Prima pagină > Cuvînt Bun, Ortodoxie > De ce să ne rugăm cu gura

De ce să ne rugăm cu gura

una din puținele icoane canonice ale Sf. Ignatie Brianceaninov

una din puținele icoane canonice ale Sf. Ignatie Brianceaninov

 

fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 14

Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii. Să ne deprindem mai întîi a ne ruga întru luare aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.

Rugăciunea cu gura şi cu glasul ne este arătată de Sfînta Scriptură; pildă atît a ei cît şi a cîntării cu glas tare ne-a dat însuşi Mîntuitorul, ne-au dat şi Sfinţii Apostoli, urmînd predaniei Domnului. Şi cîntînd, după terminarea Cinei celei de Taină, ne povesteşte Sfîntul Evanghelist Matei despre Domnul şi Apostolii Lui, au ieşit în muntele Măslinilor (Mt. XXVI, 30). Domnul S-a rugat în auzul tuturor înainte de a-l învia pe Lazăr cel mort de a patra zi (In. XI, 41-42). Sfîntul Apostol Pavel şi tovarăşul său Sila, închişi fiind în temniţă, se rugau lui Dumnezeu şi-I înălţau cîntare în miez de noapte: ceilalţi întemniţaţi luau aminte la ei. Fără de veste, la auzul cîntării lor, s-a făcut cutremur mare, de s-au clătit temeliile temniţei: şi numaidecît s-au deschis toate uşile, şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte XVI, 26). Rugăciunea Sfintei Ana, maica proorocului Samuil, adeseori dată de Sfinţii Părinţi ca pildă a rugăciunii, nu era doar rugăciune a minţii. Ea, spune Scriptura, grăia întru inima sa: doar buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea (1 Împ. 1,13). Rugăciunea aceasta, cu toate că nu era făcută cu glas tare, era rugăciune a inimii şi totodată a gurii. Sfîntul Apostolul Pavel a numit rugăciunea cu gura roadă buzelor – îndeamnă pe creştini să aducă jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roadă buzelor ce se mărturisesc numelui Lui (Evr. XIII, 15); le porunceşte să vorbească între ei în psalmi şi laude şi cîntări duhovniceşti, lăudînd şi cîntînd în inimile lor Domnului (Ef. V, 19), rugăciunea şi cîntarea avîndu-le totodată şi în gură. El dojeneşte neluarea-aminte în rugăciunea cu gura şi cu glasul. Trîmbiţa de va da glas fără de semn (necunoscut, neînţeles), spune el, cine se va găti la război? Aşa şi voi: prin limbă de nu veţi da cuvînt cu bună înţelegere, cum se va cunoaşte ceea ce veţi grăi? (1 Cor. XIV, 8, 9). Deşi Apostolul a zis cuvintele acestea pentru cei ce se roagă şi vestesc însuflările Sfîntului Duh în limbi străine, Sfinţii Părinţi pe bună dreptate le aplică şi celor ce se roagă fără luare-aminte. Cel ce se roagă fără luare-aminte, şi ca atare nu înţelege cuvintele pe care le rosteşte, ce este altceva faţă de sine însuşi decît un străin?

Întemeindu-se pe acest fapt, Preacuviosul Nil Sorski spune că cel care se roagă fără luare-aminte cu glasul şi cu gura – se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu [1]. „Ciudată e dorinţa ta ca Dumnezeu să te audă atunci cînd tu singur nu te auzi!” – grăieşte Sfîntul Dimitrie al Rostovului, împrumutînd aceste spuse de la Sfinţitul Mucenic Ciprian al Cartaginei [2] – şi tocmai asta se întîmplă cu cei care se roagă fără luare-aminte cu gura şi cu glasul: ei nu se aud pe sine pînă-ntr-atît, îşi îngăduie a se împrăştia pînă-ntr-atît, se depărtează cu gîndurile de la rugăciune spre felurite lucruri pînă-ntr-atît că nu arareori li se întîmplă să se oprească dintr-odată, nemaiştiind ce citeau; sau încep să spună în locul cuvintelor din rugăciunea citită cuvinte dintr-o altă rugăciune, chiar dacă au cartea deschisă în faţa ochilor. Cum să nu prihănească Sfinţii Părinţi astfel de rugăciune fără luare-aminte, vătămată, nimicită de răspîndire! „Luarea-aminte”, grăieşte sfîntul Simeon Noul Teolog, „trebuie să fie aşa legată şi nedespărţită de rugăciune cum sînt legate trupul şi sufletul, care nu pot fi despărţite, nu pot fi unul fără celălalt. Luarea-aminte trebuie să apuce înaintea vrăjmaşilor şi să-i pîndească precum un străjer; ea, cea dintîi, să lupte împotriva păcatului, să se împotrivească gîndurilor viclene ce se apropie de inimă; iar luării-aminte să îi urmeze rugăciunea, ce nimiceşte şi omoară neîntîrziat toate gîndurile viclene cu care luarea-aminte a început lupta, fiindcă aceasta singură nu le poate omorî. De această luptă dusă de luare-aminte şi rugăciune atîrnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă vom păstra rugăciunea curată prin mijlocirea luării-aminte, vom izbuti; iar de nu ne vom strădui a o păstra curată, ci o vom lăsa nepăzită, ne vom face de nici o treabă, vom fi lipsiţi de sporire”.

