„ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul

A se citi şi scrisorile precedente:

1. „Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie [..] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”

2. „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

3. Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul? Luări aminte.

~ + ~

Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor]

Cine este patristic ?

de Părintele Patric Ranson

Termenul de “patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia ortodoxă a Adevărului: «Sfîntul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci cînd a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfîntului Duh. Acest termen de “patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfîrşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfîrşit, pornind de la alte metode decît cele ale Părinţilor.

Poate fi pomenit Corneanu-Drincec sau ce ne spune Sfînta Predanie despre pomenirea ierarhilor eretici ?

Pseudo-patriarhul ecumenist Atenagora al Constantinopolului mânat de dracul masoneriei, aflat în afara corabiei Bisericii lui Hristos dimpreună cu fraţii lui întru erezie, Eutihie şi papa, luptându-o pe aceasta.

După cum se ştie, viermii cei neadormiţi ai patriarhiei şi-au simţit atacată starea căldicică de apostaţi din cauza adevărurilor rostite public în conferinţele din ultima lună ţinute de teologul ortodox Danion Vasile. Aceştia au făcut spume la gură mai ales după publicarea replicii scrise de Danion împotriva mărturiilor mincinoase scrise de un oarecare Viorel Nistor şi răspîndite prin internet şi e-mailuri cu o viteză uimitor de suspectă. Unde era acest Nistor cu acoliţii săi de duh cînd sinodul lui Daniel s-a lepădat de Predania Bisericii, aprobîndu-l pe Corneanu sau cînd Bartolomeu Anania i-a împărtăşit sincer pe 2 „preoţi” greco-catolici declaraţi? Sau cînd e sincer Roncea cel cu epoleţi: cînd îi laudă pe fraţii de peste Prut că protestează împotriva pederastizării ţări sau cînd îi acuză tot pe aceştia de „kgb-ismul” de care el însuşi suferă? Din prisosul inimii grăieşte gura. Apoi, sub pretextul „păcii şi smereniei” pascale, s-a aşternut o tăcere care spune mai multe decît încă un nou atac războinic împotriva Cuvîntului lui Hristos.

Părintele Iustin suferă la spital. Nimeni nu ştie cît mai are de trăit. Cred însă că Dumnezeu nu-l va lua din această viaţă pînă nu se vor limpezi apele tulburate conştient şi organizat. Limpezirea însă – atunci cînd se va săvîrşi în tihnă – nu o vor vedea decît cei care au înţeles pînă acum pe ce plan se poartă acest război rece (căldicel, mai degrabă), care soi de draci anume îi mînă pe prigonitorii nu ai lui Danion, ci ai Adevărului rostit de fratele nostru întru credinţa Sfinţilor Părinţi. Niciodată nu s-a folosit mai mult trucul jidovesc de discreditare a unui om: atacă sursa argumentului, nu argumentul însăşi. Cei mulţi şi înfierbîntaţi însă nu au timp să vadă diferenţa, să mai cugete la întregul tablou care se pictează nu de ieri-de azi, ci de cînd răstignitorii Adevărului s-au îndreptăţit astfel: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11:50). Logic, nu? Doar că acest om este Omul: Hristos-Dumnezeu.

Să remarcăm: chiar dacă s-ar admite prin absurd că afirmaţiile rostite de Danion ar fi neortodoxe, neconforme cu Sfînta Predanie a Bisericii (a se vedea însă în acest sens materialul de mai jos, precum şi alte materile care vor apare aici), felul şi duhul în care au lucrat şi lucrează viermii neadormiţi (chiar şi cu bărbi şi sutane, plini de „smerenie” şi „dreaptă socoteală”) şi sprijinitorii acestora împotriva celor care Îl pun pe Hristos mai presus de oameni arată cine le este stăpînul, care este acelaşi cu tatăl puilor de vipere care au stat în faţa Mîntuitorului, L-au cunoscut, dar nu L-au primit.

