„Imagine modestă şi inocentă” sau dosar penal ?

Introduceri necesare

Constituţia ţării noastre (încă nemodificată) spune, în articolul 12:

(1) Republica Moldova are drapel, stemă şi imn.

(5) Drapelul, stema şi imnul sînt simbolurile de stat ale Republicii Moldova şi sînt ocrotite de lege.

Codul Penal al ţării noastre spune, în versiunea din anul 2002, articolul 347:

(1)  Profanarea simbolurilor naţional-statale (drapel, stemă, imn) ale Republicii Moldova sau ale altui stat se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 3 ani.

În versiunea modificată din 2009 nu se mai întîlnesc cei 3 ani de închisoare. După această scurtă introducere, să trecem la fapte:

Jidovul sincer şi jidovul jidov

Personajul principal al cazului analizat este Alexandr Goldenştein. Cine este acest individ? Un cetăţean al statului creştinofob Israel, născut la Bălţi în 1981, repatriat în Israel în 1990. Adept al iudaismului, vice-redactor şef şi unul dintre fondatorii portalului evreo-rusesc „Izrus”, responsabil de tematica relaţiilor statului Israel cu ţările CSI.

Acest cetăţean „tolerant şi civilizat” a semnat un articol care a apărut pe respectivul portal pe data de 12 martie 2010. În el, Goldenştein pretinde să-l dărîme pe „ultraortodoxalul” rabin Isroel Lifşiţ care „şi-a permis” să-şi expună propria viziune asupra evenimentului petrecut la noi în Moldova pe 13 decembrie 2009: demontarea de către creştinii ortodocşi băştinaşi a hanukiei – simbol jidovesc care, în cazul expunerii lui publice, capătă un sens profund anticreştin. În viziunea lui Isroel, rabin al sinagogii Senna din Chişinău „noi nu trebuie să  folosim [cînd vorbim despre ce s-a întîmplat pe 13 decembrie] asemenea termeni ca „pogrom”, „vandalism”, termeni care au din start o conotaţie negativă. Noi trebuie să urmăm Torei [cele 5 cărţi ale lui Moise din Vechiul Testament – Pentateuhul] şi acelor principii care sînt statornicite în ea, iar Tora noastră este învăţătura iubirii de pace.

Fragmente relevante din viața Sfîntului Ierarh Nicolae

Întrucît ieri, 6 decembrie după calendarul bisericesc (19 decembrie după cel mamonic), Biserica Ortodoxă l-a prăznuit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul cetăţii Mira din ţinutul Lichia, mare făcător de minuni, aş dori să atrag atenţia asupra cîtorva momente din viaţa sfîntului, pe care orice creştin o poate găsi în proloage sau sinaxare:

1. Cu referire la momentul în care Nicolae, încă preot fiind, a fost chemat, prin lucrare dumnezeiască, la treapta arhierească, citim:

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului.

Vedem că fericitul Nicolae, vieţuind ca un creştin sincer şi smerit, care se ferea de slava cea deşartă a lumii, nu dorea să primească marea chemare de a fi episcop. Adică Nicolae, la fel ca şi mulţi alţi sfinţi ierarhi, s-a comportat opus felului actual în care se înţelege ridicarea cu orice preţ în treaptă – bani, scheme, compromisuri, pile, într-un cuvînt: masoni.

Părintele Aldea şi „războiul lui întru Cuvînt”

Am primit pe poşta electronică un material deosebit de relevant şi bine orientat dpdv Ortodox, care pune în discuţie şi încearcă să limpezească tulburările de apă intenţionat pornite de falşii mărturisitori de la „RăzboiÎntruCuvînt”  (susţinuţi, bineînţeles, şi de o pleiadă întreagă de bloggeri şi clerici „bine intenţionaţi” şi ascultători, în esenţă, duhului patriarhal), ce lucrează asemenea unor viermi neadormiţi ce sapă la Predania curată a Bisericii Ortodoxe, aruncînd abil praf în ochii creştinilor mai puţin ştiutori dar sinceri, şi atrăgîndu-şi astfel mînia lui Dumnezeu ce este pregătită celor ce smintesc pe „cei mai mici”. Campania de gherilă pe care au pornit-o luptătorii împotriva Cuvîntului se desfăşoară de mai multă vreme (cei trei crai răzbunători ocupîndu-şi o mare parte din timp cu asemenea „ascultări”) şi are ca scop promovarea prin propagandă şi manipulare (vom vedea de ce am folosit anume aceşti termeni) a neo-eclesiologiei (eclesiologie=învăţătura Bisericii despre Biserică) de tip papistaşo-ecumenist, sub pretextul ascultării faţă de „Biserică” şi de „marii duhovnici” ai secolului XX. În continuarea exprimării mesajului autentic ortodox, mesaj ce se poate observa lesne în ultimele materiale publicate pe acest blog, am hotărît să scoatem la lumina zilei prima parte a materialul respectiv (va urma şi a doua, cu Doamne-ajută), alcătuit de un frate ortodox din capitala României neromâne. Să luăm aminte:

(Pentru o mai amplă înţelegere a problematicii materialului, a se citi întîi articolul respectiv)

+ + +

“Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!”

Părintele Ambrozie Fontrier

Doamne, ajuta!

La aproape doua saptamani de la neinspirata postare pe site-ul razbointrucuvant a articolului “Parintele Mihai Aldea catre un frate stilist – extrase dintr-un mesaj din care putem invata toti” la adresa http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/18/parintele-mihai-aldea-catre-un-frate-stilist-extrase-dintr-un-mesaj-din-care-putem-invata-toti/ si la cateva zile de la proaspata aparitie a Nr.8 al revistei Presa Ortodoxa, in care a fost tiparit articolul “Pentru cei care vor sa paraseasca Biserica, crezand ca asa slujesc lui Dumnezeu”, gasim de cuviinta sa scriem aceste randuri, tocmai pentru faptul ca nu putem accepta ca Predania Bisericii sa fie nesocotita si incalcata prin falsele exemple

(I) Un profet contemporan al apostaziei: „Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?”

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit ?

Şi cu numele Tău draci am scos ?

Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

Cei ,,acceptaţi” sunt cei care vor spune aceste cuvinte – cei care şi-au ,,făcut datoria” şi şi-au clădit reputaţia de slujitori ai lui Dumnezeu, săvârşind lucruri impresionante aparent pentru El. Şi Domnul va răspunde: Niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).

Unde au greşit ei, îndreptăţind această dojană neînduplecată de la Domnul ? Ei au săvârşit lucrările lor în numele lui Hristos, dar nu în duhul lui Hristos, şi astfel nu au trăit cu adevărat potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru această lume, vor pieri în această lume. Ei s-au conformat în exterior tuturor dictoanelor credinţei, dar în interiorul lor nu şi-au îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla înaintea Judecătorului cu mâinile goale.

Aceasta este o imagine a ceea ce se va petrece la apogeul apostaziei lumii, sau ,,îndepărtarea” de Hristos: Judecata de Apoi. Şi ea reflectă întocmai mesajul unui părinte al Bisericii din aceste vremuri de pe urmă, Arhiepiscopul Averchie (Taushev) de Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan de Poltava, el a fost direct legat de o linie neîntreruptă de teologi ortodocşi care au lăsat moştenire duhul viu al tradiţiei lor ca de la tată la fiu. Un indiciu al faptului că era un propovăduitor autentic al tradiţiei patristice este acela că el nu s-a gândit nicicând să se numească pe sine ,,teolog” sau ,,învăţat patristic”, cu atât mai puţin să fie recunoscut ca ceea ce era într-adevăr: un profet al apostaziei.

DESCARCĂ ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, „SFÎNTUL ÎNCHISORILOR”

„Fratele nostru, mărturisitorul Valeriu Gafencu, vibrează în sufletele noastre de aproape 60 de ani, de când el a fost martirizat pentru Hristos şi s-a arătat cu adevărat unul din apărătorii şi mărturisitorii vieţii noastre creştine strămoşeşti.

M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor românilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor.

Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac.” (Părintele Justin Pârvu – Revista Atitudini, nr. 3∕2008)

FRAŢILOR ORTODOCŞI, PUTEŢI DESCĂRCA DE AICI VARIANTA .DOC A ACATISTULUI NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, „SFÎNTUL ÎNCHISORILOR”. ORICE CREŞTIN-ORTODOX POATE CITI ACEST ACATIST, ÎNCHINAT SFÎNTULUI NOU-MUCENIC VALERIU GAFENCU. DE ASEMENEA, PUTEŢI RĂSPÎNDI ACEST ACATIST! DOAMNE, AJUTĂ!

+++

Iată un răspuns ortodox la nedumeririle multor creştini-ortodocşi cu privire la cinstirea sfinţilor (încă) necanonizaţi  prin citirea de acatiste, închinarea la icoane, etc. Părintele Serafim Rose într-una din scrisorile sale către pr. Alexey Young:

“Nu, “grecii” nu l-au canonizat pe Vladica Ioan. Canonizarea este treaba episcopilor, care dau pecetea ultima si oficiala pentru o venerare locala a unui om sfint. Ceea ce a facut manastirea [Boston] a fost sa scrie (sau probabil sa traduca dintr-o lucrare a vreunei manastiri pe stil vechi care obisnuia sa-l numeasca Sfint pe Vladica Ioan) o Vecernie pentru Vladica Ioan (noi avem o copie si arata destul de bine), o practica foarte normala obisnuita de rusi atit pentru Sfintul Ioan de Kronstadt cit si pentru Fericita Xenia, cu multi ani înainte de canonizarea lor. Aceste slujbe ale Sfintilor necanonizati sunt savirsite în particular (de catre o persoana particulara sau o manastire) pina ce episcopii permit ca întreaga Biserica sa le savirseasca public.

Rugaciunile oricarui sfint trecut din aceasta viata trebuie oricum facute în particular, iar în unele cazuri, sfintenia unui sfint este asa de evidenta încit i se adreseaza rugaciuni mai mult sau mai putin public, cu mult înainte ca acesta sa fie canonizat. În cazul Vladicai Ioan, episcopii care au slujit la înmormintarea lui, deja cerusera deschis rugaciunile lui inserind în mod deliberat în anumite parti din slujba înmormintarii sau din panihida sintagma, “cu ale lui sfinte rugaciuni”.

Daca parintele Nichita [din Seattle] are într-adevar o icoana cu Vladica Ioan, nu face rau ca o foloseste pentru sine si nu în public, si aici nu trebuie ca nimeni sa se simta citusi de putin ofensat, pentru ca aceasta e o practica normala si de asemenea pentru faptul ca dusmanii Vladicai Ioan vor pricinui niscai probleme din aceasta cauza. Cu toate acestea, o multime de rusi vor fi fericiti sa o vada, fara sa viseze macar a o face public, adica oficiala. Un episcop rus pe care-l cunoastem s-a umplut de bucurie auzind ca exista o slujba greceasca închinata Vladicai Ioan, drept care a cerut sa fie tradusa imediat în slavona! Nu cred ca “grecii” în general sunt mai preocupati decit altii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfint necanonizat; mai degraba din pricina mai multor rivnitori atit dintre greci cit si dintre rusi care fac acest lucru; si deci din pricina lor au hotarit episcopii ca în cele din urma sa-l canonizeze. În cazul Vladicai Ioan, atit rusii cit si grecii (slava lui Dumnezeu!) au fost gasiti “vinovati” în aceasta chestiune, fapt foarte normal în istoria Bisericii. (O calugarita rusoaica foarte asezata ne-a implorat sa scriem noi o slujba pentru Vladica Ioan imediat dupa moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede ca o astfel de cinstire nu trebuie “fortata”, ci trebuie lasata sa creasca si sa se manifeste firesc pina ce în cele din urma se coace întru ziua cea mare a canonizarii.

În Biserica Ortodoxa nu este interzis sa te rogi la Sfinti “necanonizati” . De fapt, canonizarea ofera doar un statut oficial la ceea ce deja exista neoficial: oamenii se roaga unui sfint înainte ca Biserica, în cele din urma, sa-i stabileasca un cult general, moment în care i se stabileste o slujba, o icoana etc. Tot astfel, în mod particular, putem cere sa se roage pentru noi oricarui crestin plecat dintre noi, asa cum obisnuim sa cerem rugaciunea crestinilor ortodocsi în viata – pentru ca toti sunt vii în Hristos; cu atit mai mult cineva a carui viata sfinta sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel ca el poate auzi rugaciunile noastre, mijlocind pentru noi…”

din cartea “Ne vorbeste parintele Serafim. Scrisori”

Campania românească „DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE”

“Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.”

Noul mucenic Valeriu Gafencu

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, data reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Prima acţiune este editarea volumului Din temniţe spre sinaxare, la Editura Areopag, şi sprijinirea editării numărului 3 din Revista Atitudini – cu materiale despre canonizarea sfinţilor închisorilor. Ultima acţiune va avea loc în postul Crăciunului anului 2009 – când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele mărturisitorilor.

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic Valeriu Gafencu. Acesta, cunoscut ca „sfântul închisorilor”, împreună cu părintele Ilarion Felea şi cu Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), vor fi propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării Noului Mucenic Valeriu Gafencu aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoţi. Iniţiativa canonizării părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion. Iniţiativa canonizării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparţinut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată… A murit la Aiud. El poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”.

În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare – pentru care se va face un Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se vor cerceta şi vieţile celorlalţi mărturisitori – preoţi, călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, părintele Ilie Lăcătuşu, Costache Oprişan şi mulţi alţii).

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura condiţie este ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e nevoie de minuni – deşi s-au săvârşit şi minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori, iar Valeriu Gafencu s-a arătat plin de harisme dumnezeieşti încă din viaţă.

Campania va consta în organizarea de conferinţe, dezbateri, tipăriri de cărţi, broşuri şi pliante de popularizare, în proiecţii de filme documentare, în organizarea de întâlniri cu cei care au supravieţuit închisorilor comuniste dar şi de pelerinaje la locurile în care au fost îngropaţi sfinţii mărturisitori.

Pe site-ul oficial al campaniei, www.sfintii-inchisorilor.ro, se va face o bibliotecă digitală care va pune gratuit la dispoziţie cărţi esenţiale din literatura închisorilor. Blogg-erii şi web-master-ii pot susţine această campanie prin promovarea logo-ului campaniei.

Campania are un caracter apolitic.

Este foarte important ca această campanie să coaguleze cât mai bine persoanele, grupările şi asociaţiile care conştientizează nevoia recunoaşterii valorii jertfei noilor mărturisitori.

Pe data de 1 decembrie 2008 va fi făcută publică lista principalilor susţinători ai acestei campanii (asociaţii, personalităţi, publicaţii, edituri, clerici, mănăstiri, schituri).

preluat de pe blogul lui Danion Vasile

Să luăm aminte la cuvintele părintelui Serafim Rose

Iubite frate în Hristos,

Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos! Îţi mulţumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea celor scrise si de aceea îţi voi răspunde cu aceeasi seriozitate. Înainte de toate vreau să-ţi spun că, după ştiinţa noastră, astăzi nu mai sînt „stareţi” – cum s-ar spune, adevăraţi bătrâni purtători de Dumnezeu (în duhul bătrânilor de la Optina), care sa te îndrume nu prin înţelepciunea proprie sau prin modul în care ei îi înţeleg pe Sfinţii Părinţi, ci prin luminarea Sfântului Duh. Acest tip de luminare nu se da unor vremuri ca ale noastre – si, sa fim sinceri, noi, în neputinţa, stricăciunea noastre si păcatele noastre, nici nu o merităm.

Vremurilor noastre li se dă un fel mai smerit de viaţă duhovnicească, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena o numeşte „viaţa prin sfat” – adică viaţa conformă poruncilor lui Dumnezeu aşa cum le aflăm în Sfintele Scripturi si la Sfinţii Părinţi, alături de ajutorul celor mai bătrâni si mai experimentaţi. Un „stareţ” poate da porunci; dar un „îndrumător” dă sfat, pe care trebuie sa-l probezi prin experienţă.

Nu cunoaştem pe cineva anume care ar putea fi în stare să-ţi dea sfat în limba engleză. Dacă într-adevăr acest lucru îţi este de mare trebuinţă, Dumnezeu ţi-l va trimite când va crede El de cuviinţă, după credinţa si nevoia ta, fără a-l căuta cu tot dinadinsul.

Dar fiindcă tot mi-ai scris, pornind de la ceea ce ai scris voi încerca să-ţi spun un cuvânt sau două din sfaturi mai generale, provenite din experienţa micii noastre comunităţi monahale şi lectura Sfinţilor Părinţi.

a) În primul rând deprinde-te sa fii împăcat cu situaţia duhovnicească în care te afli, folosindu-ţi toate resursele. Dacă starea ta duhovnicească este aridă, nu lăsa ca acest lucru sa te descurajeze, ci lucrează din toate puterile la ceea ce crezi ca poţi să faci pentru viaţa ta duhovnicească. Este foarte important ca încă de la început să primeşti Tainele Bisericii si sa mergi regulat la slujbele ei. Pe lângă aceasta, trebuie sa te rogi în mod regulat, dimineaţa si seara, împreună cu familia, si sa citeşti cărţi duhovniceşti – toate după puterea si posibilităţile oferite de condiţiile în care trăieşti.

b) Printre scrierile duhovniceşti, sa citeşti în mod special dintre cele adresate celor ce locuiesc în lume, sau care oferă ABC-ul vieţii duhovniceşti – precum Viaţa mea în Hristos de Sfântul Ioan din Kronstadt, Războiul Nevăzut de Sfântul Nicodim, Vieţile Sfinţilor în general, Arena de Episcopul Ignatie Briancianinov (această carte, deşi este adresată novicilor [candidaţilor la călugărie – n. tr.], atâta timp cât oferă în general ABC-ul vieţii duhovniceşti aplicabil vremurilor moderne, este potrivită si pentru mireni).

c) Pentru a te ajuta în sporirea vieţii duhovniceşti, si a-ţi reaminti de adevărurile duhovniceşti, ar fi bine să ţii un jurnal (te poţi folosi de „agendele” cartonate care se vând la papetărie) care sa includă fragmente din scrieri duhovniceşti care crezi că ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica si la starea ta, de asemenea si scurte comentarii personale făcute în urma lecturii si reflecţiei, incluzând si scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie sa si le corectezi. Sfântul Ioan din Kronstadt găsea foarte utilă această practică, aşa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viaţa mea în Hristos.

d) Nu-i critica si nu-i judeca pe ceilalţi oameni – priveşte-l pe fiecare ca pe un înger, îndreptăţeşte-le greşelile si slăbiciunile lor si osândeşte-te numai pe tine ca pe cel mai rău păcătos. Acesta este primul pas în orice fel de viaţă duhovnicească.

Îţi spun toate acestea, nădăjduind ca-ţi vor fi de vreun ajutor. As fi foarte bucuros să încerc să-ţi răspund la orice întrebare pe care ai pune-o, în special despre învăţătura Sfinţilor Părinţi, dintre care cea mai mare parte ne este accesibilă în ediţii în limba rusă.

Cerându-ţi rugăciunile,
Cu dragoste în Hristos,
Seraphim Rose, monahul

http://cuvseraphimrose.wordpress.com

„Ea mergea prin catacombe întunecoase…”

„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase, umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.

Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei, trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre, miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui Dumnezeu ….”

din cartea „Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose” (click dreapta > save target as…).

V-o recomand cu tărie. O carte care poate schimba viaţa omului. O carte care… m-a impresionat profund.

„Si tocmai cand ma gandeam sa-mi pun capat zilelor”…

In ajunul Anului Nou, un barbat statea intr-un bar uitandu-se la paharul lui cu bautura. Statea asa de peste jumatate de ora cand un sofer de tir mai scandalagiu vine langa el, ii ia bautura si o da toata pe gat.

Barbatul incepe sa planga, iar soferul ii spune:

– Ei, hai acuma, glumeam doar. Calmeaza-te, iti cumpar alta bautura. Pur si simplu nu pot suferi sa vad un barbat plangand.

– Dar nu din cauza asta plang. Astazi e cea mai proasta zi din viata mea. In primul rand, am dormit prea mult si am intarziat la lucru. Seful s-a infuriat si m-a dat afara. Cand am iesit din cladire sa-mi iau masina, am descoperit ca-mi era furata. Politia sustine ca nu poate sa faca nimic. Neavand de ales, am luat un taxi pana acasa. Dupa ce am coborat din taxi, mi-am dat seama ca mi-am uitat in el portofelul si cartile de credit, dar era prea tarziu. Am intrat in casa si cand am ajuns in dormitor, mi-am gasit sotia in pat cu gradinarul. Intr-un final am plecat de acasa si am intrat in barul asta. Si tocmai cand ma gandeam sa-mi pun capat zilelor, iti faci tu aparitia si-mi bei otrava…

Astăzi, la CHIŞINĂU, a avut loc manifestaţia de PROTEST împotriva „Legii nediscriminare”

După cum s-a plănuit, astăzi, 3 octombrie 2008, a avut loc manifestaţia de protest a societăţii moldoveneşti împotriva proiectului Legii cu privire la prevenirea şi combaterea discriminării. În faţa Parlamentului Republicii Moldova, acolo unde legiutorii ne decid soarta, s-au adunat peste 800 de oameni indignaţi de această (fărăde)lege propusă nouă, poporului, de către Ministerul Justiţiei, în frunte cu Vitalie Pîrlog ministrul. Mesajul participanţilor la protest a fost unul hotărît şi anume: scoaterea necondiţionată a sintagmei înşelătoare „orientare sexuală” din textul legii respective. Acest mesaj demn a fost exprimat de către întreaga adunare de oameni, membri ai diferitor organizaţii obşteşti printre care: Asociaţia Ortodoxă „Fericita Maică Matrona”, care este şi iniţiatoarea acestui eveniment, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Moldova (ASCOM), Coaliţia Pro-Familia, Acţiunea Civică, precum şi alte organizaţii din capitală şi din întreaga ţară. „LEGEA ANTIDISCRIMINARE = DISCRIMINAREA MAJORITĂŢII”, „DEPUTAŢI AI MOLDOVEI! NU VOTAŢI HOMOSEXUALISMUL!”, „LEGI PENTRU PEDERAŞTI – BLESTEM PENTRU VOTANŢI!”, „NU TOLERĂM EXTREMISMUL SODOMIT!”, „OPRIŢI DICTATURA ANORMALITĂŢII!” – cu aceste şi alte asemenea lozinci a ieşit poporul creştin al Ţării să-şi exprime deschis atitudinea faţă de cele ce se pun la cale acolo dedesubt, sub pămînt, şi se aplică aici – pe pămîntul nostru ortodox de veacuri.

La indignarea poporului a luat seama vicepreşedintele Parlamentului, deputatul Iurie Roşca, care, ascultînd cu luare aminte durerea obştimii adunate, s’a arătat solidar în cuget cu cei prezenţi, făgăduind că va face tot ce poate (în calitatea sa de vicepreşedinte al Parlamentului) ca cererile societăţii normale să fie auzite şi luate în maximă consideraţie. Alături de oameni a fost şi dl deputat Ion Varta, precum şi deputatul neafiliat dna Valentina Cuşnir. Celor trei deputaţi păsători li s-a transmis documentul ce conţine Adresarea din partea poporului către Parlamentul Republicii Moldova. Aceasta a fost şi citită în glas tare de părintele Anatolie (Cibric), parohul Bisericii „Cuvioasa Parascheva” din Chişinău, apoi răspîndită tuturor celor prezenţi. Sfinţia sa a ţinut şi un cuvînt de întărire duhovnicească adresat tuturor celor prezenţi, în care a subliniat esenţa distructivă a acestei legi şi importanţa mărturisirii publice a atitudinii fiecăruia dintre noi împotriva atacurilor făţişe ce nu contenesc să vină la noi în ţară.

Nu doar chişinăuienii şi-au exprimat atitudinea. La manifestaţie au luat parte şi mulţi oameni veniţi de prin ţară: din raioanele Făleşti, Cantemir, Ştefan-Vodă, Călăraşi, Bălţi, Cahul, Comrat, Rîşcani, Teleneşti, Nisporeni, Anenii Noi etc. La eveniment au luat parte atît oameni în vîrstă, cît şi tineri, copii, toţi uniţi întru indignare şi adîncă durere faţă de viitorul Neamului.

Astăzi, în inima capitalei, poporul drept-credincios şi-a mărturisit credinţa în dăinuirea veşnică a valorilor morale proprii neamului omenesc, a luat hotărît atitudine faţă de încercarea de instituire a unei Noi Dictaturi a Anormalităţii, cu complicitatea directă a funcţionarilor vînduţi  (de teapa ministrului justiţiei) şi, desigur, a „creştinilor” absenţi astăzi… Dumnezeu să-i lumineze pe deputaţi, iară pe noi să ne întărească în Credinţă, Dragoste, şi nu în ultimul rînd – Nădejde!

În continuare, vă prezint fotografii de la eveniment:

PROTEST!

CĂTRE TOŢI CEI CĂRORA LE PASĂ DE FAMILIE, COPII ŞI NEPOŢI !

03 octombrie, vineri, la ora 08³⁰ în faţa clădirii Parlamentului RM va avea loc o manifestaţie de protest împotriva proiectului Legii cu privire la prevenirea şi combaterea discriminării* prin care „parteneriatele” homosexuale (cuplurile sexuale dintre bărbat şi bărbat, dintre femeie şi femeie) sînt egalate cu căsătoria dintre bărbat şi femeie, cu familia formată din tată-mamă-copii.

Articolul 1 al Legii spune:

„Scopul prezentei legi este asigurarea egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova în sfera politică, economică, socială, culturală, şi în alte sfere ale vieţii în vederea prevenirii şi combaterii discriminării după criteriile de rasă, naţionalitate, origine etnică,  limbă, religie, convingere, culoare, sex, vîrstă, stare a sănătăţii, dizabilitate, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, origine socială, avere, apartenenţă la o categorie de persoane defavorizate, precum şi pe bază de orice alt criteriu.”

Mai mult decît atît, adoptarea de către Parlament a acestui proiect de lege va da undă verde pentru:

• stimularea la maxim a propagandei agresive a homosexualităţii (prin toate locurile publice din ţară);

• împiedicarea oricărei împotriviri (oricît de mică ar fi) sau neacceptări a homosexualităţii şi a întregului arsenal folosit de activiştii homosexuali pentru răspîndirea acestui fenomen distrugător: sex-magazine, cluburi-discoteci de desfrîu (în capitală există deja 6), parade ale „mîndriei” homosexuale prin centrul capitalei, concerte în aer liber (inclusiv în locurile de importanţă naţional-culturală cum ar fi PMAN); [În prezent, Senatul Braziliei discută adoptarea unei legi potrivit căreia vor fi băgaţi la închisoare toţi cei care vor spune ceva împotriva celor ce vor răspândi homosexualitatea. În cazul în care îşi vor expune deschis părerea despre imoralitatea sodomiei – vor fi închişi pentru o perioadă de până la 5 ani];

• organizarea intensă de seminare prin TOATE şcolile din ţară (elevii nu vor putea refuza să participe la aceste seminare pentru că această atitudine va fi considerată ca fiind „homofobă”, cu urmări grave pentru părinţii săi);

• împînzirea tuturor sferelor sociale (inclusiv a Bisericii, spitalelor, grădiniţelor, universităţilor, caselor de copii, poliţiei, caselor de cultură, etc.) cu pederaşti, lesbiene, transvestiţi etc;

SĂ LUĂM SEAMA CĂ:

• Scopul final al propagandei homosexuale este acceptarea şi practicarea sodomiei (homosexualităţii) de către întreaga societate şi, o dată cu aceasta, distrugerea definitivă a moralităţii societăţii moldoveneşti;

• Homosexualii numesc “discriminare” nedumerirea şi indignarea oamenilor;

• Proiectul de lege prevede pedepse administrative, penale, civile şi disciplinare (art. 22 din Lege) pentru toţi cei care vor încerca să se opună dictaturii sodomiţilor în Moldova. Deja în unele ţări conduse de grupările homosexuale (cum ar fi Brazilia, Olanda, Spania) neacceptarea ca normă a pederastiei este declarată perversiune gravă şi boală psihică care trebuieşte tratată forţat;

• La conferinţele organizate de Centrul homosexualilor „GenderDoc-M”, aceştia au declarat în repetate rînduri că vor face tot posibilul ca să-i corupă (prin orice mijloace) pe deputaţii moldoveni în vederea aprobării cît mai urgente a acestei Legi;

• Homosexualii se folosesc (ca pretext) de minorităţile etno-culturale, lingvistice, religioase pentru a introduce legea antidiscriminare în Parlament;

Să venim cu toţii – cu rude, prieteni, colegi şi vecini – să ne apărăm Familia, copiii, nepoţii de năvala pederastiei în Ţara noastră!

Toţi cei care, aflînd de acest anunţ, nu vor lua parte la manifestaţie – se fac responsabili pentru viitorul de coşmar al copiilor şi nepoţilor ţării noastre.

* Textul integral al proiectului Legii cu privire la prevenirea şi combaterea discriminării poate fi descărcat de aici.

Gîndurile ortodoxe ale unui forumist exclus din „motive eretice”

„Cea mai mare durere a ortodoxului traitor din ziua de azi este faptul ca acuma biserica ortodoxa este plina de eretici care invata o ortodoxie mincinoasa dupa placul acestei lumi , antihristica … si au un astfel de talent sa invarta adevarurile de credinta in favoarea lor si a ortodoxiei eretice pe care o invata , incat poti sa ramai si perplex in fata lor nemaiputand face nimic : ei pur si simplu sunt atata de vicleni si au un sistem atat de bine pus la punct incat sunt crezuti de foarte multi dintre ortodocsii nepregatiti, de cei care in ciuda faptului ca merg des la biserica totusi nu sunt ortodocsi curati si sunt usor de pacalit … acest sistem de erezie ” ortodoxa ” se raspandeste acum cu viteza fulgerului in biserica , si nu m-as mira ca in curand sa fie o schisma mare de tot in toata lumea ortodoxa , iar adevaratii ortodocsi sa ramana foarte putini si aproape fara biserici in care sa poata intra … la aceasta apostazie contribuie acuma si preoti si ierarhi , ca sa nu mai zic de mireni … in principiu acestia propovaduiesc o invatatura care are o singura erezie foarte subtila si foarte ademenitoare : iubirea de om este pusa mai presus de iubirea de Dumnezeu; in ortodoxia adevarata ordinea este invers  iubeste-ti aproapele atata timp cat el nu te impiedica de la iubirea de Dumnezeu … acuma insa se doreste rasturnarea valorilor pentru a putea pregati biserica ortodoxa de primirea antihristului … daca le aduci acestor oameni „ortodocsi” dovezi de la Sf. Parinti vei observa ca ei ii vor numi pe sf calugari batrani ramoliti iar pe tine te vor face eretic , antihrist sau nebun si te vor injura , sau in cel mai bun caz , vor ocoli cu viclenie dovezile aduse din sf parinti impotriva ereziei lor continuand cu perfidie sa invete pe altii aceeasi erezie , dupa care vor afirma cu tarie ca ei nu sunt deloc impotriva Sf. Parinti ; apoi vor incepe sa interpreteze pe Sf. Parinti cu atatea invartecusuri incat sa iasa tot cum vor ei , si vor incerca cu tot chipul sa minta impotriva adevarului aducand chiar si citate din scriptura; insa pentru un observator atent se va observa urmatorul lucru in metoda lor  ei ocolesc cu maiestrie toate dovezile din Sf. Parinti aduse impotriva lor pe care pur si simplu le vor ignora ca si cum nu ar exista, dupa care vor incepe sa aduca si ei texte interpretate intr-un mod abuziv sau subversiv incat sa strecoare minciuna lor ; desigur , pentru cei care vor cu orice pret adevarul , nu vor accepta ca unele citate din Sf. Parinti sa fie trecute cu vederea ( asa cum fac ei cu un scop viclean ) ci vor pune cap la cap toate invaturile sf parinti , atat cele aduse de cei vicleni cat si cele care le demasca viclenia acelora , si astfel vor ajunge la adevarata intelegere a Sf. Parinti , care ii va feri de erezia iubirismului omenesc care se vrea astazi sa fie dogma principala a ortodoxiei … Doamne miluieste …

Eu unul , chiar aceasta am patit in ultimul timp , fiind dat afara de pe forumul crestinortodox , pentru „motiv eretic”: pentru faptul ca am spus ca este sub afurisania bisericii unui „ortodox ” iubirist care nu demult s-a aciuat pe forum , eretic pana in maduva oaselor , care sustinea mai multe erezii :

1. sectarii si catolicii fac parte din biserica lui Hristos si din trupul lui Hristos ; in plus botezul sectarilor este valid fiind in numele sf Treimi ; acestea sunt parerile lui teologice ( respectivul a terminat si teologia ) ;

2. impartasirea la greco-catolici nu numai ca nu este eretica si sub afurisenie , ba chiar ca este indicata ; asta deoarece , dupa mintea acelui ” ortodox ” iubirist , preotii ortodocsi , numiti de el calai , mandri si altele multe de genul acesta ( foarte multa violenta a exprimat el impotriva preotilor ortodocsi ) , impartasesc mult prea rar pe credinciosii ortodocsi , care dupa el sunt numiti eretici ; de ce ii numeste eretici ? hm … din motivul ca ei asculta orbeste de preotii ortodocsi , de sf parinti pe care el i-a numit in batjocura calugari batrani ( de ex. pe sf vasile cel mare l-a numit astfel ) si de sinoadele locale ( contestate fervent de iubiristul respectiv ) si de sinoadele ecumenice pe care le ignora caci ii contazice teoriile … in consecinta , el indica impartasirea de la greco-catolici care ti-o dau mai lesne …

3. dupa iubiristul respectiv actul trupesc facut inainte de casatorie nu este pacat sau curvie ci este iubire curata , care ca si o sf taina ( asa a spus el si toti cei care l-au sustinut ) face ca actul sexual inainte de casatorie sa fie o virtute ; el numea virginitatea inselaciune ; ma rog , in sensul acesta , mai povestea inselatul respectiv , ca dupa indelungi cautari a gasit si un preot ortodox care sa ii sustina ereziile si pacatele si sa il impartaseasca asa , pe motiv ” ca asa-i tineretea ” … de ce spun ca preotul respectiv ii sustine si pacatele ? pentru ca iubiristul respectiv a recunoscut cu emfaza ca el insusi traieste in curvie ( pe care el o numea bineinteles iubire curata , suflet si trup ) … mai spunea inselatul respectiv ca atunci cand era la primul duhovnic , care ii interzicea sa curveasca , ii venea permanent ganduri de sinucidere din cauza infranarii excesive la care era supus in mod dictatorial si traumatizant de catre ” pseudo-preotul ” ( expresia lui ) acela care il constrangea la curatie …

Ceea ce insa m-a durut cel mai mult , a fost faptul ca numai doua persoane de pe forum m-au sustinut , in rest fiint combatut de alti 5-6 de pe forum care ii tineau partea si i-au sustinut teoriile … in final le-am spus la toti ca sunt sub afurisenia bisericii , lucru pentru care a luat pozitie impotriva mea si adminul forumului si mi-a interzis sa mai vorbesc impotriva lor … eu nu am facut aceasta ci am continuat sa duc dovezi impotriva lor , pentru care am fost exclus de pe forum … ma intreb : ce fel de ortodox este adminul acelui forum ? in orice caz unul fals , care a preferat sa fie de partea ereticilor si nu a ortodocsilor si a Sf. Parinti … Este de plans starea in care am ajuns acuma : in biserica noastra sunt tot mai putini ortodocsi adevarati , iar randurile ereticilor ” ortodocsi ” se inmultesc pe zi ce trece … ma gandesc cu groaza ca si acel forum – crestinortodox , nu este altceva decat tot un mijloc de raspandire a ereziei , caci cei care au sustinut ereziile de mai sus au ramas sa posteze liberi pe forum si nu mai este nimeni care sa ii combata ( mai sunt vreo doi , dar care nu au facut altceva decat sa imi ia partea , ei insisi ferindu-se sa aduca argumente impotriva ereticilor din cauza fricii de a nu fi dati afara de pe forum ) … iar daca ma gandesc ca forumul are 10.000 de membri inscrisi , dar din care numai cateva zeci scriu activ pe forum , din care marea majoritate dau dreptate ereziilor , deja ma gandesc ca ortodoxia va fi in curand aparata de putini … caci restul de membri care nu scriu nu fac altceva decat sa invete ortodoxia de la cei care scriu , caci si multi au recunoscut aceasta … deci ma intreb : ce este acel forum ” ortodox ” ? o cale de raspandire in masa a ereziei ?”

Preluat de pe „cel mai bun forum de teologie ortodoxă în limba română”

Despre „corectitudine” şi rîvna fără discernămînt (cuvinte tari pentru noi, creştinii de acum)

CUVIOSUL SERAFIM ROSE:

• Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (”conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu si crestini.

• Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.

• Cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.

• Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste “boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au “dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat “boala” atunci cand este administrata fara dragoste, ingaduinta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de”corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL:

• Odata am spus cuiva: ‘Ce esti tu? Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului?‘ Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant, face rau, desi ar fi si drepte. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spune: ‘La o intrunire am spus asta si asta unei doamne’. Dar in modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta – ii spun – tu arunci in ceilalti cu coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari‘. Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod crestinesc.

• Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia ce au, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si dreptate duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de ingustime de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca, asa fel a sa avem discernamantul duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la ‘litera legii’, iar ‘litera legii omoara‘.

Sursa

Vremuri noi, viaţă nouă – cu Satana de mînă

Big Brother şi noi, turma…

Părintele Iustin Pîrvu – CUVÎNT CĂTRE ZIARIŞTI

DESPRE MENIREA ŞI RĂSPUNDEREA JURNALIŞTILOR

Un gazetar… este omul de luptă, fără temere. Pe el nu-l interesează repercursiunile pe plan personal de pe urma scrisului lui. El luptă pentru adevăr! E un soldat al cuvântului.

Sunt şi ziarişti care tălmăcesc aşa compact, istoric, diferite foi. Dar nu spun nimic în acelaşi timp. Au grijă de două-trei coloane, să umple spaţiul. Ca să-i ameţească pe toţi, o învârt şi nu spun nimic. Şi alţii… într-o frază pot să te facă să iei foc.

Ziarist, neziarist, trebuie însă să ţină cont de cuvântul „răspundere”. Să răspundă cu tot curajul de ce-o scris azi. Dacă îl întreabă cineva mâine, el trebuie să menţină ferm ceea ce o scris. Şi-atunci vedem: dacă riscă. Pentru că vin unii şi te ameninţă – nu mai ai voie să scrii, te-am eliminat din breaslă, că-ţi taie salariul şi altele, să te sperie. Nu trebuie cedat nici un milimetru din linia întâi a adevarului. Dar dacă presa este în mâna străinilor şi nu este în mâna noastră proprie, ce să mai zici? Şi interesul acestor neromâni este să distrugă Ortodoxia.

De exemplu, s-au apucat ei, unii, să trateze problemele Bisericii, când ei habar n-au de rânduielile bisericeşti. Au fost într-adevăr mulţi dintre oamenii Bisericii care au mai căzut. Măi, oamenii aceştia au căzut, dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează prin ei, pentru că nu se amestecă păcatul cu harul lui Dumnezeu. Preoţia este un dar mare de la Dumnezeu pe care l-a lăsat omului. Acum nu înseamnă că dacă harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatul omului, de-acuma să ne permitem orice. Dar unii urmăresc doar defăimarea aceluia, nu vor îndreptarea lui şi aşa se reuşeşte să se facă o sminteală a creştinismului ortodox, în primul rând. Au greşit şi alţii…S-a greşit şi la budişti, s-a greşit şi la mahomedani, s-a greşit şi la evrei şi la catolici, s-a greşit peste tot! Dar vezi prea bine că nu se leagă nimeni de ei, se leagă numai de noi, ortodocşii, asta fac, ca să poată lovi cât mai mult în ţara şi credinţa noastră. Aşa îi şi recunoşti… Deşi mai sunt şi unii printre noi care-şi pun haina de oaie peste blană şi fac pe ortodocşii… Parcă există un front, un duh, străin şi duşman, anti-Ortodoxie!

Însă, în pofida tuturor greutăţilor, ziaristul trebuie să izbândească. Gazetarul cu conştiinţă ortodoxă, care pune cuvânt bun pentru Biserica lui Hristos, poate fi mai mare în faţa lui Dumnezeu decât mulţi dintre clericii de azi.
Să luaţi aminte!

La Petru Voda, de Adormirea Sfintei Ana, Cuv. Olimpiada si Eupraxia, 2008
Vineri, 25 iulie, ziua cand, in 1941, am fost din nou stapani peste hotarele strabune

preluat de la Victor Roncea

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose“ (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

Părintele Iustin Pîrvu: „SĂ NU NE FACEM PĂRTAŞI LA EREZIE !”

„IUBIŢI FII ORTODOCŞI AI ACESTUI NEAM,

“Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă – trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy – superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului... Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,

8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

Sursa

Evenimentul

Există filme care schimbă vieţi, există cărţi care schimbă vieţi, există sărbători care schimbă vieţi. O astfel de sărbătoare este Învierea Domnului, sărbătoare de care noi, creştinii, ne apropiem cu paşi grăbiţi, o dată cu sfîrşirea Marelui Post. Însă să nu ne grăbim prea tare, căci ne aflăm acum în Săptămîna Patimilor Domnului, prilej bun pentru a face curăţenie generală în noi (tot aşa cum facem curăţenie generală în case, înaine de Paşte). 

Dragi colegi, nu voi face teologia Învierii (întrucît nu este potrivită o astfel de abordare şi nici nu e de nasul meu) şi nici nu voi înşira mulţimea de obiceiuri strămoşeşti care însoţesc Paştele. Ceea ce îmi doresc să fac este să încercăm să răspundem împreună, pe cît putem şi dorim (deşi tehnic nu este posibil acest lucru, totuşi simt că trăim o relaţie vie, unii cu alţii, ca tineri cu aceleaşi probleme şi întrebări, necazuri şi bucurii) la două întrebări, care mi se par fundamentale şi de răspunsul la care depinde viaţa noastră, depinde de cum ne vom raporta în viitor la ceea ce facem şi la ceea ce ne înconjoară. Nu cred că exagerez, deşi îmi dau seama că riscul de a rămîne neînţeles (în cel mai bun caz) este mare. Deci, iată întrebările: 1. Pentru ce şi pentru cine a pătimit, a murit şi a înviat Iisus Hristos ? şi 2. Ce legătură are Învierea Domnului cu fiecare dintre noi ?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie, în primul rînd să vrem să răspundem. Or, o realitate tristă a zilei de astăzi este faptul că lumea şi, îndeosebi, tinerii au uitat să-şi mai pună întrebări, darămite să caute răspunsuri la ele. Un tînăr care nu-şi pune întrebări este un tînăr îmbătrînit prematur, este un tînăr pustiit. În ochii lui te oglindeşti, te pierzi. Acum încep să înţeleg de unde toată moda asta a falsităţii, de care ne ciocnim în fiece zi. Noi, tinerii, sîntem falşi în multe acţiuni pe care le facem tocmai pentru că am uitat să fim sinceri, pentru că am uitat să ne întrebăm şi să ne răspundem. Din păcate, aceste afirmaţii nu sînt vorbe goale… Dar, să revenim la temă.

Cu adevărat, Învierea Domnului este evenimentul central al întregii istorii a omenirii, este clipa care a unit şi uneşte veşnicia cu prezentul, Cerul cu pămîntul, pe om cu Dumnezeu. Nici înfrîngerea de la Waterloo, nici victoria de la Stalingrad, nici căderea zidului Berlinului nu sînt mai presus de această minune, din simplul fapt că au efecte limitate şi nu pot aduce împlinirea omului. O victorie militară, o descoperire ştiinţifică, o semnare de tratat sau orice alt eveniment lumesc nu ne poate aduce decît bucurii trecătoare şi realizări de moment. Pe cînd Învierea Domnului ne-a adus şi ne aduce nouă, oamenilor, dovada nemuririi noastre, dovada că şi noi putem ajunge în rai, că fiecare dintre noi, fără excepţii, este chemat la fericirea veşnică. Iată ăsta da drept! Dreptul la viaţă veşnică! Nu avem nevoie decît de voinţă şi, bineînţeles, de credinţă…

Nu trebuie însă să uităm un lucru care, din păcate, pare să fie uitat în ultimii ani, de majoritatea „creştinilor-ortodocşi”: anume faptul că Hristos cel înviat este tot acelaşi Hristos care, cu cîteva zile înainte a fost chinuit, batjocorit, scuipat şi, în sfîrşit, răstignit. Or, acest „amănunt” este trecut cu vederea de o bună parte dintre noi. Ni se pare că Hristos cel înviat este un dumnezeu care aduce bucurii şi pace în casele noastre, pe gratis, o dată pe an, şi apoi pleacă în raiul lui. Însă nu, lucrurile nu stau aşa, din fericire. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Pot repeta această afirmaţie de multe-multe ori, deşi ştiu că nu mă voi face auzit, decît de puţini dintre colegii mei. „De unde ştii ?” mă poate întreba cineva, plictisit de el însuşi. „El mi-a spus. Da, chiar El mi-a spus. N-am aflat-o de la baptistu’ cutare. De mii de ori mi-o spune. În fiece zi a anului. Dar cel mai răspicat şi deschis mi-o spune în Duminica Paştelui. Nouă tuturor ne spune, chiar dacă este auzit de un număr din ce în ce mai mic de oameni. Pentru El, fiecare suflet este important. Atît de important încît şi-ar da viaţa încă o dată pentru fiecare dintre noi.”

Învierea Domnului nu este un act simbolic. Este un act cît se poate de real, cu un Rost şi cu o Cauză cît se poate de reală. Este manifestarea Iubirii Supreme pe care o poate arăta nouă Dumnezeu, Creatorul nostru. Colegi, să nu ne amăgim: El nu are nevoie de învierea şi răstiginirea Sa. Toate lucrurile capătă sens doar în momentul în care înţelegem că singura cauză şi singurul scop al Rătignirii şi Învierii este Omul – Iubirea pentru om. Orice om: şi beţivul, şi hoţul, şi desfrînatul şi minciunosul, şi, şi. „Păi da eu nici nu beau, nici nu fur, nici nu mint, nici nu desfrînez.” „A, păi înseamnă că eşti sfînt şi trebuie să comandăm de urgenţă o icoană cu chipul tău…”. Nu ne este de folos o astfel de gîndire… Hristos a înviat şi pentru cel mai drept dintre oameni şi pentru cel mai păcătos. Toată făptura are nevoie de Înviere, Ea fiind unica cale de întoarcere la ceea ce înseamnă Rai. Prin Învierea Sa, Omul-Hristos ne-a demonstrat că fiecare om care tinde spre dumnezeirea Lui poate învia la fel, în trup. Învierea lui Hristos este chezăşia de netăgăduit a vieţii veşnice pentru fiecare dintre noi.

Cîţi dintre noi vrem să ne mîntuim? Mulţi răspund afirmativ, motivele fiind dintre cele mai exotice. Cîţi dintre noi vrem să ne schimbăm viaţa în acest moment, necondiţionat şi definitiv, ca să ne mîntuim? Mult mai puţini. Vedem o situaţie paradoxală, ciudată. Vrem să ne mîntuim, însă nu vrem să facem nimic pentru asta. Nu înţelegem că mîntuirea nu se dă pe tavă. Nu degeaba înţelepciunea populară zice frumos din experienţa sa: „Dumnezeu dă, da în straistă nu pune”. Nu vedem legătura dintre mîntuire şi viaţa noastră, dintre Învierea Domnului şi mîntuirea noastră. Vedem în Paşte o simplă sărbătoare, la care putem chefui în voie cu cei dragi (îmi pun de mai multe ori întrebarea retorică: Dacă la Paşte tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Crăciun tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Ziua Vinului totul se rezumă la chefuit, atunci care să fie diferenţa dintre ele, atunci cum să le deosebim?!). Dacă ne mai rămîne timp, mai trecem pe la Biserică să mai sfinţim o pască, un ou, un cîrnaţ, ca să ne simţim satisfăcuţi, împăcaţi…

Atunci cînd vom înţelege că Paştele nu este o simplă sărbătoare, că Paştele nu este încă un motiv de vacanţă (Mă întreabă un cunoscut pe la începutul lui martie: Cînd cade Paştele anu’ ăsta? Îi răspund cu o oarecare ezitare, dar şi bucurie, ştiindu-l ca fiind un ateu convins: Pe 27 aprilie! De ce întrebi? Îmi răspunde: Păi vreau să ştiu cînd avem vacanţă…), că Paştele nu este o „comemorare” (ce cuvînt sec-ular…) a unui eveniment oarecare întîmplat acum aproape două mii de ani – atunci avem şanse să întîlnim cum se cuvine Paştele, cum este firesc de a-l întîlni: în Biserică, în noaptea pascală (nu dimineaţa, după ce toate s-au trecut), răspunzînd cu bucurie la Minunea vestită de preot: CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Dinu-Cristian (articol pentru un ziar de liceu)

Iubirea de sine – singura iubire a ecumeniştilor

“Dar ceea ce fac, voi face si in viitor, ca sa tai pricina celor ce poftesc pricina, pentru a se afla ca si noi in ceea ce se lauda.
Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor” (2 Cor. 11, 12-15).

Cu acordul autoarei articolului, D-na Oana Iftime, republicam si noi ceea ce socotim a fi unul dintre cele mai bune texte (eseistice) de demascare a imposturii teologice si duhovnicesti a ecumenismului, de vadire a originilor sale reale, dupa cercetarea roadelor sale celor mai flagrante. Este un demers de rostire simpla si raspicata a evidentelor pe care putini au sinceritatea sa le mai si gandeasca macar, timorati sau derutati fiind de demagogia si de sofismele discursului oficial al institutiei bisericesti. Este un text scris in acelasi timp cu caldura inimii indurerate si cu limpezimea si luciditatea mintii care scruteaza in adanc, adaugand la acestea un dar al scriiturii spumoase, atragatoare. Prilejul sau este abuzul savarsit de ierarhul Sofronie al Oradei (ortodox doar cu numele, din cate se vede, dar cu comportament de sabotor si prigonitor al credintei adevarate, precum se vede din toate faptele sale de la inscaunare si pana acum) impotriva Parintelui Eftimie Mitra de la Schitul Huta. E un text scris din sinceritatea inimii, care cheama pe fiecare la aceeasi sinceritate a inimii, pentru ca fiecare dintre cei care-l citesc sa-si trezeasca si sa-si asculte constiinta spre a spune binelui BINE si raului RAU, intru toata frica lui Dumnezeu. Cititi, apoi stati o clipa si lasati-va priviti in ochi, pana in strafunduri, de ochii lui Hristos:

“Dacă nu aş fi împotriva superstiţiilor şi a propagării lor, aş zice că ziua de marţi, 13 noiembrie a fost cu adevărat fatidică. O zi în care ne-am străduit a mânia pe Dumnezeu, cu anumite accente particulare. A fost ziua noii exilări a Sfântului Ioan Hrisostomul, dar şi a începutului prigonirii părintelui Eftimie Mitra (pentru detalii, căutaţi pe net, după numele părintelui şi veţi găsi întreaga poveste). Ce au în comun cele două fapte şi de ce le-am încadrat la “accente speciale în încercarea de a ne prăbuşi cerul în cap”?

Ambele stau sub semnul ecumenismului. Cum ar trebui să arate, după dreptate, acest semn, nici nu vreau să mă gândesc. Afirm, însă, că cel al Crucii Mântuitorului nu are cum fi, în mod cert. Nu avem aceleaşi idei, despre Cruce, ortodocşii şi ceilalţi “creştini”- nici despre motivele Răstignirii, nici despre cum ar trebui să ne închinăm, iar unii pur şi simplu reneagă Crucea, cu totul. Neavând aceeaşi raportare, acelaşi înţeles al Crucii, cum de ne numim cu toţii creştini, în primul rând, şi cum de pretindem a avea ca simbol al dialogului ecumenic un semn în care fiecare vede altceva? Iertare, dar pare grozav de ilogic, de calp, de jalnic. Aşadar, aş zice că se respinge, de drept, propunerea de simbol al dialogului interconfesional.

Or, dacă nu simbolul creştin prin excelenţă, atunci ce punem acolo, oameni buni? Şi, poate ceva la care nu se potriveşte Crucea să fie creştinesc, bun, frumos, drept?

Evident, acesta este un exerciţiu retoric. Se foloseşte intens Crucea, ca simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul. Am vrut, însă, să atrag atenţia asupra falsităţii acestei opţiuni, falsitate de care, probabil, mulţi nici măcar nu-şi dau seama. Cruce nu înseamnă numai două beţe sau două linii aşezate în unghi drept, ci infinit mai mult, după cum infinită este şi dragostea dumnezeiască din care am primit-o. Ca ortodocşi, ar trebui să avem idee de diferenţa dintre închinarea dreaptă şi cea strâmbă. A te închina nu înseamnă în niciun caz a mâzgăli prin aer ceva la care nu te raportezi cu sufletul. Aceea este un fel de măsură muzicală de 4/4, văzută în oglindă, nu Sfânta Cruce.

Crucea cea adevărată se face cu trupul şi cu sufletul, şi asupra amândorura. Nu cu mintea în vacanţă, ci fiind conştienţi de semnul sfânt, de ceea ce s-a făcut pentru noi prin Cruce, de faptul că fiecare însemnare este mărturisire a Dumnezeului Adevărat şi chemare a Lui. Crucea nu este un simplu simbol cultural, ci mântuitorul semn, care sfinţeşte, care alungă răul, cu “nebiruită şi dumnezeiască putere“. Având acestea în minte, cum ar mai îndrăzni cineva să folosească tocmai Crucea pe post de simbol al unei mişcări care cocoloşeşte neadevărul strecurat în credinţă?? Se vede, însă, că nu se gândesc la nimic din toate acestea. Altfel, li s-ar cutremura sufletul şi n-ar mai îndrăzni.

Să revenim la cronica zilei de 13 noiembrie. Relatarea faptelor care îl implică pe părintele Eftimie nici măcar nu pare halucinantă. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, pot spune că mă aşteptam la asemenea lucruri, având în vedere ardoarea cu care se promovează, din ce în ce, ecumenismul. Deşi mă aşteptam, tristeţea tot a venit, peste mine, exact ca atunci când ştii că undeva este război şi că mor oameni şi, deodată, ţi se arată, la ştiri, fotografia unuia dintre cei ucişi. Impactul personalizării, al identificării precise a cuiva care tocmai a lăsat gol un loc, în lume, în chip iremediabil. Iată, am spus, o victimă nominalizată a războiului nevăzut, de pe unul din fronturile principale.

Citim că părintele a participat, pe 13 noiembrie, la o întâlnire a preoţilor, unde a fost admonestat de către ierarhul său pentru poziţia antiecumenistă. A doua zi, pe 14, părintele Eftimie a fost depus din funcţia de egumen şi plasat sub interdicţia de a mai predica în satele învecinate schitului în care vieţuieşte. Evident, pretextele oficiale din actul de depunere sunt cu totul altele, anume că părintele nu ar avea studii teologice, ceea ce, până în 13 noiembrie 2007, nu constituise un impediment. Şi, de altfel, lipsa studiilor teologice formale (în toate sensurile termenului) nu a împiedicat pe cei merituoşi înaintea lui Dumnezeu să fie stareţi şi/sau călăuzitori ai poporului (s-a şi dat exemplul părintelui Cleopa, oierul cu două clase, îl adaug şi eu doar pe cel al părintelui Porfirie).

Cum poate un episcop să poarte într-o mână Crucea şi în cealaltă bâta, fără a risca să pocnească oamenii cu crucea, sau să-i binecuvânteze cu bâta? Ceea ce s-ar zice că nu se face, nici una, nici cealaltă.

Cum poate cineva să asuprească pe altul, pe motiv că acesta din urmă nu are dragoste de fraţi??? Chiar nu sesizează nimeni ridicolul, paradoxul, suceala nătângă a situaţiei? Nu se vede ingineria demonică, la lucru, încurcând minţile oamenilor? Ce se întâmplă cu noi?

Oare nu realizează, măcar, cei care “l-au pus la punct” pe Eftimie cel cu gură (prea) mare că îşi dinamitează propria poziţie, prin asemenea manifestări? Deja, se simte o nerăbdare, din parte promotorilor ecumenismului, care le periclitează noul Babel, construit în ani şi ani de zile, de pe vremea primelor “comisii de dialog”, termen de care, dacă ar fi să întrebăm pe vreun cetăţean al cerului, cel mai probabil că va spune că nu a auzit. “Eu ştiu de sinoade, ce-i aia comisie de dialog interconfesional?? Mă depăşeşte subiectul, încercaţi dedesubt…”

Râdem cu fiere, pentru a nu plânge cu lacrimi de sânge. Poate, cine ştie, ceva va avea, totuşi, impact?…Ironia, dacă nu tonul serios, trasul copilăresc- răutăcios de mânecă, dacă nu abordările retorice standard… Ce să mai facem, dragilor, ca să vă deşteptaţi? Să nu vă îndoiţi că intenţia de dincolo de toate acestea este curată, chiar dacă vă exasperează figurile noastre, vocea noastră, stilul, sau mai ştiu eu ce. Suntem cu toţii oameni, ai Aceluiaşi Dumnezeu şi e sfâşietor să vezi cum cineva este deturnat, “scăpat” din năvodul iubirii adevărate. Nu e libertate, în larg, de data aceasta, ci moarte, mişună prădătorii, pe acolo. Mai bine vă lăsaţi prinşi, de Cel Care umbla cu pescarii şi Care prin Apostoli a vânat lumea, cum spune troparul Ortodoxiei. O singură plasă are, nu mai multe, o singură Biserică, nu nnnnnnnn (”and counting”, în funcţie de ce nouă “grupare creştină” se mai înregistrează la stat).

Se vorbeşte atâta de iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?

Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului, iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică “bârfitori”. Nu vorbim despre “neînţelegeri”, “erori”, teologia nu este filozofie sau ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii, ci Persoană, pe care ereticii O clevetesc, despre care spun lucruri neadevărate, lucruri prin care îndepărtează pe oameni de El. Recunoaşteţi trăsăturile şi “funcţiile” clevetirii, ca şi colportare de neadevăruri, ducând la dezbinare?

Cum se face că atunci când cineva insultă pe mama sau pe tatăl nostru, soţia, soţul, fratele, sora, fie şi pe vreun prieten de care nu ne leagă sângele, sărim în sus, reacţionăm, nu acceptăm, vociferăm, ba, mai dăm şi cu pumnul, uneori? Iar atunci când ne este insultat Tatăl nu mişcăm nici limba, nici vreun deget? Mânia faţă de insultarea unui om se poate întemeia pe orgoliu, şi nu pe iubire rănită, dar nu cred că se poate pretinde, în nici un caz, că iubirea lipseşte cu totul. Mânia faţă de insultarea lui Dumnezeu este curată şi arde numai din iubire. Este, poate, unul dintre cele mai lipsite de osteneală moduri de a ne apropia de mântuire, n-avem a da decât vorbe, fie şi o singură frază de împotrivire la hulă.

Dar iată că nu ne cuprinde, mânia aceasta, ci lâncezim fără de grijă, între o mâncărică gustoasă şi un talk- show. Vorbele cu pricina ar costa, se vede că, de fapt, cu mult mai mult decât îmi închipui eu, în naivitatea mea. Dacă cineva ne va lua drept bigoţi? Sau necivilizaţi? Dacă se supără cutare cunoscut, care nu este ortodox? Dacă se supără altul, care se consideră ortodox, dar ecumenist? Iar unii chiar cred sincer că a lăsa pe ceilalţi să stăruie în păreri greşite despre credinţă înseamnă iubire. “Doar”, zic ei, “Dumnezeu e bun, nu poate lipsi pe oameni de mântuire fiindcă nu sunt ortodocşi, ci tot vreun soi de creştin”. Aşa ceva zicea şi Origen, propagând ideea de apocatastază, de mântuire universală, inclusiv a demonilor, la sfârşitul lumii. Şi a fost condamnat, fireşte, ca eretic, de către Biserică. De ce, dacă ideile sale erau atât de generoase, de pline de iubire, iar iubirea este de la Dumnezeu şi a lui Dumnezeu prin excelenţă? Voi oferi un indiciu simplu- Hristos Însuşi vorbeşte despre focul cel veşnic, în Evanghelie, aşadar, cum să aibă dreptate Origen şi cum să fie considerat dreptcredincios cineva care dezmite spusele Mântuitorului?

Şi mă tem că aceeaşi este situaţia cu fiecare “deosebire” de credinţă în parte. Fiecare idee de acest gen face mincinos pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt, care a inspirat pe sfinţii care ne-au lăsat învăţătura de credinţă ortodoxă. Or, cum să contrazici, să faci mincinos, pe Adevărul, oameni buni? Ce întreprindere aberantă este aceasta? Cum să te faci mai cunoscător decât Dumnezeu Însuşi, “răscroind” ceea ce El şi nu altcineva a lăsat?

Revenind la iubire, cred că răspunsul este clar. “Iubirea” ecumenistă nu este iubire, ci o batjocorire a ei.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi adevărat, şi în sensul său propriu, nici “iubirea”, nici “bunătatea”, nici “frumuseţea”. Vezi şi “bunătatea” din care unul ajută pe altul la păcat, spre despărţirea de Dumnezeu, care este Bunătatea, sau “arta” hulitoare, demonică, pretinsă a fi “frumuseţe”.

Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi spre binele omului, binele cel adevărat, cel din veci, nu mincinosul răsfăţ al unei societăţi oarecare. Cordialitatea ecumenistă, întemeiată fiind pe neiubirea de Dumnezeu este iluzie demonică, întovărăşire la păcatul hulei, falsă bună-înţelegere păstrată în numele unei răstălmăciri a unui fundament al creştinismului. Dacă iubesc, dintâi pe Dumnezeu, după poruncă, apoi pe aproapele meu, mă voi strădui să-i deschid acestuia ochii, atunci când umblă să-l înşele falsele iubiri.

După cum a încercat a-şi însuşi Crucea, ca fur de cele sfinte, ecumenismul a încercat a-şi însuşi iubirea. Nici una, nici cealaltă nu sunt cele adevărate şi mântuitoare.

După cum se îmbracă diavolii în “lumină”, spre înşelarea oamenilor trufaşi, s-a îmbrăcat şi ecumenismul în “iubire”, spre înşelarea tot a celor cu iubire de sine. Fiindcă acesta este, cel mai probabil, motivul adânc pentru care cineva ar susţine ecumenismul- iubirea de sine. Iubirea de sine, care “protejează” pe om de eventualele conflicte în care l-ar implica mărturisirea. Iubirea de sine, care este satisfăcută de avantajele materiale care ar putea decurge din susţinerea ecumenismului. Iubirea de sine, piedica dintâi în calea Iubirii adevărate, venind să ne lumineze sufletul şi să ne răpească lui Hristos Dumnezeu. Deja nu prea mai cred în ecumenistul naiv, o fi existând, dar şi în acest caz tot vinovat este, fiindcă nu pune mâna să afle învăţătura Bisericii.

În orice caz, nu pe părintele Eftimie îl plâng, în aceste zile, ci pe noi, ceilalţi. Părintele se va număra printre cei prigoniţi pentru Hristos, a căror plată multă este în ceruri. Unde ne vom număra noi, dacă nu ne lepădăm de toropeala ucigătoare de suflet în care ne aflăm, este altă poveste, de semn complet opus.

Hai să ne trezim! Să nu ne mai lăsăm drogaţi cu vorbe de “dragoste” mincinoasă. Suntem oameni, avem raţiune, ne iubeşte nemărginit Dumnezeu, şi noi suntem capabili, din fire, de iubirea cea adevărată, de ce să ne pierdem în amăgiri?

Hai să alungăm demonii, cu semnul cel drept al Sfintei Cruci, pe care să nu îndrăznim a o folosi ca simbol al neiubirii şi nici să mai lăsăm pe alţii să facă asta.

Oameni cu care am mai discutat îndemnau la rugăciune. Desigur, şi la rugăciune îndemn şi eu, măcar că mi se pare uşor truistic, sau, altfel spus, ce este acela creştinul care nu se roagă. Dar rugăciunea nu exclude acţiunea de a lua atitudine prin viu grai sau în scris. Dacă sfinţii martiri s-ar fi rugat, numai, în sufletul lor, în timp ce cu mâna ar fi adus jertfă demonilor…Sau dacă Sfinţii Părinţi nu s-ar fi împotrivit ereticilor, ci numai s-ar fi rugat, în timp ce aceia umblau prin cetate, smintind lumea…

Şi degeaba ar veni cineva să-mi atragă, “smerit”, atenţia, că pretind să ne raportăm la sfinţi, fiindcă, dragilor, din dar de la Dumnezeu, însă şi cu faptele lor s-au sfinţit, aceia. Nu au aşteptat să devină sfinţi (eventual, să-şi dea seama că au devenit…) pentru a face faptele credinţei, între care împotrivirea la hulă. În afară de asta, atrag şi eu atenţia că ortodoxia ne “pretinde”, de fapt, ceva încă şi mai “deplasat”- a ne raporta la Însuşi Hristos. Sau, cumva, trebuie să aşteptăm, în chip aberant şi hulitor, să devenim dumnezei, ca Acela, prin fire, pentru a încerca să urmăm modelul Mântuitorului? Periculoasă gândire. Să nu fie!

Să nu mai fie, în general, nimic din toate acestea- falsa iubire, falsa bunătate, falsa frumuseţe, falsa dreptate, falsa smerenie, falsa ascultare şi orice altă sucire demonică a valorilor creştine.

Iubirea adevărată nu arată neiubitor pe Dumnezeu fiindcă a gătit focul cel veşnic, demonilor şi următorilor lor de bunăvoie.

Bunătatea adevărată nu-L arată pe El ca lipsit de bunătate fiindcă nu se vor mântui toţi oamenii, indiferent de credinţă.

Frumuseţea adevărată nu arată ca urâcioase învăţătura sau slujirea ortodoxă, umblând să le facă “operaţii estetice”, după gustul demonilor.

Dreptatea adevărată nu nedreptăţeşte pe Dumnezeu.

Smerenia adevărată nu zace pe sine, lăsând să fie hulit Cel Care pentru noi S-a smerit până la moarte.

Iar ascultarea adevărată se face dintâi faţă de Dumnezeu”.

Sursa