Prima pagină > Ştiri > ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 4)

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 4)

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

IV. CANONUL 15: ECLEZIOLOGIA „Mărturisirii …” împotriva ECLEZIOLOGIEI SFINŢILOR

Ultimul alineat al „Mărturisirii …” arată chintesenţa acestui document:

„Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învaţă o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol. Deaceea, noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia, cu dragoste, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu, precum şi pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuţi în înşelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism şi erezie.”

Trezeşte uimire structura logică a acestui alineat: „preoţii […] pot întrerupe pomenirea episcopului […]. Deaceea noi […] îi mustrăm pe [….] episcopii ….”. Din posibilitatea (inexistentă, de fapt, în Canon, după cum vom vedea în această secţiune) întreruperii pomenirii poate să rezulte ori acceptarea pomenirii, ori acceptarea nepomenirii: doar, potrivit autorilor, posibilitatea nu este nici negaţia absolută, nici acceptarea absolută. A putea face ceva înseamnă că de latitudinea celui care poate să facă ceva ţine să hotărască să facă ceea ce poate face, sau să nu facă.

Dar, în contradicţie cu această logică elementară, autorii ne spun: dat fiind că noi putem întrerupe pomenirea, noi nu o vom întrerupe, ci, în schimb, îi vom mustra. În schimb la ce? În schimb la întreruperea pomenirii celor care învaţă eresul. Adică, mustrarea vine să înlocuiască întreruperea pomenirii. Mustrarea ca echivalent al ruperii părtăşiei cu propovăduitorii eresului? Care este, atunci, rostul recurgerii la acest Canon a autorilor-sprijinitorilor dacă ei nu au deloc de gînd să-l folosească, adică nu au de gînd să întrerupă pomenirea despre care vorbeşte Canonul? Canonul vorbeşte de întreruperea pomenirii, iar autorii „Mărturisirii …” vorbesc despre mustrare. Pe ce cale logică autorii-sprijinitorii deduc mustrarea din „posibilitatea” (de altfel, inventată de către autori în locul obligativităţii) nepomenirii? Acest hiat de logică are, bineînţeles, o explicaţie, dar o vom da-o în partea a VI-a, deoarece ea rezultă din întregul mesaj implicit al documentului.

Autorii-semnatarii, astfel, îşi justifică atitudinea lor de mustrare prin recurgerea şi la Canonul 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol: „Deaceea [s.n. – adică, în temeiul Canonului 15], noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …” Dar ce afirmă, în realitate, Canonul respectiv? Semnatarii afirmă – şi, după cum vom vedea, o fac în chip mincinos, – precum că acest Canon le permite să întrerupă pomenirea episcopului ce învaţă erezia, dar, totodată, le permite şi să nu întrerupă pomenirea: „preoţii acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia.”

Toţi tîlcuitorii acestui Canon, inclusiv Noii Mucenici care au fost omorîţi tocmai pentru a fi urmat acest Canon, demonstrează că urmarea acestui Canon este obligatorie, dacă creştinul vrea să se mîntuiască. Iar dacă el vrea să aibă în veşnicie aceeaşi soartă cu episcopii eretici, atunci el poate să continue pomenirea acelora.

+ + +

Aproape toate Canoanele Bisericii sînt alcătuite astfel încît aplicarea lor să poată fi făcută exclusiv de către episcopi şi de nimeni altul (notă: bineînţeles că de către episcopii ortodocşi, nu de către cei care „propovăduiesc ereziile”) Şi aceasta este firesc: doar episcopii sînt cei care deţin puterea de a dezlega şi a lega, nu călugării, nu mirenii, nu diaconii. Iar preoţii au această putere numai de la episcopul pe care îl pomenesc la Liturghie (inclusiv la Proscomidie).

Canonul 15 este, poate, singurul Canon care poate fi aplicat de către orice ortodox, chiar dacă el nu este episcop. Şi el poate fi aplicat numai şi numai într-un singur caz: cînd episcopul „predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică”. Este exact cazul care de „aproape 100 de ani” a devenit o permanenţă definitorie a Bisericii oficiale. Şi toţi cei care au fugit de eresul ecumenist (ca şi de geamănul acestuia – eresul serghianist) – mireni, călugări, preoţi, episcopi – au făcut-o tocmai în temeiul poruncii categorice a Sfîntului Duh dată prin acest Canon tuturor creştinilor care voiesc să se mîntuiască, să fugă de orice părtăşie cu eresul şi cu ereticii.

Nu se cunoaşte din ce sursă oficială, documentată, au preluat autorii-semnatarii „Mărturisirii …” acel text al Canonului 15 pe care ei îl reproduc la sfîrşitul documentului lor. Acel text nu corespunde – într-un moment esenţial – textului care este consemnat în Pidalion, precum şi în toate ediţiile – greceşti, slavone şi ruseşti – cîte au fost pînă astăzi.

Iată cele două texte:

Versiunea din „Mărturisire …” Versiunea din Pidalion
Cele rânduite pentru preoţi, episcopi şi mitropoliţi se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi.

Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se îndepărteze de împărtăşirea cu patriarhul său şi nu ar pomeni numele lui, aşa cum este hotărât şi rânduit, la Dumnezeieştile Taine, mai înainte de înfăţişarea Sinodului şi condamnarea lui definitivă (a patriarhului ce ar greşi în ceva – nota noastra) face schismă.

Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toata preoţia, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru.

Acestea s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc şi se îndepărtează de întâistătătorii lor, fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 

În schimb, cei care se despart de împărtăşirea cu întâistătătorul lor, pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi, aceia care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică,

unii ca aceştia nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor învrednici,

că nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoşi şi învăţători mincinoşi (nu se referă la pierderea Harului, ci la faptul ca aceştia învaţă minciuna, deci sunt episcopi mincinoşi – nota noastră) şi (cei care întrerup pomenirea lor – nota noastră) nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de dezbinări.

Cele rînduite pentru Prezbiteri, Episcopi, şi Mitropoliţi, cu mult mai vîrtos pentru patriarhi se potrivesc.

Drept aceea dacă vreun Prezbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărît şi rînduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osîndire ar face schismă,

aceasta a hotărît Sfîntul Sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia [preoţia], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru.

Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărît acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întîi şezători şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii.

Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întîiul şezător al lor pentru oarecare eres osîndit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa,

unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sînt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici.

Că nu au osîndit Episcopi, ci minciuno-Episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.

Deosebirea dintre cele două texte – la momentul indicat cu litere grase – comportă o diferenţă de sens, o diferenţă fundamentală. Adică, versiunea la care recurg autorii şi semnatarii „Mărturisirii ….” falsifică textul original.

Pentru conformitate cu originalul grecesc: acolo avem termenii „ψευδεπισκόπων κα ψευδοδιδασκάλων” (pseudepiskopon kai pseudodidaskalon) care se traduce în română – pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători, exact după cum este şi în slavonă (лжеепископы и лжеучители – „ljeepiskopî i ljeuciteli”) sau în limba românească nemodernistă (ortodoxă) – minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători, dar nu aşa cum schimbă textul originalului autorii-semnatarii – „episcopi mincinoşi şi învăţători mincinoşi”.

Mai mult decît atît: autorii împreună cu sprijinitorii documentului introduc o proprie tîlcuire la sfîrşitul acestui Canon – exact în momentul falsificat – tîlcuire care este în contradicţie cu întreaga învăţătură a Bisericii despre Biserică. Adică, este o tîlcuire care afirmă un eres.

Dar să le luăm pe rînd.

+ + +

CANONUL 15 despre falsitatea statutului de „episcop” al celui care propovăduieşte vreun eres

Care este deosebirea de sens între sintagma „episcop mincinos”, respectiv „învăţător mincinos” şi pseudo-episcop şi, respectiv, pseudo-învăţător ? Dicţionarul explicativ al limbii române tîlcuieşte:

MINCINÓS, -OÁSĂ, mincinoşi, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înclinat să spună minciuni; care spune minciuni, care minte; care nu se ţine de cuvânt. 2. Fals, neadevărat, neîntemeiat. ♦ Fig. Amăgitor, înşelător; himeric. 

MINCINÓS ~oásă (~oşi, ~oáse) şi substantival 1) Care spune minciuni; care induce în eroare; amăgitor. 2) Care vădeşte lipsă de sinceritate; artificial; prefăcut; fals; făţarnic; ipocrit; nesincer.

MINCINÓS s., adj. 1. s. v. ipocrit2. adj. v. ipocrit3. adj. fals, inautentic, inventat, născocit, neadevărat, neautentic, neîntemeiat, nereal, plăsmuit, scornit, (înv.) minţit, răsuflat, spuriu, (pop. fig.) strâmb.[1]

Care dintre aceste sensuri îl au în vedere „mărturisitorii” ? Ei înşişi o spun în chiar tîlcuirea lor din textul lor al Canonului: „se referă […] la faptul ca aceştia [episcopii] învaţă minciuna, deci sunt episcopi mincinoşi”. Adică, ei folosesc cuvîntul mincinos în sensul de „cel care învaţă minciuna”., adică „cel care spune minciuni, care minte; care nu se ţine de cuvânt, care induce în eroare; amăgitor.” Deci, nu în sensul de „fals, neadevărat, neautentic” care sensuri, alături de altele, le atestă dicţionarul.

Acum să vedem ce spune Dicţionarul despre sensul prefixului pseudo-:

PSEUDO- Element de compunere care înseamnă „fals” şi care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.

PSEUDO- Element prim de compunere savantă însemnând „fals”, „(aparent) asemănător”, „asemănare exterioară”. 

PSEUD(O)- elem. „fals”, „(aparent) asemănător”, „înşelător, neadevărat”, „pretins”.[2]

Deci, dacă ne conducem de originalul grecesc (ca şi toate celelalte versiuni, în afară de versiunea propusă nouă de toţi semnatarii documentului), avem exact calificativul de pseudo– privind episcopii care învaţă eresul. Adică, calificativul se referă la statutul lor de episcop, nu la ceea ce învaţă ei, nu la statutul învăţăturii lor. Statutul de episcop cuprinde Harul Duhului Sfînt care îi dă puterea să chivernisească Sfintele Taine ca urmare a îndeplinirii de către el a datoriei de a învăţa drept cuvîntul Adevărului Dumnezeiesc. Aceste două lucrări – chivernisirea Tainelor (în virtutea Harului Duhului Sfînt primit de episcopul ortodox la hirotonie) şi dreapta (nemincinoasa) învăţare – sînt strict legate între ele. Statutul învăţăturii propovăduite de episcop reflectă corespunderea ei învăţăturii Bisericii sau necorespunderea ei acestei învăţături, fie în parte, fie în întregime, fie în general, fie sub anumite aspecte. Deosebirea dintre aceste două statute este una ontologică, deşi ele sînt legate între ele.

Autorii-semnatarii, prin recurgerea la un text falsificat al Canonului, vor să ne spună precum că Duhul Sfînt – Carele este Autorul Canoanelor – îi socoate pe episcopii care învaţă eresul drept episcopi adevăraţi, autentici, deci, ortodocşi, prin care El, Duhul Sfînt, chipurile ar lucra, dar care episcopi spun minciuni, învaţă minciuna.

Pe cînd în original avem: din cauza că aceia învaţă eresul, ei nu pot fi socotiţi în general drept episcopi, drept învăţători (a fi învăţător al credinţei drepte este una dintre slujirile fundamentale, definitorii ale episcopului – !). Prin acest Canon Duhul Sfînt îi declară pe ei drept pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători, adică drept falşi episcopi, drept pretinşi episcopi, drept episcopi neadevăraţi, drept episcopi aparenţi, doar după asemănarea lor exterioară, adică îi califică drept impostori. Canonul le refuză unor asemenea episcopi eretici statutul însuşi de episcop, adică de purtător al Harului Duhului Sfînt, de învăţător al credinţei. Adică, aceştia nu mai sînt episcopi, ci eretici, ei nu sînt nici măcar mireni. Ei sînt ne-episcopi, non-episcopi, non-învăţători. Pe scurt, ei sînt eretici. Şi punctum.

Toate tîlcuirile Bisericii date la acest Canon – ale lui Zonara, Balsamon, Vlastaris, ale Sf. Nicodim Aghioritul, ale mitropolitului Nicodim Milaş – folosesc numai şi numai expresia de pseudo-episcopi şi de pseudo-învăţători (echivalentele lor în greacă, românească, slavonă şi rusă). Adică de non-episcopi, non-învăţători.

Una este – în viziunea autorilor documentului – să fii episcop al lui Hristos, deci episcop care are Harul Duhului Sfînt, dar care spune/învaţă minciuna (?!), şi cu totul altceva este să nu fii episcop deloc, inclusiv să fii o persoană din afara Bisericii lui Hristos, deci, prin care nu are cum să lucreze Harul Duhului Sfînt. Oare Duhul Sfînt lucrează prin eretici?! Prin cei din afara Bisericii?!