~ + ~

Este patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei ?

de părintele Patric Ranson

(Părintele Patric, împreună cu fiica sa Fotini, au fost ucişi în drumul lor spre aeroportul din Atena pe data de 25/12 decembrie 1992. Părintele Patric este francez şi a slujit în Paris, în jurisdicţia unui Sinod al Bisericii Ortodoxe Tradiţionaliste din Grecia)

Pentru a răspunde la această întrebare, unul dintre prietenii noştri ne-a sfătuit să începem prin a deschide Vieţile Sfinţilor. Dacă Patriarhia de Constantinopol este criteriul Ortodoxiei, ar trebui să existe numeroase mărturii în acest sens în enciclopedia vie a Tradiţiei şi a Credinţei Ortodoxe, adică Sinaxarele.

Am găsit, dimpotrivă, în aceste Sinaxare, mărturia potrivit căreia criteriul adevărului revelat este credinţa ortodoxă, corectitudinea ei, şi nu apartenenţa la o biserică sau alta, fie ea rusă, greacă, sârbă sau franceză, fie ea din Constantinopol sau din Moscova.

Să luăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei de Constantinopol, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, care este considerat de către şefii actuali ai Fanarului ca aparţinând teritoriului acestei Patriarhii.

Nestorie a fost şi el patriarh al Constantinopolului şi  – când începea să-şi predice erezia – credincioşii şi preoţii se despărţeau de el şi refuzau să-i pomenească numele la Liturghie. Avem mărturia în viaţa Sfântului Ipatie din Rufinian, care este pomenit pe 17 iunie: „Când Nestorie venea din Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al vestitului Oraş Imperial al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise Guvernatorul provinciei Orientum [1], Sfântul Ipatie are o vedenie în clipa în care Nestorie se apropie de cetate. El vede, în sfânta biserică din capitală, pe mireni punându-l pe Nestorie pe tron [2]; un glas se auzi îndată: „În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă”. Atunci Sfântul Ipatie începu să spună câtorva oameni, mai ales fraţilor din mănăstirea sa: „Acest om care tocmai soseşte îmi aduce multă nelinişte, fiii mei, căci am văzut că se va abate de la credinţă; dar nu va păstori decât trei ani şi jumătate”. Din întâmplare, Nestorie a aflat ce spunea Ipatie despre el şi de aceea, când a trecut prin apropierea mănăstirii sfântului, el a refuzat să intre ca să-l întâlnească, chiar dacă a fost până acolo peste tot şi chiar dacă a trecut, în vizita sa prin capitală, pe la toate mănăstirile şi la toţi egumenii şi ierarhii Bisericii. Cum a intrat în oraş şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, a trimis la Sfântul Ipatie pe nişte clerici cu mesajul: „Mergeţi şi ziceţi acestui visător găunos: Voi domni douăzeci de ani în cetate şi ce vor fi atunci visele tale?” Sfântul Ipatie le răspunse: „Spuneţi patriarhului că dacă vedenia pe care am avut-o se împlineşte, aceasta este o descoperire dumnezeiască; dacă nu, este un vis, o închipuire pe care am avut-o ca orice om.”

(IV) Un profet contemporan al apostaziei: „… Aici nu poate fi vorba despre adevărata Biserică”

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? (Matei 7, 22)

Al doilea nivel

La cel de-al doilea nivel de apostazie descris de arhiepiscopul Averchie, Bisericile Ortodoxe – ,,fiind în pas cu vremurile” – abandonează unele forme tradiţionale bisericeşti şi poziţii ecleziologice pe care le socotesc ,,învechite”, şi astfel se desprind şi ele de tradiţia care păstrează ,,savoarea” creştinismului primar. Acesta este unul dintre modurile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este aproape distrus.

Arhiepiscopul Averchie a explicat de ce Biserica Ortodoxă, precum a spus odată Sfântul Atanasie cel Mare, ,,nu trebuie să slujească vremurilor” (20).

