea din Ea a lui Dumnezeu înomenit o fericesc toate neamurile (Le. I, 48). Ca într-un mare tablou, în Acatist e zugrăvită cu nenumărate şi minunate trăsături, culori şi nuanţe marea Taină a înomenirii lui Dumnezeu-Cuvîntul. Orice tablou capătă viaţă cînd lumina e reuşită: şi Acatistul Maicii lui Dumnezeu e luminat de o neobişnuită lumină harică. Această lumină are lucrare îndoită: mintea o luminează, umple inima de bucurie şi credinţă. Nepătrunsul e primit ca şi cum ar fi pe deplin pătruns, prin minunata lucrare pricinuită asupra minţii şi inimii.

Mulţi creştini evlavioşi, mai ales călugări, săvîrşesc o pravilă de seară mult prelungită, folosindu-se de liniştea şi întunericul nopţii. La rugăciunile celor ce merg spre somn ei adaugă citirea unor catisme, citirea Evangheliei, Apostolului, citirea acatistelor şi metaniile dimpreună cu rugăciunea lui Iisus. în ceasurile cînd lumea oarbă se dedă veseliilor nebuneşti şi gălăgioase, robii lui Hristos plîng în liniştea chiliei lor, revărsînd rugăciuni pline de osîrdie către Domnul. După ce au petrecut noaptea în priveghere nebunească, fiii lumii întîmpină ziua care vine cu duh întunecat şi trîndav; cu duh vesel şi priveghetor, cu conştiinţa şi simţirea unei neobişnuite uşurinţe de a cugeta la Dumnezeu şi de a săvîrşi toată fapta bună – aşa întîmpină robii lui Dumnezeu ziua a cărei noapte dinainte au petrecut-o în nevoinţa rugăciunii.

Domnul S-a pus în genunchi în vremea rugăciunii Sale: nici tu nu trebuie să treci cu vederea plecările genunchilor, dacă ai putere îndeajuns ca să le săvîrşeşti. Prin închinăciunea pînă la pămînt, după tîlcuirea Părinţilor, este închipuită căderea noastră, iar prin scularea de la pămînt – răscumpărarea noastră [1], înainte de începerea pravilei de seară este deosebit de folositor a face metanii după putere: ele obosesc şi încălzesc întrucîtva trupul, iar inimii îi împărtăşesc un simţămînt de întristare evlavioasă; atît o lucrare, cît şi cealaltă pregătesc citirea cu osîrdie şi luare-aminte a pravilei. În timpul săvîrşirii pravilei şi a metaniilor nu trebuie deloc grabă; atît pravila, cît şi metaniile trebuie săvîrşite cu cît mai multă negrabă şi luare-aminte. Mai bine să citeşti mai puţine rugăciuni şi să faci mai puţine metanii, însă cu luare-aminte, decît multe fără luare-aminte.

Alege-ţi pravilă pe măsura puterilor tale. Ceea ce a spus Domnul despre sîmbătă – că ea e pentru om, nu omul pentru ea (Mc. II, 27) – poate şi trebuie să înţelegem cu privire la toate nevoinţele evlavioase, printre care şi pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune e pentru om, nu omul pentru pravilă: ea trebuie să îl ajute pe om la atingerea sporirii duhovniceşti, nu să-i fie o povară anevoie de purtat, care striveşte puterile trupeşti şi tulbură sufletul. Cu atît mai mult ea nu trebuie să fie pricină trufaşei şi pierzătoarei păreri de sine, pierzătoarei osîndiri şi înjosiri a aproapelui. Pravila de rugăciune aleasă cu înţelepciune, potrivit cu puterile şi felul de viaţă al omului, este un mare ajutor celui care se nevoieşte pentru mîntuirea sa. Săvîrşirea ei la ceasurile rînduite devine obicei, nevoie firească neapărat trebuincioasă. Cel ce a dobîndit acest fericit obicei abia se apropie de locul unde obişnuieşte să-şi săvîrşească pravila, că sufletul deja i se umple cu o aşezare de rugăciune: nici nu a reuşit să rostească vreun cuvînt din rugăciunile pe care le citeşte, că inima i se şi umple de străpungere, iar mintea s-a adîncit cu totul în cămara lăuntrică.

„Mai bine”, a zis un mare Părinte [2], „o pravilă scurtă, dar împlinită în chip statornic, decît una lungă, dar părăsită după scurtă vreme” – iar această soartă o au întotdeauna pravilele de rugăciune nepotrivite cu puterile omului: în primul avînt al înfierbîntării, nevoitorul le împlineşte cîtăva vreme – luînd, fireşte, aminte mai mult la cantitate decît la calitate; după care istovirea pricinuită de nevoinţa peste puteri îl sileşte treptat să o scurteze şi să scurteze pravila.