Rugăciunii cu gura, cu glasul, ca şi oricărei alteia, trebuie să-i fie tovarăşă luarea-aminte. Cu aceasta trebuie să înceapă nevoitorul. Pe aceasta o predaniseşte în primul rînd Sfînta Biserică fiilor ei. „Rădăcina vieţuirii călugăreşti este cîntarea psalmilor”, a grăit Sfîntul Isaac Sirul [3]. „Biserica”, spune Sfîntul Petru Damaschinul, „cu scop bun şi plăcut lui Dumnezeu a primit cîntările şi feluritele tropare din pricina neputinţei minţii noastre, pentru ca noi, neînţelegătorii, aplecați fiind către dulceaţa cîntării psalmilor, să lăudăm pe Dumnezeu chiar împotriva voii noastre. Cei care pot pricepe şi pătrunde cuvintele rostite de către ei vin la străpungere şi în acest chip, ca pe o scară, urcăm în gîndurile cele bune. După măsura sporirii noastre în deprinderea gîndurilor dumnezeieşti apare în noi dorirea cea dumnezeiască şi ne trage să ajungem la înţelegerea închinării Tatălui în Duh şi Adevăr, după porunca Domnului” [4]. Gura şi limba care se îndeletnicesc adesea cu rugăciunea şi citirea Cuvîntului lui Dumnezeu dobîndesc sfinţire, se fac neînstare a grăi în deşert, a rîde, a rosti vorbe glumeţe, ruşinoase şi putrede. Vrei să sporeşti în rugăciunea minţii şi inimii? Învaţă-te să fii cu luare-aminte în cea cu gura şi cu glasul: rugăciunea cu gura întru luare-aminte trece de la sine în rugăciunea minţii şi inimii. Vrei să te înveţi a alunga degrabă şi cu putere gîndurile semănate de vrăjmaşul cel de obşte al omenirii? Goneşte-le atunci cînd eşti singur în chilie prin rugăciunea cu glasul întru luareaminte, rostind cuvintele ei fără grabă, cu străpungere. Răsună în văzduh rugăciunea întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul – şi îi prinde cutremurul pe stăpînitorii văzduhului, slăbănogesc puterile lor, putrezesc şi se strică cursele lor! Răsună în văzduh rugăciunea întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul – şi se apropie sfinţii îngeri de cei care se roagă şi cîntă, se alătură lor, iau parte la cîntările lor duhovniceşti, precum s-au învrednicit a vedea oarecare bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, şi printre alţii contemporanul nostru, fericitul stareţ Serafim de Sarov. Mulţi Părinţi mari s-au îndeletnicit toată viaţa lor cu rugăciunea săvîrşită cu glasul şi cu gura, şi aveau din belşug darurile Duhului. Pricina acestei sporiri a lor era faptul că la ei cu glasul şi cu gura erau unite mintea, inima, întregul suflet şi întregul trup; ei rosteau rugăciunea din tot sufletul, din toată vîrtutea (tăria) lor, din toată fiinţa lor, din tot omul. Astfel, Preacuviosul Simeon cel din Muntele Minunat citea de-a lungul nopţii toată Psaltirea [5]. Sfîntul Isaac Sirul pomeneşte de oarecare fericit bătrîn care se îndeletnicea cu citirea  psalmilor şi căruia i se îngăduia a simţi că citeşte numai de-a lungul unei singure „slave”, după care dumnezeiasca mîngîiere a pus stăpînire pe el cu asemenea putere încît rămînea cu zilele în stare de extaz sfînt, nesimţind nici scurgerea timpului, nici pe sine însuşi [6]. Preacuviosul Serghie de Radonej în vremea citirii Acatistului a fost cercetat de către Maica Domnului însoţită de Apostolii Petru şi Ioan [7]. Se povesteşte de Preacuviosul Ilarion de Suzdal că atunci cînd citea în Biserică Acatistul cuvintele zburau din gura lui ca şi cum ar fi fost de foc, cu o netîlcuită putere şi lucrare asupra celor de faţă [8]. Rugăciunea săvîrşită cu gura a sfinţilor era însufleţită de luare-aminte şi de Harul Dumnezeiesc, care unea puterile omului cele despărţite de păcat: de aceea respira asemenea putere suprafirească şi avea o asemenea înrîurire asupra ascultătorilor. Sfinţii „cîntau” lui Dumnezeu „întru mărturisirea inimii” [9]; ei „cîntau” şi „se mărturiseau” lui Dumnezeu „întru linişte” [10], adică fără împrăştiere: ei cîntau lui Dumnezeu cu înţelegere (Ps. XLVI, 7)