,,Biserica nu se modelează niciodată după cele ale lumii. Într-adevăr nu, pentru că Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de taină: ,,Din lume nu sunteţi” (Ioan 15, 19). Noi trebuie să păzim aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – adevăratei Biserici a lui Hristos, care dintodeauna a fost, este şi va fi mereu străină de această lume.

Zbuciumul sufletesc al războinicilor împotriva Cuvîntului (partea I)

Întrucît viermii neadormiţi luptători împotriva Cuvîntului continuă să sape şi să dilueze după cum le dictează conştiinţa înşelată învăţătura multiseculară a Bisericii lui Hristos, consider de mare necesitate să public un material care l-am primit pe mail. Ceea ce se publică acum este doar prima parte a materialului, continuarea urmînd. Să luăm aminte, cu atenţie şi răbdare.

~ + ~

,,În ce-i priveşte pe cei care trăncănesc, să-i lăsăm să  trăncănească despre lucruri fără  noimă cât doresc, iar pe defăimători să-i lăsăm să-şi rostească clevetelile. Noi suntem gata să  ne apărăm pe noi înşine în orice privinţă şi să respingem orice acuză se aduce împotriva noastră”

Sfântul Teodor Studitul

Doamne, ajuta!

Ca urmare a faptului ca ultimul timp cineva incearca intr-un mod sistematic, printr-o sumedenie de articole de pe internet si din diverse reviste, sa convinga ca ar avea dreptate si ca cei care nu le-ar marturisi convingerile personale ar fi pe dinafara Bisericii lui Hristos sau, de altfel, si ca atitudinea marturisitoare a vechilor-calendaristi/zilotilor – ce nu au inteles sa faca „ascultare” fata de ierarhii propovaduitori ai Anti-Ortodoxiei –, ar fi un extremism fanatic de care lumea trebuie sa se fereasca, am ajuns sa credem ca o astfel de preocupare efervescenta a unor asemenea oameni este rodul unor nelinisti si framantari sufletesti, straine de duhul patristic si nici pe departe nu aduce argumentul dragostei in Adevar, desi se lasa sa se inteleaga faptul ca dragostea ar fi monopolul ortodocsilor recunoscuti de catre Sistem. Textul de fata va aduce o argumentatie pentru sustinerea exact contrariului a ceea ce doresc unii sa dovedeasca si este de nedovedit in vecii vecilor.

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

În premieră pentru virtualitatea ortodoxă de limbă românească, apare publicat un material destul de amplu care abordează fundamentat şi netriumfalist una din cele mai grave şi stringente probleme cu care se confruntă creştinul şi Biserica din vremurile noastre. Este vorba despre condamnarea/necondamnarea ierarhilor care propovăduiesc erezia în mod public. Articolul respectiv pune în discuţie întrebări care sînt prea repede trecute cu vederea de „ortodocşii” internauţi care printr-o tăcere vinovată sapă, conştient sau inconştient, la temelia Bisericii Adevărate a lui Hristos, manipulîndu-i pe cei mai simpli şi erijîndu-se în vajnici mărturisitori ai credinţei. „Cînd un ierarh nu mai are har?”, „Cine îi poate condamna pe eretici?”, „Cine reprezintă Biserica locală?”, „Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II?”. Acestea, şi multe alte aspecte sînt atinse, aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de Cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor „mari duhovnici” a căror învăţătură personală este promovată să substituie învăţătura autentică a Bisericii) se osîndeşte pe sine pentru că, aşa cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osîndă care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mîntuitorul Hristos.

Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană. Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o „biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi bloguri neo-„ortodoxe” care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţii Părinţi, construiesc „Sfinţi Părinţi” de carton şi „biserici” de nisip pe care le prezintă cititorilor ca fiind Ortodoxia autentică, „patristică”, „smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai deştepţi ca noi care se încred, la rîndul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii care nu se poate găsi cu o căutare pe google…

Acest material nu pretinde să epuizeze problematica ereziei din Bisericile Oficiale. De aceea, vom continua să aducem în văzul lumii ortodoxe materiale relevante şi documentate care exprimă adevarata poziţie ortodoxă. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Introducere

Autorii articolului “Despre situaţia ereticilor necondamnaţi“[1], publicat de Sinodul în Rezistenţă, au o controversă legată de două teze ecleziologice:

1. “S-a disputat faptul că ecumeniştii şi, mai general, bisericile ecumeniste, s-au rupt deja din trupul Bisericii, ceea ce înseamnă că sunt ramuri ce sunt tăiate automat din Viţă şi acest lucru poate fi demonstrat într-adevăr din faptul că noi nu avem comuniune sacramentală cu ei.“

2. “S-a afirmat, de asemenea, că al cincisprezecelea Canon al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, sub conducerea Sf. Fotie cel Mare (861), prin caracterizarea episcopilor care predicau erezii ce fuseseră condamnate anterior ca fiind ’pseudo-episcopi’ şi ‘pseudo-învăţători’, a deschis într-un fel drumul unei noi ere, dându-ne nouă dreptul de a considera astfel de episcopi, de acum înainte, ca fiind automat caterisiți, ‘înaintea unei decizii sinodale’ şi ca nemaifiind episcopi.“

Nu este clar arătat cine ar trebui să susţină aceste două teze, dar probabil că acest lucru nu este important. Mai surprinzător şi mai important, articolul conţine doar o analiză foarte scurtă, fără nume sau date, în legătură cu erezia ecumenismului şi cu verdictele sinodale împotriva sa: aproape întregul articol este ocupat cu o dezbatere în termeni generali privind condamnarea ereticilor în contextul perioadei celor şapte Sinoade Ecumenice. Vom discuta imediat aceste principii generale. Dar este necesar a arăta de la început că, prin refuzul de a cerceta istoria Bisericii din secolul douăzeci într-o manieră mai puţin superficială, articolul nu a adus demonstrat nimic nici într-un fel nici în altul, cu privire la statutul ereticilor ecumenişti. Căci cum putem spune dacă ereticii ecumenişti sunt sau nu deja condamnaţi dacă nu luăm în discuție concluziile diverselor sinoade care au fost considerate, cu dreptate sau nu, relevante față de situaţia lor?

Cine reprezintă Biserica?

Biserica lui Hristos: ascunsă, dar vie

continuarea fragmentului precedent

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o biserică să se numească ortodoxă pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă, şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.

Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. În ceea ce priveşte aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare – instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios – are propria sa opinie despre ceea ce este Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Or, în această furtună, este cu neputinţă să-ţi găseşti calea fără o busolă.

Există însă un criteriu infailibil: continuarea Tradiţiei (Sfintei Predanii). Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor, căci mulţi credincioşi – episcopi, preoţi şi mireni – trăiesc şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc Trupul lui Hristos.

Sfîntul Ioan Iacob Românul despre fraţii cei mincinoşi

În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că voi fi în veacul cel de apoi. “Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.”(Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de Sfânta şi Preadulcea Ortodoxie; de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om”. [umanismul –n. ed.] (tradusă din greceşte).

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorothei: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune”. „După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi diavolul se închipuie un înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind neobservaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121).

Sursa

Sfîntul IOAN GURĂ DE AUR: „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el.”

„…Erezia este hranã otrãvitoare pentru suflet, este falsificarea leacurilor mîntuitoare; este jefuirea sfintelor bunuri, falsificatoarea monezilor adevãrului; este măsluitoarea lucrului desãvîrsit; este abatere de la linia dreaptã pe care o traseazã cuvîntul lui Dumnezeu. Erezia este primirea ideilor religioase pe care Biserica le osîndeşte ca mincinoase şi potrivnice dreptei credinţe. Erezia este atentat împotriva autoritãţii şi autenticitãţii Bisericii, pe care a întemeiat-o Hristos, ca stîlp şi temelie a Adevãrului.

Dar lumea de astãzi nu dã importantã gravei primejdii, care provine din erezie. Şi acesta este unul din semnele vremii.

O, lume! Ia aminte la cele mici! Ia aminte ca laptele pe care-l bei sã fie curat, hrana sã-şi fie proaspãtã şi vitaminizatã, medicamentele sã-ţi fie eficace, monedele şi bancnotele sã nu fie false, monumentele tale arheologice sã nu sufere nici cea mai micã stricãciune, mijloacele comune cu care cãlãtoresti sã nu se abatã de la traseul lor.

La toate eşti atent, în afarã de una: de credinţa ortodoxã. Aceasta nu te intereseazã. Vai de tine lume, cu concepţiile pe care le ai si cu indiferenţa ta. Cãci, dezinteresîndu-te de cele mari şi înalte, ai cãzut în prãpastia raţionalismului, a materialismului, a necredinţei şi a ateismului şi, poate, acum vei înţelege ce este Ortodoxia pe care o dispreţuieşti.

Dar voi, suflete credincioase, cîte aţi mai rãmas în veacul nostru, nu vã luaţi dupã curentele moderne ale lumii, nu vã speriaţi de mulţimea duşmanilor care vã înconjoarã, ci rãmîneţi statornici în toatã credinţa tradiţionalã a sfinţilor şi fiţi gata sã luptaţi lupta cea bunã. Trãieşte Ortodoxia şi vei avea parte de sfîrşitul biruitor al ei”.

Cuviosul Augustin Kantiotis (sursa)

+ + +

Sfîntul Ioan Gură de Aur:

Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.

Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.

+ + +

Sfîntul Marcu al Efesului

Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există compromis. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: „Taie-ţi capul şi du-te unde vrei”.

+ + +

Sfîntul Ioan Damaschin

Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.

Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.

+ + +

Sfîntul Teodor Studitul

A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.

Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic, – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire.

+ + +

Sfîntul Vasile cel Mare

Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vătăma mult, înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apără cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasă adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.

Una este crimă care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să luptăm până la sfârşit … nu pentru bani, nu pentru slavă, ci pentru a dobândi de obşte comoară credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne…

+ + +

Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ (+1960)

„Iar câtiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă aceste sfinte canoane, numindu-le «bariere ruginite». Canoanele insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli si prin Sf. Parinti ai celor sapte Sfinte Soboare a Toată Lumea si zic: «Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.»

Nu zic ca ei de multa grasime si nefrica de Dumnezeu li s-a întunecat mintea si au napârlit, cazându-le si parul si barba si mustata, facându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului si al Sfintilor si cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfintilor ei le calca în picioare, dar predica sus si tare ca sunt ortodocsi”

+ + +

Cui se supun cei care atacă la suprafaţă ecumenismul, secularizarea şi întreg tacîmul de erezii contemporane, continuînd în acelaşi timp să rămînă cuminciori sub ascultarea celor căzuţi în aceste eresuri şi crezînd (invocînd o mincinoasă iconomie) că Duhul Sfînt acoperă în continuare slujirea eresiarhilor ? Hristos, prin Sfinţii Săi – Stîlpi ai Ortodoxiei, adevereşte limpede şi fără ocolişuri: „Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade [Sinoadele adunate în numele şi duhul lui Hristos, nu în numele lui Antihrist şi a duhului său ucigător de Adevăr], să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte„ şi „vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti”.

Pe cine urmăm? Cui facem ascultare? Cui slujim?

„CUVÂNTUL VOSTRU SĂ FIE: CEEA CE ESTE DA, DA; ŞI CEEA CE ESTE NU, NU; IAR CE E MAI MULT DECÂT ACESTEA, DE LA CEL RĂU ESTE.” (Matei 5:37)

„Iubirea” ecumeniştilor – armă antihristică

Un cuvânt rostit de cel mai înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şochează pe orice creştin ortodox care îşi trăieşte credinţa după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cuvântul este următorul, zis la Sinodul BOR din 8-9 iulie 2008: „Considerăm că, printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă”. La auzul unei asemenea afirmaţii, tremurul şi spaima din sufletul ortodoxului de la talpa ţării sunt legitime, pentru că ele izvorăsc din frica de Dumnezeu: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 25; Marcu 13, 31; Luca 21, 33). Dau mărturie trei Sfinţi Apostoli pentru tăria adevărului revelat, veşnic şi neschimbător, aşa precum este Însuşi Domnul Iisus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este mai tare decât tot universul şi decât a-toată-făptura raţională sau bestială, pentru că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), Însuşi Domnul mărturisind despre Sine că El este Adevărul. Acest adevăr ne-a fost dat, l-am primit în dar în Sfintele Evanghelii, prin cuvintele celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Iisus Hristos Dumnezeu, şi prin cuvintele celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, revărsat prin prooroci şi prin Sfinţii Părinţi. Despre acest dar, Apostolul neamurilor zice: „Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9). Făptura (îngerul şi omul, fiinţele raţionale) se află sub interdicţia scornirii „evangheliilor” şi „dogmelor”noi, cad sub blestem apostolic cei care au de adăugat „altceva”, de modificat adevărul dobândit o dată pentru totdeauna.

Ce sunt dogmele? Sunt adevărul de credinţă ortodoxă, primit de la Domnul Iisus Hristos şi de la Duhul Sfânt. Aşadar, adevărul de credinţă nu este inventat şi definit de oameni, pentru că Sfintele Soboare erau prezidate de Duhul Sfânt şi ele au statuat Crezul. Adevărul vine cu înţelepciune şi cu putere de Sus. În schimb, definiţia aparţine logicii raţionale a făpturii, nu Logosului divin. Ea este schimbătoare, după cum bate vântul raţiunii, de aceea este mereu redefinibilă şi niciodată ancorată în Adevăr, adică în Hristos. Cine sunt inspectorii care, de două mii de ani încoace, definesc, revizuiesc, redefinesc, generaţie după generaţie, adevărurile noastre de credinţă? Cine provoacă rătăcirile, confuziile, amestecurile, răstălmăcirile, zăpăcelile, indefinirile prin atâtea şi atâtea definiri ale adevărului de credinţă? Cine sunt cei care trudesc, cu sudori reci şi abundente, la schimbarea dogmelor de credinţă ortodoxă? Există un contestatar-şef, şarpele cel mare Satana, şi legiunile lui de contestatari-de-serviciu, începând cu fariseii şi saducheii care L-au răstignit şi au plătit cu aur trădarea Lui dar şi minciuna anti-Învierii, regăsiţi în urmaşii urmaşilor lor, cu kipe ori cu pălării roşii, alţii cu pălării negre, cu mitre bătute în pietre scumpe ori cu turbane pe cap, cu toiege de arhipăstori, ori cu buzdugane de împăraţi în mâini, cu şorţuleţe fine de zidari ai unei lumi ticăloşite, cu tichii şi pelerine de academicieni, cu peniţe şi călimări la brâu şi mulţi, mulţi alţii, fiecare după numele specializării lui în osteneala vană de a-L uzurpa pe Hristos. Revizori de dogme! Inspectori ai adevărului revelat! Dregători ai minciunii! Urzitori de „altceva”! Aşa au născocit „biserici”, culte, credinţe, confesiuni, organizaţii, comisii şi comitete, consilii şi congregaţii, ideologii, imperii, misiuni şi ordine, loje, religii, politică eclezială corectă, „adevăruri” adecvate raţiunii superioare. Unii au strâmbat dogmele, adică le-au definit după capul lor, după care s-au gâlcevit şi s-au războit secole de-a rândul, iar acum alţii, cu miile, cu zecile de mii, le redefinesc, în fapt le strâmbă iarăşi şi iarăşi, sub pretextul potolirii dezbinării iniţiale, fără să observe că, în loc să anuleze separarea, adâncesc şi lărgesc prăpastia. Prin mutilarea adevărului revelat vor să împlinească „unitatea eclezială” şi să altoiască „iubirea în adevăr”. Părintele Iustin Pârvu spune metaforic:„Aceasta este o îndrăzneală prea înaltă, la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc – ca noi să revizuim dogmele. Înseamnă să ne tăiem capul. Să rămână numai picioarele, capul să se ducă în altă parte; capul să meargă într-o parte, iar picioarele într-alta” (Interviu de Victor Roncea în „Ziua” din 22 iulie 2008). Unirea eclezială prin schilodirea adevărului de credinţă înseamnă o biserică fără Capul său, fără Hristos, adică ar fi la un loc numai „picioarele”, făpturile de pământ orbecăind prin împărăţia Satanei.

De fapt, revizuiesc pentru a putea separa şi înlocui. Ambele scopuri Îl privesc pe Dumnezeu: să-L separe de credincioşii care au mai rămas şi să-l substituie cu alt zeu. Dacă revizorii de dogme şi constructorii aceştia de pace, bunăstare şi filantropie universală ar ţinti către împărăţia lui Dumnezeu şi şi-ar zdrobi minţile pentru mântuirea tuturor creştinilor, atunci şi-ar pleca frunţile smeriţi în faţa Adevărului revelat. Dar ei nu au ca scop mântuirea, viaţa de veci, netezirea căilor către împărăţia din cer. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Spinoasă e libertatea în adevăr, de aceea mulţimi nenumărate, cu vlădica în frunte, o părăsesc şi preferă robia la alt stăpân. Pare mai uşor şi e mult mai atrăgător, cum zice şi la a treia ispitire de pe Muntele Carantania: „I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. […] Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Matei 4, 8-9). Bogăţie, slavă şi putere sunt năluciri ale „picioarelor fără cap”, ale „chipului de lut” fără chipul lui Hristos în el. Aceasta e separarea care se insinuează viclean în redefinirea dogmelor: chipul de lut să se desfacă de chipul lui Hristos! Să rămânem numai trup cu cele dobitoceşti în el. Afară cu Hristos din unirea eclezială! Afară cu Sfânta Treime! Afară cu harul mântuitor! Afară cu asemănarea întru Dumnezeu! Pace între trupuri şi bucuria cărnii să covârşească! Separaţi-vă şi voi de Adevăr, ca să fim una! Una cu pământul şi cu diavolul! Acesta e dialogul ecumenist. Cum se sfătuieşte Sfânta Treime? „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Adică, zidire întru veşnicie! Cum dialoghează oamenii chipuri de lut? „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă…” (Fac. 11, 4). Vânare de vânt, lucrare ce prisoseşte astăzi, inclusiv în constituirea Babilonului eclezial. Netrebnicie mai mare şi minciună mai sfruntată nici că am întâlnit: după opinia unora ca aceştia, dezbinarea milenară, războaiele şi toate nenorocirile ar veni din cauza dogmelor de credinţă, deci a adevărului revelat. Nu din necredinţă, din erezie, din păcate îngrozitoare se abat nenorocirile asupra noastră, ci pentru că nu am căzut la învoială cu aceia care au schimbat dogmele, motiv pentru care ar trebui să le re-definim, ca să fim una în moartea cea veşnică! Redefinirea înseamnă să ne supunem hulelor lor!

Pentru a ne separa de Dumnezeul adevărat, trebuie mai întâi să ne rupă de adevărul Lui, de dogmele şi învăţăturile dreptei credinţe. „Este un trup şi un Duh, după cum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde” (Efes. 4, 4) se transformă în „să fim un trup fără Duh”, precum a fost şi încă este la păgâni, pentru ca numai prin trup şi prin „binecuvântările” lui să fie toţi chemaţi la „nădejdea” altei împărăţii, aceea a lui Antihrist. În acest „adevăr” se mută „iubirea” ecumeniştilor de astăzi. „Este un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4, 5) a devenit „există domni şi credinţe şi botezuri felurite”, după fiecare raţiune în parte, toţi hristoşii sunt adevăraţi, toate credinţele şi botezurile sunt valide, trebuie doar să devenim una în diversitatea credinţelor, adică să construim una fără de credinţă şi fără adevăr, eclezia babilonească în care să guverneze Satana nestingherit de prezenţa Crucii. Şi pentru aceasta îţi recită făţarnic cuvântul evanghelic „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), dar uită să mai spună „sfinţeşte-i întru adevărul Tău” (Ioan 17, 17) pentru a fi una în viaţa veşnică, ci vor să fie una aici, pe pământ, în slava de la stăpânul întunericului, motiv pentru care sacrifică dogmele, chiar şi pe Însuşi Hristos. Perversiunea acestei învăţături pierzătoare se bizuie pe neştiinţa, naivitatea, bunăvoinţa şi încrederea dreptcredincioşilor în cler, mai ales în ierarhi. Metoda este înlocuirea. Duhul Sfânt, prin glasul Sfinţilor Părinţi, ne învaţă că Biserica poate fi una, sfântă, sobornicească şi apostolească pe toată planeta pe calea cea mai simplă: pocăinţa. Toţi care au greşit, care au căzut în erezie, în rătăcire, în tulburare, intră uşor, instantaneu, fără negocieri de o mie de ani, în cea Una Sfântă Biserică, atât pe pământ cât şi în cer, dacă se pocăiesc sincer şi se leapădă de eresuri. Numai calea dumnezeiască are atâta simplitate, atâta limpezime şi atâta profunzime! Însă aceasta nu-i place deloc diavolului. Soluţia ecumenistă, inventată de el, este să substituim pocăinţa cu dialogul. Aţi văzut cum zice şi discursul întâistătătorului: „Printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele…”. Să strâmbăm adevărul după interese! De ce n-a spus: „Prin pocăinţă sinceră şi profundă toţi vor recunoaşte dogmele…”? Neagă pocăinţa prin înlocuirea ei cu negocieri şi nu negustoresc orice, ci pun în pericol mântuirea tuturor, viaţa veşnică a tuturor, sufletele tuturor. Prin pocăinţă, toţi ar reprimi în dar dogmele, dreptarul credinţei şi calea vieţii. Prin conversaţii şi compromisuri se vinde şi se cumpără împăcarea întru moarte.

Negaţia pocăinţei îşi sprijină nelegiuirea pe lipsa apostaziei, pe afirmarea, sus şi tare, a principiului că toţi ereticii sunt drepţi. Din acest principiu se plămădeşte şi o poruncă arhierească aspră (conţinută de aceeaşi cuvântare, citată la început): „Este necesar ca ortodocşii clerici, monahi şi mireni, să nu folosească cu uşurinţă şi patimă cuvinte grele ca „erezie” şi „eretici”, „apostazie” şi „trădare”, la adresa altor ortodocşi sau la adresa altor creştini, deoarece, adesea, sub pretextul că salvăm Ortodoxia, ne urâţim sufletul, întrucât despărţim dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Sfântul Apostol Pavel ne dă, însă, altă poruncă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!” (Tit 3, 10) sau „Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efes. 5, 11). Mustră-l şi separă-te, zice apostolul. Dreapta credinţă să se smerească în faţa ereziei, îndeamnă discursul ecumenist. Aici apare diferenţa dintre adevărul revelat şi minciuna provenită direct de la tatăl ei. Osândeşte erezia şi dă-o anatemei, rostesc hotărât Sfinţii Părinţi. Eşti uşuratic şi pătimaş, dacă te aperi de eretici, decretează ecumenistul în numele iubirii creştine. Aceasta este „iubirea” lor care roade adevărul la rădăcină, precum filoxera viţa de vie. Probabil aşa cred marele contestatar şi legiunile lui de contestatari-slujitori că strigoiul ecumenist pe care l-au conceput şi-a înfipt letal colţii în adevărul dreptei credinţe, neştiind, sărmanii, că Adevărul Acela este piatra din capul unghiului. Monstrul lor îşi sfărâmă dinţii în această piatră şi se destramă ca fumul…

http://credinta-ortodoxa.ro