Şi adeseori nevoitorii care fără dreaptă socotinţă îşi iau asupră-le o pravilă împovărătoare trec de la pravila mult ostenicioasă direct la părăsirea oricărei pravile. După lăsarea pravilei, şi chiar numai după scurtarea ei, asupra nevoitorului se abate negreşit tulburarea. Din pricina tulburării, el începe să simtă o neorînduială sufletească. Din neorînduiala sufletească se naşte trîndăvia (akedia). Crescînd în tărie, aceasta pricinuieşte slăbănogire şi zăpăceală – iar din lucrarea acestora nevoitorul lipsit de dreaptă socotinţă se dedă vieţii nelucrătoare, împrăştiate, cade cu nepăsare în păcatele cele mai grosolane.

După ce ţi-ai ales o pravilă de rugăciune pe potriva puterilor şi trebuinţei tale sufleteşti, străduieşte-te cu osîrdie şi fără de abatere s-o împlineşti: acest lucru este de trebuinţă pentru păstrarea puterilor morale ale sufletului tău, aşa cum e de trebuinţă pentru păstrarea puterilor trupeşti întrebuinţarea îndestulătoare de fiecare zi, la anumite ceasuri, a unei hrane sănătoase.

„Nu pentru părăsirea psalmilor ne va osîndi Dumnezeu în ziua judecăţii Sale”, grăieşte Sfîntul Isaac Sirul, „nu pentru părăsirea rugăciunii, ci pentru intrarea dracilor în noi, care urmează părăsirii lor. Dracii, cînd află loc, intră şi zăvorăsc uşile ochilor noştri: atunci plinesc cu voi, ca şi cu nişte unelte ale lor, în chip silnic şi necurat, cu cea mai cruntă răzbunare, tot ce-i oprit de Dumnezeu. Şi din pricina părăsirii a ceea ce este mic (a pravilei), pentru care omul se învredniceşte de ocrotirea lui Hristos, ne facem supuşi (dracilor), precum a scris un oarecare înţelept: „Cel ce nu îşi supune voia sa lui Dumnezeu, şi-o va supune potrivnicului său”. Acestea (pravilele), care ţi se par mici, se fac pentru tine ziduri împotriva celor ce caută să ne robească. Săvîrşirea acestora (pravilelor) înlăuntrul chiliei a fost rînduită în chip prea-înţelept de aşezătorii tipicului bisericesc, din descoperire de Sus, pentru păstrarea vieţii noastre.” [3]

Marii Părinţi, care din îmbelşugarea harului Dumnezeiesc în ei petreceau în necurmată rugăciune, nu părăseau nici pravilele lor, pe care obişnuiau a le săvîrşi în anumite ceasuri ale privegherii de noapte. Multe dovezi ale acestui fapt le vedem în vieţile lor: Antonie cel Mare, săvîrşind pravila ceasului al nouălea – ceasul al nouălea bisericesc corespunde ceasului al treilea al amiezii – s-a învrednicit de dumnezeiască descoperire; cînd Preacuviosul Serghie de Radonej se îndeletnicea cu citirea Acatistului Maicii lui Dumnezeu i s-a arătat Preasfînta Fecioară însoţită de Apostolii Petru şi Ioan.

Preaiubite frate! Supune-ţi libertatea ta pravilei: ea, lipsindu-te de libertatea cea pierzătoare, te va lega numai ca să-ţi aducă libertatea duhovnicească, libertatea cea întru Hristos. La început, legăturile vor părea împovărătoare; mai apoi, se vor face de mare preţ pentru cel legat cu ele. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au primit asupră-le şi au purtat jugul cel bun al pravilei de rugăciune: urmînd lor, şi tu urmezi în această privinţă Domnului nostru Iisus Hristos, Carele după ce S-a înomenit ne arăta în ce chip trebuie să ne purtăm, lucrînd aşa cum lucra Tatăl Lui (In. V, 19), spunea ceea ce îi poruncea Tatăl (In. XII, 49), avea drept ţel plinirea întru totul a voii Tatălui (In. V, 30). Voia Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh e una singură. Cu privire la om, ea stă în mîntuirea oamenilor. Atotsfîntă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Amin.

 

Note:

1) Cuvîntul Sf. Teolipt, Filocalia, vol. 2

2) Avva Matoi, Patericul (alfabetic), litera M.

3) Cuviosul Isaac Sirul, Cuvîntul 17

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: