ÎNTRE HRISTOS şi LOCUL DE MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sînt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi pînă seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc sînt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci cînd e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atît pentru creştini, cît şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Cînd şi cîţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Cîţi din popor cunosc cît de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămane loc şi pentru alte indeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rînduială creştinească zilnică? Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise, etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămanzi, săraci, pribegi fără căpătai, bolnavi, aflaţi in inchisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb in neştire minute şi ani din viaţa omului şi a intregului neam, vlăguindu-l. Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sînt mai importante decît propria familie, decît mîntuirea, decît Însuşi Hristos Dumnezeu: aici işi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă.

Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gîndul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singuru ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gîndul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întarzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Cînd instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfîrşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gîndurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpîn cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care insuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb pînă într-atît încat nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mîntuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenicii de duhovnici, făcîndu-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi„, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană„, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cîndva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU”, de Ieromonah Martirie Pădurarul

* cartea poate fi descărcată de aici >>> http://mirem.ro/umanism.html – click dreapta > save target as…

„Ortodoxia” umanistă

„Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

• Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?

• Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în “locuri mirifice” – e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume – zice revista – “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam – iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti – “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe – “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” – un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor – confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.”

Evenimentul

Există filme care schimbă vieţi, există cărţi care schimbă vieţi, există sărbători care schimbă vieţi. O astfel de sărbătoare este Învierea Domnului, sărbătoare de care noi, creştinii, ne apropiem cu paşi grăbiţi, o dată cu sfîrşirea Marelui Post. Însă să nu ne grăbim prea tare, căci ne aflăm acum în Săptămîna Patimilor Domnului, prilej bun pentru a face curăţenie generală în noi (tot aşa cum facem curăţenie generală în case, înaine de Paşte). 

Dragi colegi, nu voi face teologia Învierii (întrucît nu este potrivită o astfel de abordare şi nici nu e de nasul meu) şi nici nu voi înşira mulţimea de obiceiuri strămoşeşti care însoţesc Paştele. Ceea ce îmi doresc să fac este să încercăm să răspundem împreună, pe cît putem şi dorim (deşi tehnic nu este posibil acest lucru, totuşi simt că trăim o relaţie vie, unii cu alţii, ca tineri cu aceleaşi probleme şi întrebări, necazuri şi bucurii) la două întrebări, care mi se par fundamentale şi de răspunsul la care depinde viaţa noastră, depinde de cum ne vom raporta în viitor la ceea ce facem şi la ceea ce ne înconjoară. Nu cred că exagerez, deşi îmi dau seama că riscul de a rămîne neînţeles (în cel mai bun caz) este mare. Deci, iată întrebările: 1. Pentru ce şi pentru cine a pătimit, a murit şi a înviat Iisus Hristos ? şi 2. Ce legătură are Învierea Domnului cu fiecare dintre noi ?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie, în primul rînd să vrem să răspundem. Or, o realitate tristă a zilei de astăzi este faptul că lumea şi, îndeosebi, tinerii au uitat să-şi mai pună întrebări, darămite să caute răspunsuri la ele. Un tînăr care nu-şi pune întrebări este un tînăr îmbătrînit prematur, este un tînăr pustiit. În ochii lui te oglindeşti, te pierzi. Acum încep să înţeleg de unde toată moda asta a falsităţii, de care ne ciocnim în fiece zi. Noi, tinerii, sîntem falşi în multe acţiuni pe care le facem tocmai pentru că am uitat să fim sinceri, pentru că am uitat să ne întrebăm şi să ne răspundem. Din păcate, aceste afirmaţii nu sînt vorbe goale… Dar, să revenim la temă.

Cu adevărat, Învierea Domnului este evenimentul central al întregii istorii a omenirii, este clipa care a unit şi uneşte veşnicia cu prezentul, Cerul cu pămîntul, pe om cu Dumnezeu. Nici înfrîngerea de la Waterloo, nici victoria de la Stalingrad, nici căderea zidului Berlinului nu sînt mai presus de această minune, din simplul fapt că au efecte limitate şi nu pot aduce împlinirea omului. O victorie militară, o descoperire ştiinţifică, o semnare de tratat sau orice alt eveniment lumesc nu ne poate aduce decît bucurii trecătoare şi realizări de moment. Pe cînd Învierea Domnului ne-a adus şi ne aduce nouă, oamenilor, dovada nemuririi noastre, dovada că şi noi putem ajunge în rai, că fiecare dintre noi, fără excepţii, este chemat la fericirea veşnică. Iată ăsta da drept! Dreptul la viaţă veşnică! Nu avem nevoie decît de voinţă şi, bineînţeles, de credinţă…

Nu trebuie însă să uităm un lucru care, din păcate, pare să fie uitat în ultimii ani, de majoritatea „creştinilor-ortodocşi”: anume faptul că Hristos cel înviat este tot acelaşi Hristos care, cu cîteva zile înainte a fost chinuit, batjocorit, scuipat şi, în sfîrşit, răstignit. Or, acest „amănunt” este trecut cu vederea de o bună parte dintre noi. Ni se pare că Hristos cel înviat este un dumnezeu care aduce bucurii şi pace în casele noastre, pe gratis, o dată pe an, şi apoi pleacă în raiul lui. Însă nu, lucrurile nu stau aşa, din fericire. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Pot repeta această afirmaţie de multe-multe ori, deşi ştiu că nu mă voi face auzit, decît de puţini dintre colegii mei. „De unde ştii ?” mă poate întreba cineva, plictisit de el însuşi. „El mi-a spus. Da, chiar El mi-a spus. N-am aflat-o de la baptistu’ cutare. De mii de ori mi-o spune. În fiece zi a anului. Dar cel mai răspicat şi deschis mi-o spune în Duminica Paştelui. Nouă tuturor ne spune, chiar dacă este auzit de un număr din ce în ce mai mic de oameni. Pentru El, fiecare suflet este important. Atît de important încît şi-ar da viaţa încă o dată pentru fiecare dintre noi.”

Învierea Domnului nu este un act simbolic. Este un act cît se poate de real, cu un Rost şi cu o Cauză cît se poate de reală. Este manifestarea Iubirii Supreme pe care o poate arăta nouă Dumnezeu, Creatorul nostru. Colegi, să nu ne amăgim: El nu are nevoie de învierea şi răstiginirea Sa. Toate lucrurile capătă sens doar în momentul în care înţelegem că singura cauză şi singurul scop al Rătignirii şi Învierii este Omul – Iubirea pentru om. Orice om: şi beţivul, şi hoţul, şi desfrînatul şi minciunosul, şi, şi. „Păi da eu nici nu beau, nici nu fur, nici nu mint, nici nu desfrînez.” „A, păi înseamnă că eşti sfînt şi trebuie să comandăm de urgenţă o icoană cu chipul tău…”. Nu ne este de folos o astfel de gîndire… Hristos a înviat şi pentru cel mai drept dintre oameni şi pentru cel mai păcătos. Toată făptura are nevoie de Înviere, Ea fiind unica cale de întoarcere la ceea ce înseamnă Rai. Prin Învierea Sa, Omul-Hristos ne-a demonstrat că fiecare om care tinde spre dumnezeirea Lui poate învia la fel, în trup. Învierea lui Hristos este chezăşia de netăgăduit a vieţii veşnice pentru fiecare dintre noi.

Cîţi dintre noi vrem să ne mîntuim? Mulţi răspund afirmativ, motivele fiind dintre cele mai exotice. Cîţi dintre noi vrem să ne schimbăm viaţa în acest moment, necondiţionat şi definitiv, ca să ne mîntuim? Mult mai puţini. Vedem o situaţie paradoxală, ciudată. Vrem să ne mîntuim, însă nu vrem să facem nimic pentru asta. Nu înţelegem că mîntuirea nu se dă pe tavă. Nu degeaba înţelepciunea populară zice frumos din experienţa sa: „Dumnezeu dă, da în straistă nu pune”. Nu vedem legătura dintre mîntuire şi viaţa noastră, dintre Învierea Domnului şi mîntuirea noastră. Vedem în Paşte o simplă sărbătoare, la care putem chefui în voie cu cei dragi (îmi pun de mai multe ori întrebarea retorică: Dacă la Paşte tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Crăciun tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Ziua Vinului totul se rezumă la chefuit, atunci care să fie diferenţa dintre ele, atunci cum să le deosebim?!). Dacă ne mai rămîne timp, mai trecem pe la Biserică să mai sfinţim o pască, un ou, un cîrnaţ, ca să ne simţim satisfăcuţi, împăcaţi…

Atunci cînd vom înţelege că Paştele nu este o simplă sărbătoare, că Paştele nu este încă un motiv de vacanţă (Mă întreabă un cunoscut pe la începutul lui martie: Cînd cade Paştele anu’ ăsta? Îi răspund cu o oarecare ezitare, dar şi bucurie, ştiindu-l ca fiind un ateu convins: Pe 27 aprilie! De ce întrebi? Îmi răspunde: Păi vreau să ştiu cînd avem vacanţă…), că Paştele nu este o „comemorare” (ce cuvînt sec-ular…) a unui eveniment oarecare întîmplat acum aproape două mii de ani – atunci avem şanse să întîlnim cum se cuvine Paştele, cum este firesc de a-l întîlni: în Biserică, în noaptea pascală (nu dimineaţa, după ce toate s-au trecut), răspunzînd cu bucurie la Minunea vestită de preot: CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Dinu-Cristian (articol pentru un ziar de liceu)

„Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim !”

„Sectanţii ştiu că atacurile lor rămân de cele mai multe ori publicistic nesancţionate; poţi defăima Biserica după cum ai chef, poţi falsifica Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îţi răspundă” [46; 206]. d. Andrei Kuraev

În momentul redactării acestui capitol, în România se pune problema scoaterii icoanelor şi a simbolurilor religioase din şcoli. Articolul de faţă a fost inclus în volumul Evanghelia versus Iuda doar pentru că lupta pentru apărarea icoanelor este în esenţă aceeaşi cu cea a apărării Sfintelor Scripturi…

Imediat ce Evanghelia lui Iuda şi Codul lui Da Vinci au început să întindă plaga înşelării duhovniceşti, s‑a făcut simţită nevoia unei reacţii creştine. Ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii şi‑au precizat poziţia faţă de aceste cărţi şi faţă de filmele care le‑au făcut şi mai cunoscute.