Arhiva

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

Duhoarea episcopilor răi

5 august 2019 Lasă un comentariu

Sf. Grigorie Teologul (329-390)

 

„Despre mine însumi și despre episcopi”
„Poți să te încrezi leului, leopardul poate să fie domesticit și chiar șarpele, e cu putință, va fugi de tine, chiar dacă ți-e frică de el; dar de un lucru să te păzești – de episcopii răi, nesmintindu-te în aceasta de vrednicia scaunelor lor!
Căci tuturor le este la îndemînă statutul înalt, dar nu și harul. Pătrunzînd cu vederea prin pielea de oaie, recunoaște sub ea lupul. Convinge-mă nu cu cuvinte, dar cu fapte. Urăsc învățăturile căror potrivnică le stă însăși viața. Lăudînd vopseaua coșciugului, mă îngrețoșez de duhoarea părților putrezite din el. 
– Cum așa? Ce înseamnă aceasta? Cum tu, carele grăiești întruna cuvîntări strălucite, nu vei grăi frumos și de data aceasta?
– De aceea că celui care suferă îi este firesc (de dragul vădirii) să-și verse scîrba către Domnul, către prieteni, părinți, vecini, musafiri sau, în cel mai rău caz, către vremea și generațiile care vin.”

 

Aici sf. Grigorie îi are în vedere nu pe episcopii eretici (care sînt minciuno-episcopi) – despre ei sfîntul vorbește în alte părți – ci se referă la episcopii care au devieri grave (și publice) de la viața creștinească (ex. sodomie despre care se știe și de care aceștia nu se căiesc), în contextul canonului 31 apostolic.

în context: Sfîntul Grigorie Teologul și slujirea în „apartament”

Cum să (nu) facem pravila de rugăciune

11 iulie 2019 Lasă un comentariu

 

Sf. Ignatie Brianceaninov. Fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 12

 

Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns, şi Tatăl tău Cel Ce vede întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. VI, 6). Iată instituirea de către Domnul însuşi a rugăciunii însingurate de chilie.

Domnul, Carele a poruncit rugăciunea însingurată, adeseori petrecea El însuşi întru dînsa în vremea pribegiei Sale pămînteşti, după cum povesteşte Evanghelia. El nu avea unde să-Şi plece capul – şi, de aceea, pentru El chilia tăcută, liniştită, o înlocuiau adeseori tăcutele înălţimi ale munţilor şi grădinile umbroase. Înainte de a merge la pătimirile prin care trebuia să fie cumpărată mîntuirea neamului omenesc, Domnul S-a rugat în însingurată grădina Ghetsimani de la marginea cetăţii. În vremea rugăciunii, Dumnezeu-Omul Şi-a plecat genunchii; din pricina încordării cu care Se nevoia în rugăciune, sudoarea îmbelşugată curgea în picături de sînge de pe faţa Lui pe pămînt. Grădina Ghetsimani era alcătuită din măslini seculari. Şi ziua, la lumina razelor soarelui, acolo era o umbră deasă – iar atunci era lăsată asupra ei noaptea întunecată a Palestinei. Nimeni nu împărţea cu Domnul rugăciunea Lui: departe de Dînsul se aflau ucenicii adormiţi, în jur – firea adormită. Într-acolo a venit cu făclii şi cu gloată înarmată vînzătorul: vînzătorul ştia locul şi vremea îndrăgite ale rugăciunilor lui Iisus.
Citește mai mult…

De ce să ne rugăm cu gura

9 iulie 2019 Lasă un comentariu
una din puținele icoane canonice ale Sf. Ignatie Brianceaninov

una din puținele icoane canonice ale Sf. Ignatie Brianceaninov

 

fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 14

Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii. Să ne deprindem mai întîi a ne ruga întru luare aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.

Rugăciunea cu gura şi cu glasul ne este arătată de Sfînta Scriptură; pildă atît a ei cît şi a cîntării cu glas tare ne-a dat însuşi Mîntuitorul, ne-au dat şi Sfinţii Apostoli, urmînd predaniei Domnului. Şi cîntînd, după terminarea Cinei celei de Taină, ne povesteşte Sfîntul Evanghelist Matei despre Domnul şi Apostolii Lui, au ieşit în muntele Măslinilor (Mt. XXVI, 30). Domnul S-a rugat în auzul tuturor înainte de a-l învia pe Lazăr cel mort de a patra zi (In. XI, 41-42). Sfîntul Apostol Pavel şi tovarăşul său Sila, închişi fiind în temniţă, se rugau lui Dumnezeu şi-I înălţau cîntare în miez de noapte: ceilalţi întemniţaţi luau aminte la ei. Fără de veste, la auzul cîntării lor, s-a făcut cutremur mare, de s-au clătit temeliile temniţei: şi numaidecît s-au deschis toate uşile, şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte XVI, 26). Rugăciunea Sfintei Ana, maica proorocului Samuil, adeseori dată de Sfinţii Părinţi ca pildă a rugăciunii, nu era doar rugăciune a minţii. Ea, spune Scriptura, grăia întru inima sa: doar buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea (1 Împ. 1,13). Rugăciunea aceasta, cu toate că nu era făcută cu glas tare, era rugăciune a inimii şi totodată a gurii. Sfîntul Apostolul Pavel a numit rugăciunea cu gura roadă buzelor – îndeamnă pe creştini să aducă jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roadă buzelor ce se mărturisesc numelui Lui (Evr. XIII, 15); le porunceşte să vorbească între ei în psalmi şi laude şi cîntări duhovniceşti, lăudînd şi cîntînd în inimile lor Domnului (Ef. V, 19), rugăciunea şi cîntarea avîndu-le totodată şi în gură. El dojeneşte neluarea-aminte în rugăciunea cu gura şi cu glasul. Trîmbiţa de va da glas fără de semn (necunoscut, neînţeles), spune el, cine se va găti la război? Aşa şi voi: prin limbă de nu veţi da cuvînt cu bună înţelegere, cum se va cunoaşte ceea ce veţi grăi? (1 Cor. XIV, 8, 9). Deşi Apostolul a zis cuvintele acestea pentru cei ce se roagă şi vestesc însuflările Sfîntului Duh în limbi străine, Sfinţii Părinţi pe bună dreptate le aplică şi celor ce se roagă fără luare-aminte. Cel ce se roagă fără luare-aminte, şi ca atare nu înţelege cuvintele pe care le rosteşte, ce este altceva faţă de sine însuşi decît un străin? Citește mai mult…

De ce o femeie i-a spart capul unui episcop

5 iulie 2019 Lasă un comentariu

Pentru că era eretică (ariană) și avea ură față de episcopul ortodox care intrase într-un oraș pentru a-l pune pe scaunul ierarhic pe un nou episcop hirotonit, în locul fostului minciuno-episcop arian. Este vorba despre Sfințitul Mucenic Evsevie al Samosatelor (în sud-estul actualei Turcii), pomenit astăzi de Biserica Ortodoxă, trecut la Domnul în anul 379 sau 380.

În continuare mai detaliat:

***

Samosata se afla canonic sub jurisdicția Antiohiei. În acea vreme (secolul 4), erezia lui Arie se întărise şi vătămase pe mulţi, iar Biserica lui Hristos era tulburată de el. După moartea Sf. Împărat Întocmai cu Apostolii Constantin, împărăţia Răsăritului a luat-o fiul său, Constanţiu, care primise erezia lui Arie. Acela ajuta intens arienilor şi se lupta pentru dînşii, făcînd prigonire şi răutate ortodocșilor. Episcopul Evsevie din acea pricină a pătimit de la arieni multe supărări. 

După ce Eudoxie, minciuno-episcopul Antiohiei, ereticul cel de un gînd cu arienii, a venit la scaunul arhiepiscopiei Constantinopolului pentru bogăţie, s-a făcut sinod în Antiohia de toţi episcopii Siriei, pentru a alege alt patriarh în locul lui Eudoxie. Puţin însă era atunci numărul episcopilor şi al creştinilor dreptcredincioşi, căci mai mulţi erau eretici arieni, urmînd împăratului lor cel răucredincios. În acel sinod, sfîntul Evsevie era unul dintre cei întîi-şezători. Deci Evsevie, ştiind bine pe sfîntul Meletie, episcopul Sevastiei din Armenia, cum că este dreptcredincios şi ţine întru totul la învăţătura hotărnicită la Sinodul cel dintîi din Niceea (325), sfătuia pe toţi să aleagă la scaunul episcopal pe Meletie. Dar cei ce aveau socoteala arienilor, neştiind credinţa cea dreaptă a lui Meletie şi socotindu-l că este de un gînd cu dînşii, au ascultat cu înlesnire sfatul lui Evsevie şi, alcătuind asupra lui judecata alegerii de obşte, au întărit-o cu iscăliturile mîinilor lor şi au încredinţat-o lui Evsevie. După aceea, trimiţînd rugăminte la Meletie, cu împărătească voire l-au adus pe el în Antiohia cu mare cinste, ieşindu-i tot poporul în întîmpinare. Citește mai mult…

„Despre Viața în Hristos” – carte de căpătîi

3 iulie 2019 Lasă un comentariu

Astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea unui sfînt teolog, filosof, liturghist, mistic, scriitor, savant și diplomat bizantin, reprezentant autentic al isihasmului (isihasm = Ortodoxie, în sensul în care fără isihasm nu există Ortodoxie, adică mîntuire). Nicolae Cabasila (1322-1391) a fost un apropiat al împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire. În disputa isihastă a luat partea monahilor atoniți, fiind apropiat cu sf. Grigorie Palama (1296-1359).

Lucrarea de căpătîi a sa este „Despre viața în Hristos” pe care o pun la dispoziție aici. Esența acesteia este în ideea că unirea cu Hristos este actualizată și desăvîrșită prin trei dintre tainele Bisericii, anume botezul, mirungerea și euharistia. Este structurată în șapte „Cuvinte”, după cum urmează:

  1. VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÎNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
  2. ROLUL SFÎNTULUI BOTEZ ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
  3. ROADELE SFÎNTULUI MIR ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
  4. ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
  5. CE ROADE ADUCE ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TÎRNOSIREA SFÎNTULUI ALTAR?
  6. CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÎNDITE PRIN SFINTELE TAINE
  7. CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI DACĂ PE LÎNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

În lucrarea sa, Sf. Nicolae Cabasila „afirmă tranşant că nu este creştin decât acela care a realizat hic et nunc experienţa vie, conştientă a prezenţei Domnului. Cuvântul este înfricoşător pentru cei ce se străduiesc în Hristos fără a fi ajuns la o asemenea experienţă, şi scandalos pentru cei obişnuiţi – în spirit secular – să denunţe mărturiile sfinţilor ca basme ale unor veleitari. Însă afirmaţia sfântului trebuie acceptată ca mărturie a unei experienţe, a unui fapt trăit, şi nu ca o concluzie interesantă, “teoretică”, a unei antropologii hristologic-pneumatologice. Trebuie reţinut, de asemenea, că perspectiva sfântului Nicolae Cabasila nu este aceea a unui călugăr şi că, potrivnic ideii obişnuite (comode) despre privilegiile căii monahale în privinţa vieţii duhovniceşti, este o perspectivă spirituală realizabilă de orice credincios, în sfintele taine şi în viaţa comunităţii eclesiale.” (sursa) Citește mai mult…

Sf. Grigorie Teologul și slujirea în „apartament”

1 iulie 2019 Un comentariu
Григорий Богослов

Sf. Grigorie Teologul (de Nazians); Autor: Sf. Andrei Rubleov, anul 1408

În anul 378, episcop oficial al cetății Constantinopolului era un oarecare Demofil, de credință arian (dar cu reputație bună), în subordinea căruia se aflau toate bisericile orașului. După ce împăratul Valent a murit (pe 9 august 378), turma mică a ortodocșilor din Constantinopol, nerecunoscîndu-l drept episcop pe Demofil, l-au rugat pe Grigorie Teologul să le fie păstor. După lungi convingeri din partea cunoscuților (inclusiv, se presupune, din partea Sf. Vasile cel Mare, care a răposat pe 1 ianuarie 379), Sf. Ierarh Grigorie a acceptat rugămintea ortodocșilor și a sosit în capitală în 379. Întrucît toate lăcașurile bisericești erau sub stăpînirea, timp de deja 4 decenii, a Bisericii oficiale (eretice), inclusiv biserica „Sfînta Sofia”, sfîntul ierarh Grigorie a început să săvîrșească slujbele bisericești într-o cameră, amenajată ca biserică, dintr-o casă ce se afla în centrul orașului. Acea casă aparținea unui senator pe nume Avlavie (căsătorit cu verișoara de-a doua a ierarhului, Teodosia). Sfîntul a numit biserica – „Anastasia” (Învierea), în cinstea biruinței Ortodoxiei asupra arianismului și ca îndemn simbolic pentru „învierea” credinței adevărate în Constantinopolul cuprins de erezie.

Ereticii au încercat prin felurite metode să-l izgonească pe episcopul ortodox (dar „ilegal”) din capitală. Întîi l-au acuzat de „triteism” –  că chipurile în loc de Unul Dumnezeu, Grigorie ar introduce trei dumnezei. Apoi au început tentativele de lichidare fizică. Odată, în Sîmbăta Mare a anului 379, în timp ce Sf. Grigorie săvîrșea taina botezului, în biserică a dat buzna o grupare de arieni, inclusiv monahi din oraș, care au cerut izgonirea lui Grigorie și au aruncat în el cu pietre, după care, acuzîndu-l de o oarecare ucidere, l-au adus pentru anchetare conducătorilor capitalei care, deși aveau o atitudine rezervată față de ierarh, nu au susținut acuzațiile clevetitorilor, căci nevinovăția acestuia era evidentă. Citește mai mult…

(republicare) Altfel despre Paisie Aghioritul sau Adresarea unui monah atonit „schismatic” către unul „canonic”

24 iunie 2019 Lasă un comentariu

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor 19 mănăstiri conducătoare ale Muntelui Athos, crezînd, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei, pentru o perioadă.

De vreme ce era plin de fapte bune, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme la Muntele Athos îl vizitau deseori pe părintele Sava. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cucernicul părinte Sava?

Cu toate acestea, cînd Patriarhul Ecumenic Dimitrie a conslujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Părintele s-a ridicat; sufletul său nu mai putea suferi să se afle într-o așa de ostentativă Biserică ecumenistă. Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a îngrădit de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau celor 19 mănăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele 19 mănăstiri sau în chiliile ori dependinţele ce le urmau.

Toţi pomenitorii Patriarhului au început să se agite; din mănăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Părinte. Dar vizitele dese ce au devenit împovărătoare nu au slujit la nimic.

În cele din urmă, Părintele s-a simțit obligat să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita des, răspunzînd astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotărîţi să îl convingă pe Părinte de greşeala sa. Iată textul scrisorii Stareţului:

* * *

În timpul vizitei la chilia noastră de acum cîteva zile, aţi repetat declaraţiile dogmatice neortodoxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl pomenim pe Patriarhul Dimitrie [Papadopoulos, patriarh de Constantinopol în perioada 1972-1991; a continuat promovarea ereziei ecumeniste propovăduită din plin de predecesorii săi]. Aţi mai făcut şi alte declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat.

În Pateric se scrie că atunci cînd avva Agathon a fost întrebat dacă era mîndru, curvar şi eretic, a răspuns că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar nu şi că era un eretic, căci aceasta înseamnă despărţirea de Dumnezeu [1]. Citește mai mult…