Trebuie să băgăm de seamă că preacuvioşii monahi ai primelor timpuri şi toţi cei care au dorit a spori în rugăciune nu se îndeletniceau nicidecum (ori o făceau foarte puţin) cu cîntarea propriu-zisă, ci prin numele „cîntare de psalmi” care se află pomenit în Vieţile şi scrierile lor trebuie să înţelegem citirea lipsită de grabă, foarte rară a psalmilor şi altor rugăciuni. Citirea rară este neapărat trebuincioasă pentru păstrarea unei luări-aminte neştirbite şi pentru a scăpa de împrăştiere. Din pricina ritmului său rar şi a asemănării cu cîntarea acest fel de citire se numea „cîntare de psalmi”. Ea era săvîrşită pe dinafară; monahii acelor vremuri aveau ca pravilă să înveţe Psaltirea pe dinafară: rostirea psalmilor pe dinafară ajută foarte mult luării-aminte. Acest fel de citire – care deja nu mai este citire, fiindcă se săvîrşeşte nu după carte, ci prin „cîntare de psalmi” în înţelesul propriu al cuvîntului – poate fi săvîrşită în întunericul chiliei, cu ochii închişi (ceea ce păzeşte de împrăştiere, în vreme ce lumina care este neapărat trebuincioasă pentru citirea după carte şi însăşi privitul la carte împrăştie şi smulg mintea de la inimă către cele dinafară). „Aceştia cîntă”, grăieşte Sfîntul Simeon Noul Teolog, „adică se roagă cu gura” [11]. „Cei ce deloc nu cîntă”, spune Sfîntul Grigorie Sinaitul, „de asemenea bine fac, dacă sînt în sporire: fiindcă aceştia nu au trebuinţă de rostirea psalmilor, ci de tăcere şi necurmată rugăciune” [12]. „Citire” în înţelesul propriu Părinţii numesc citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, iar „rugăciune” ei numesc prin excelenţă rugăciunea lui Iisus – de asemenea, rugăciunea vameşului şi alte rugăciuni foarte scurte, care înlocuiesc din plin cîntarea de psalmi: ceea ce pentru începători e de neînţeles şi nu li se poate tîlcui în chip mulţumitor, fiind mai presus de înţelegerea sufletească şi cu putinţă de tîlcuit doar prin cercarea cea fericită.

Fraţilor! Să fim cu luare-aminte în rugăciunile noastre cele cu gura şi cu glasul, pe care le rostim la slujbele bisericeşti şi în singurătatea chiliei. Să nu facem ostenelile noastre şi viaţa noastră în mănăstire neroditoare prin neluarea-aminte şi nepăsarea în lucrul lui Dumnezeu. Pierzătoare e nepăsarea în rugăciune! Blestemat, spune Sfînta Scriptură, cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48,10). E limpede lucrarea blestemului acestuia: desăvîrşita nerodire şi neizbîndă, în ciuda petrecerii îndelungate în monahism. Să punem la temelia nevoinţei rugăciunii, care-i cea mai de căpetenie şi mai trebuincioasă între nevoinţele călugăreşti, pentru care sînt toate celelalte nevoinţe, să punem la temelia ei rugăciunea cu gura şi cu glasul, pentru care Milostivul Dumnezeu dăruieşte la vremea potrivită nevoitorului statornic, răbdător, smerit rugăciunea minţii, a inimii, cea plină de har. Amin.

Note:

1) Înaintecuvîntare din Scrierile Sfinților Părinți despre lucrarea minții, despre păstrarea inimii și a cugetului și altele 

2) Omul lăuntric, cap. 3

3) Cuvîntul 40

4) Sf. Petru Damaschin, Despre a treia videnie, Filocalia, vol. 3

5) Viața lui, 24 mai

6) Cuvîntul 31

7) Vezi viața cuviosului

8) Manuscrisul vieții cuviosului Ilarion de Suzdal

9) Rugăciune din pravila de dimineață – „Din somn sculîndu-mă…”

10) Rugăciunea a 7-a din pravila de dimineață – „Pe Tine Te binecuvîntăm, Dumnezeule preaînalte…”

11) Cuvînt despre cele trei chipuri de rugăciune, a Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. 1

12) Cuviosul Grigorie Sinaitul, 15 capete despre tăcere, cap. 8, Filocalia, vol. 1

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: