„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

Scrisoarea precedentă: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt.

În trei se împarte problema. Căci marcioniţii, tascor­diur­­­ghenii, maniheii şi cei din aceeaşi categorie cu ei, până la melchisedieni, adică 25 de erezii, se botează [de că­tre Biserică]. Se ung cu Sfântul Mir quartodecimanii, no­vaţienii, arienii, macedonienii, apolinariştii, adică cinci ere­zii. Iar cei care nu se boteză, nici nu se ung, ci numai [tre­buie] să dea anatemei erezia lor şi oricare altă erezie, sunt meletienii, nestorienii, eutihienii şi cei din aceeaşi ca­­tegorie cu aceştia, până la erezia de acum[7], pe care nu‑i enu­­măr acum, din pricina mulţimii de diviziuni a [ereziei] ace­falilor şi a lungimii scrisorii[8].

Iar dacă spui că nu face diferenţe canonul[9], ci în chip ho­tărât spune că cei hirotoniţi sau botezaţi de eretici nu pot să fie nici clerici, nici credincioşi, aceea socoteşte‑o, că apostolicescul canon pe aceia i‑a numit eretici care nu sunt botezaţi sau nu botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi aceasta suntem învăţaţi din dum­ne­ze­iescul glas al marelui Vasile.[10] Căci numeşte erezii pe ce­le rupte cu totul şi înstrăinate în ce priveşte însăşi cre­din­ţa [creştină], iar schisme, pe cei ce s‑au deosebit unii de alţii pentru oarecare pricini bisericeşti şi chestiuni care s‑ar putea rezolva; adunări lăturalnice [numeşte] adună­ri­le făcute de către preoţi sau episcopi nesupuşi şi de către no­roadele cele neînvăţate.

Pentru prima categorie el însuşi aduce un exemplu şi zice către Sfântul Amfilohie: „Pentru ce trebuie osândit bo­­tezul pepuzienilor şi al celor ce botează în [numele] Ta­tă­lui şi al Fiului şi al lui Montan sau Priscilla? Fiindcă cei bo­tezaţi în cele nepredanisite nouă nu au fost [de fapt] bo­te­zaţi”. Deci, pe aceştia şi pe cei ca ei, canonul şi Pă­rin­ţii, precum zice dumnezeiescul Vasile, i‑au numit ere­tici.

Din cea de‑a doua categorie, Sfântul Vasile aduce ia­răşi ca exem­plu pe catari, care sunt dintre cei schismatici. Iar dacă ai spune: «Şi cum sunt numiţi eretici şi aceştia, şi toţi cei din categoria lor?»[11], aceasta o spunem şi o gân­dim: Cei dintâi sunt în chip propriu eretici, din pricină că ne­cinstesc însăşi partea vitală a credinţei noastre treimice, iar cei din categoria a doua [sunt numiţi aşa], prin abuz de lim­baj şi ca unii ce s‑au desprins din primii[12], dar totuşi ei măr­turisind deopo­tri­vă şi că cred, şi că botează în Treime, şi proprietatea spe­ci­fică fiecărui ipostas, iar nu că este un singur [ipostas] al ce­lor Trei, chiar dacă în altele sunt eretici.

Iar ca exemplu pentru a treia categorie, însuşi Sfântul ia­răşi aduce pe cel care, fiind dovedit pentru vreo gre­şea­lă, s‑a rupt de liturghie şi nu s‑a supus ca­noa­ne­­lor, ci şi‑a adjudecat sieşi conducerea şi liturghia. Şi du­pă cum cei din a doua categorie sunt omonimi[13] cu cei din­­tâi, aşa şi cei din a treia sunt omonimi cu cei din a do­ua. De pildă, cei vechi îi numesc pe meletieni schisma­tici, ca unii care s‑au despărţit [de Biserică], împreună cu schis­­maticul Meletie, deşi ei nu sunt rău‑credincioşi[14]. Căci dând anatemei propria schismă, pre­cum zice, sunt primiţi în Biserica sobornicească.

Dar întreaga erezie se aseamănă cu un lanţ împletit de diavol, ţinându‑se o [erezie] de alta, toate atârnând ca de un capăt de o singură necinstire şi necredinţă în Dum­nezeu, chiar dacă ele se deosebesc prin nume şi timp, şi loc, şi cantitate, şi calitate, şi putere, şi lucrare. Fi­indcă nici unul şi acelaşi trup nu este numai un sin­gur mădular, ci multe; şi diferite sunt lucrările şi pute­ri­le, şi însuşirile, şi aşezările, şi cinstirile acestora, unele în raport cu altele.

Despre celelalte întrebări ale tale:

• La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s‑a răspuns mai înainte[15], dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi îm­­preună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceş­tia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mân­­cat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvânta­rea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dum­ne­­zeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, tre­buie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajun­ge mărturisirea, nu ştiu decât că aceasta este în chip lim­pe­­de un vicleşug.[16] Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vre­­mea în care nu este erezia dezlănţuită şi [numai] în le­gă­­tură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede sun­tem în­­văţaţi de Părinţi să nu cercetăm.[17] Dar un asemenea pre­ot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ere­ticii, rar se găseşte acum.

• A doua, despre iubitorul de Hristos care cheamă [un pre­ot ortodox] în casa lui de rugăciune ca să facă prive­ghe­re şi dacă trebuie [preotul] să liturghisească în ea şi îm­­preună cu cine trebuie. E limpede că poate să dea as­cultare şi să meargă, şi să cânte împreună cu ei, dacă or­to­docşi sunt cel ce‑l cheamă şi psalţii, şi dacă amândoi [gaz­da şi psalţii] se păzesc de părtăşia cu ereticii. Şi tre­bu­ie să liturghisească în casa de rugăciune, dacă mărturi­seş­te cel ce o are că nu mai liturghiseşte vreun eretic în ea. Căci s‑a spus mai înainte că este necesar să se întrebe în­tru toate din pricina dezlănţuirii ereziei.

• A treia: dacă un [preot] ortodox primeşte de la cineva o bi­serică şi este obiceiul ca în fiecare an, o dată sau de do­uă ori, să se strângă poporul în ea şi să se pomenească la li­tur­ghie vreun eretic, [ce să facă]? A psalmodia aco­lo, da­că e ne­apărată trebuinţă, ar putea fi iertat, dar a li­tur­ghisi nu. Dar dacă se poate întrerupe obiceiul, se poate şi liturghisi.

• A patra: dacă este o biserică în care cel ce litur­ghi­seş­te îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox are al­tar sfinţit pe pânză de in sau pe vreo placă de lemn[18], se cu­vine ca acesta [antimisul] să fie pus în ace­eaşi bi­se­ri­că, nefiind de faţă preotul care pomeneşte [pe eretic], şi [pre­otul] ortodox să liturghisească pe el [pe antimis]? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapă­rată tre­buinţă, [să se liturghisească] într‑o casă de obşte, în­tr‑un oarecare loc mai curat, anume ales.

• A cincea: dacă pe drum se întâmplă ca un ortodox să fie poftit la masă de unul sfinţit[19] sau de un mirean şi ar fi vre­mea psalmodiei, cum trebuie să procedeze? Am spus, şi iarăşi spun: cât timp ţine erezia şi nu este depusă prin­tr‑un sinod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ce­ea ce priveşte dumnezeiasca împărtăşanie, şi în ceea ce pri­­veşte simpla masă în comun, şi nici o vreme nu este ne­­potrivită şi neprielnică pentru aceasta. Dar dacă pri­meşti pur şi simplu pâine de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi primeşti găzduire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate. Dar în celelalte cazuri[20] trebuie neapărat întrebat.

• A şasea: dacă un ortodox, în călătorie, află o biserică aproa­pe de oraş sau sat, trebuie ca el să se roage acolo sau să şi rămână, [încercând] să evite să fie oaspete mi­re­nilor? Poate să se şi roage, să şi rămână dacă este mă­năs­tire. Dar şi în casa unui mirean sau a unuia sfinţit, pre­cum s‑a spus, la fel poate rămâne şi găzdui, dacă vreun ceas de nevoie îl obligă, şi poate, fără să cerceteze, să ia cele spre trebuinţă, în afară de cazul, precum am spus, când cel ce‑l primeşte este cunoscut de mai înainte de cel pri­­mit că este necredincios sau nelegiuit. Dar e necesar [să zic] că nu e bine să primească oricum cele spuse mai îna­­inte, ci să cerceteze şi să găzduiască la un ortodox şi, dacă e nevoie, de la el să‑şi ia merindele de drum. Căci aşa porunceşte Domnul prin sfinţii Lui.

Preotului şi egumenului le‑ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhie­re­ul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s‑a făcut sinodul[21] şi că „pierim”. Fi­ind­­că pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu‑se de erezie, ca să rămână epis­cop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [vala­bi­­le] hirotoniile lui![22] Dar de ce, fiind limpede erezia [lui], egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi? Aşa­dar, dacă cel ce i‑a hirotonit s‑ar fi îndreptat, puteau de­în­dată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în ere­zie, prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie, chiar da­că ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i‑a hi­ro­to­nit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumne­zeu. Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s‑a aprins în egu­men şi se sârguieşte să‑şi agonisească cununa măr­tu­ri­si­rii, nici să liturghisească în biserica în care se află sca­unul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pome­neş­te pe eretic], nici să‑l pomenească pe el la liturghie ca episcop. Şi fericit este acesta, făcându‑se pildă de mân­­tuire şi multor altora. Dar fiind pus jertfelnic [an­ti­mis] în aceeaşi biserică, nu e nici o piedică să se litur­ghi­seas­că acolo.[23] Şi ceea ce am uitat să însemnez mai sus, voi pomeni aici. Şi fiindcă Sfântul Vasile zice despre cei ca­re sunt în adunările lăturalnice că adesea şi cei din treap­­ta [clericală] care s‑au abătut împreună cu cei nesu­puşi, dacă se căiesc, sunt primiţi în aceeaşi rânduială [treap­­tă] [de mai înainte], să nu creadă evlavia ta că cu­vân­­tul se împotriveşte canonului apostolic, care zice: „da­că un cleric se va ruga cu un cleric caterisit, să fie ca­te­ri­sit şi el”, ci să ţină seama că, precum a fost deosebit de că­tre Părinţi că altceva ar fi ereziile faţă de schisme, aşa a fost deosebit – desigur după o cugetare analoagă – că al­tul este canonul care depune în chip de neocolit pe cel ce s‑a rugat cu cel caterisit [preotul eretic], faţă de ca­nonul re­feritor la cel aflat în adunările lăturalnice. Fiindcă unul ştie că în chip mărturisit [pe deplin conştient şi pe faţă] s‑a rugat cu cel caterisit, şi în mod firesc este îndată ca­te­ri­sit, ca unul care nu a luat aminte la canon şi s‑a purtat fa­ţă de el indiferent, pe când celălalt nu a crezut că este ca­terisit când s‑a depărtat împreună cu mulţimea [de Bi­se­rică] şi de aceea, dacă se căieşte, este primit în ace­eaşi rân­duială. Iar faptul că s‑a adăugat acest „adesea” în cu­vân­tul Sfântului, arată că este cu putinţă ca cel care s‑a că­it să nu fie primit în aceeaşi rânduială [treaptă][24]. Deci şi acest cuvânt [al Sfântului Vasile] trebuie primit, şi cano­nul apostolic trebuie ţinut neapărat şi fără discuţie.

Iar că Hristofor cel cu nume mincinos[25] s‑a întors iarăşi la vomitătura sa, nu m‑am minunat defel, ştiind nestator­ni­cia lui. Iar că Clidonie a răbdat pentru adevăr închi­soa­re şi bătăi de la necredincioşi numai o singură zi, m‑am ui­mit foarte. Aşa că, dacă până acum rămâne sta­tornic, prin pu­terea lui Dumnezeu, să nu‑ţi fie greu nici ţie, nici altor fraţi să‑i întindeţi mâna, orice ar fi.

Iar despre cele spuse mai înainte, adică despre cei bo­te­­zaţi şi cei unşi cu Sfântul Mir şi cei care dau anatemei ere­zia, nu ţi‑am scris după cum a ordonat şi a numărat dum­nezeiescul Epifanie ereziile, ci după cum am aflat în­tr‑o însemnare a unui bărbat iubitor de osteneală, dintre cei vechi şi care a făcut o cercetare şi le‑a aflat din cărţile Bi­sericii din Bizanţ.

Fratele Grigorie te salută cu căldură.

---

[1] Aluzie la obiceiul ca faptele faimoase ale regilor să fie înscrise pe columne spre a rămâne posterităţii.

[2] Nu osândea pe eretici, ci plângea pentru ei.

[3] Preotul şi monahul nu trebuie să aibă legătură cu oastea, dar nici să admită părtăşia cu alt preot sau monah care ar face acest compro­mis. (Probabil că a doua întemniţare a lui Naucratie avea legătură cu un astfel de refuz al acestuia faţă de vreo propunere imperială.)

[4] De întristări.

[5] Deci problema învingerii întemniţării este tot una cu a gânduri­lor de la diavol. Nepătimirea (lipsa unei legări pătimaşe de cele mate­ria­­le) este necesară, ca omul să nu mai fie legat trupeşte de condiţiile ex­­terioare şi să aibă astfel putere să lupte cu gândurile.

[6] E vorba de una din lucrările Panarion şi Ancoratus ale Sfintei Epi­­fa­nii, care tratează despre erezii.

[7] Iconomahii.

[8] Probabil că, fiind Sfântul în închisoare, nu avea destul material spre a trimite scrisori lungi şi de aceea era constrâns să scrie în mă­su­ra ma­te­ria­lului disponibil şi să se restrângă la chestiunile cele mai im­portante.

[9] Cf. canoanele 46, 47, 68 apostolice.

[10] Cf. canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

[11] Cu alte cuvinte: Dacă Sfântul Vasile a spus că unii sunt schis­ma­­tici, de ce totuşi sunt numiţi eretici.

[12] Totuşi nu întotdeauna schismaticii sunt proveniţi din eretici prin­­tr‑un fel de „îndulcire” a ereziei.

[13] Li se dă acelaşi nume, prin abuz de limbaj.

[14] Au credinţa dogmatică adevărată.

[15] Probabil scrisoarea 49.

[16] Cât timp ţine erezia, trebuie ca cel suspect să fie cercetat în legă­tu­ră cu dogmele credinţei şi cu starea lui canonică, nu doar să i se ceară mărturisirea formală.

[17] Prin urmare, în vreme de manifestare făţişă a ereziei şi în ceea ce priveşte persoanele care în chip limpede pactizează cu erezia, e clar că trebuie făcută o cercetare.

[18] Altarul sfinţit este sfântul antimis, care, în acea vreme, putea să fi fost o pânză sfinţită, având sfintele moaşte, sau o placă de lemn sfin­­ţită, având introduse în ea sfinte moaşte.

[19] Cineva din catalogul preoţesc sau călugăresc.

[20] Dacă avem oarecare ştire sau bănuială că persoana respectivă este în erezie sau păcate.

[21] Posibil să se refere la Sinodul al VII‑lea Ecumenic.

[22] Sfântul se miră cum de pot fi primite hirotoniile lui, date fiind con­diţiile descrise.

[23] Alt antimis presupune comuniunea cu alt episcop ortodox.

[24] Faptul că cel care s‑a căit a fost primit adesea în rânduiala dina­in­­te, arată că adesea nu a fost primit, căci altfel ar fi formulat „tot­dea­u­na”, nu „adesea”.

[25] Hristofor înseamnă purtător de Hristos, dar avea nume minci­nos, ca unul ce cu fapta se lepăda de Hristos.

extras din cartea “Învăţăturile Bisericii Ortodoxe – între iubire şi toleranţă”,

Com. Poligrafic, Chişinău 2010, pagina 240