+ + +

ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR: episcopul ortodox prin definiţie „învaţă cuvîntul Adevărului lui Dumnezeu”, dar nu minciuna

O şi mai mare uimire trezeşte comentariul-tîlcuire pe care autorii şi semnatarii documentului îl dau versiunii lor – celei care înlocuieşte textul original al Canonului – „că nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoşi şi învăţători mincinoşi (nu se referă la pierderea Harului, ci la faptul că aceştia învaţă minciuna, deci sunt episcopi mincinoşi – nota noastră).”

În ce temei aceşti noi comentatori de Canoane afirmă că expresia de „episcop mincinos” (conform versiunii lor) nu se referă la pierderea Harului? De ce a fost nevoie în general să se facă vreo referinţă la prezenţa sau la lipsa Harului? De fapt, după cum arată o remarcă substanţială a autorilor (pe care o vom analiza în partea a V-a), ei se află într-o polemică implicită cu „cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă”.

Nu abordăm acum problema lucrării sau nelucrării Harului Duhului Sfînt prin ierarhii Bisericii oficiale. Ne vom referi doar la cele afirmate explicit în document: „nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoşi şi învăţători mincinoşi (nu se referă la pierderea Harului, ci la faptul că aceştia învaţă minciuna, deci sunt episcopi mincinoşi – nota noastră) …”

Deci, documentul recunoaşte că episcopii respectivi învaţă minciuna. Minciună în sens de eres? Da, căci acesta este lait-motivul întregului document – Deaceea [în virtutea Canonului 15, din pricina Canonului 15], noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …” Prin urmare, potrivit documentului, episcopii mincinoşi sînt acei episcopi care învaţă erezia.

Care este esenţa slujirii episcopale? Chivernisirea Sfintelor Taine şi dreapta învăţătură. Adică, una dintre slujirile definitorii ale episcopului este tocmai învăţarea dreaptă a Cuvîntului Adevărului. Exact după cum şi sînt pomeniţi episcopii de către preoţi la Liturghie: „Preotul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău [s.n.].”[3]

Toate celelalte calificative ale episcopului – întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, – ţin de calităţile lui fizice şi morale care sînt atribuite oricărui om, inclusiv oricărui credincios ortodox. Numai calificativul de „drept învăţând cuvântul adevărului Tău” ţine exclusiv de episcop, de slujirea lui. Asemenea cerere nu se face nici în privinţa preoţilor, ci exclusiv în privinţa episcopilor de toate rangurile administrative – patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi și episcopi.

Dacă înlăturăm acest calificativ, ce rămîne din slujirea episcopală? Doar nişte cerinţe fireşti pentru orice mirean, şi, în general, pentru orice om, de orice credinţă ar fi acela. Şi ce se întîmplă atunci cînd episcopul „strîmb învaţă cuvîntul adevărului Tău”, atunci cînd episcopul falsifică cuvîntul adevărului lui Dumnezeu, cînd „învaţă erezia”? Atunci cînd episcopul „drept învaţă cuvîntul minciunii lui”? Adică, cuvîntul tatălui minciunii – al diavolului?

Mai este oare episcop cel care învaţă eresul, minciuna? Fireşte că nu. Este un fals episcop, după cum este şi cuvîntul lui. Exact ceeace afirmă Canonul 15 şi toate comentariile la el (în afară de comentariul autorilor „Mărturisirii …”)

Unul dintre semnatarii de seamă ai „Mărturisirii …”, pr. prof. Theodor Zisis, menţionează în cartea sa: „Apostolul îi îndeamnă, de asemenea, pe credincioşi să-şi aducă aminte de mai-marii lor, [adică să-i pomenească]. Dar pe ce fel de mai-mari? Pe cei care, prin exemplul vieţii lor, învaţă cuvîntul lui Dumnezeu: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13.7.) Astfel, pomenirea episcopilor, care sînt cei mai mari în Biserică, este condiţionată întru totul de faptul dacă ei învaţă corect cuvîntul lui Dumnezeu, adică, nu învaţă erezii.

Acelaşi autor recunoaşte în cartea citată: „… tocmai pe asemenea episcopi vrednici, care drept învaţă cuvîntul Adevărului, îi pomeneşte Biserica în timpul săvîrşirii Euharistiei.”[4] Altfel zis, pe episcopii care nu învaţă cuvîntul Adevărului, dar „care învaţă erezii”, Biserica nu îi pomeneşte la Euharistie, la sfinţirea cu Harul Duhului Sfînt a Potirului Vieţii veşnice. Adică, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica lui Hristos, pentru a putea face Taina Euharistiei cu lucrarea Harului Duhului Sfînt, nu îi pomeneşte pe aceștia (învățătorii de erezie) la Euharistie. Pur şi simplu nu îi pomeneşte. Nu că „poate să nu-i pomenească”. Nu îi pomeneşte. Şi punctum.

Dar tot acelaşi pr. profesor în „Mărturisire …” afirmă cu exactitate opusul: că poate să-i pomenească, şi chiar el cu co-autorii şi cu co-semnatarii îi pomeneşte. Chiar dacă îi mustră. Avem o contradicţie izbitoare. Dar, după cum vom verdea în partea a VI-a, ea este întru totul explicabilă. Şi această contradicţie este firească pentru Biserica oficială din care fac parte toţi autorii „Mărturisirii …” şi adepţii lor co-semnatari.

Dar de ce oare autorii şi sprijinitorii „Mărturisirii …” subliniază că sintagmele de „episcopi mincinoşi” şi „învăţători mincinoşi” „nu se referă la pierderea Harului”? Să înţelegem oare că Harul nu se pierde? Exact aceasta au ei în vedere, căci tot ei afirmă, în polemica lor implicită, după cum am şi văzut: „cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă …” „Episcopii mincinoşi” (amintim că, de fapt, în Canon se vorbeşte numai despre pseudo-episcopi, de non-episcopi) sînt căzuţi în rătăcirea ecumenistă? Da, căci tocmai ei „învaţă erezia”, erezia ecumenistă. De altfel, nu este vorba de o rătăcire – greşeală inconştientă şi vremelnică (dar nu una conştientă care durează aproape 100 de ani) – ci de eres – învăţătură conştientă potrivnică Adevărului dumnezeiesc şi – ca orice eres – este hulă împotriva Duhului Sfînt. Iar hula împotriva Duhului Sfînt nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor …

Şi apare întrebarea firească: prin eretici (care, prin definiţia dată de Mîntuitorul Hristos, sînt hulitori ai Duhului Sfînt) lucrează Harul Duhului Sfînt? Lucrează Duhul Sfînt prin cei care Îl hulesc, adică prin cei care – prin credinţa lor eretică – tăgăduiesc lucrarea Lui ?

Prin pseudo-episcopii catolici lucrează Harul? Dar prin pseudo-episcopii monofiziţi, luterani, anglicani? Răspunsul ortodox, cel dat de Soboare şi de Sfinţii Părinţi, este unul univoc şi categoric: Nu. De ce, atunci, prin pseudo-episcopii ecumenişti ar lucra Harul? Ecumenismul, inclusiv potrivit autorilor-semnatarilor documentului, este pan-erezie, adică este o erezie care cuprinde în sine toate ereziile, deci şi ereziile catolicismului, monofizitismului, luteranismului, anglicanismului (protestantismului în general). Adică, pseudo-episcopii ecumenişti sînt mult mai „pseudo-” decît respectivii „pseudo” – catolici, monofiziţi, luterani, anglicani, căci aceia cuprind în sine toate ereziile, inclusiv ereziile acestora din urmă laolaltă.

De ce, atunci, prin pan-ereticii mult prea pseudo-episcopi ar lucra Harul? Doar în virtutea apartenenţei lor instituţionale (organizatorico-salariale) la o Biserică oficială? Doar din pricina că ei se autoîntitulează în chip mincinos „ortodocşi”? În ce mod prezenţa numelui unui om cu funcţia de episcop în borderoul de salarizare al unei instituţii asigură lucrarea Harului Duhului Sfînt? Căci pseudo-episcopul nu este episcop.

De ce, atunci, autorii, împreună cu semnatarii, afirmă că prin episcopii mincinoşi, adică prin cei care învaţă erezia (panerezia !), Harul, în pofida Canoanelor prin care a grăit Duhul Sfînt, Harul Lui, totuşi, lucrează?

Astfel, ce avem? Avem o falsificare conştientă a textului unui Canon al Bisericii lui Hristos. De ce socotim cu toată certitudinea că este vorba de un act conştient de falsificare ? Pentru că toate versiunile din toate timpurile şi din toate limbile atestă un singur înţeles – pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători. Şi NUMAI versiunea din această „Mărturisire …” (de altfel, fără indicarea sursei) introduce o schimbare de sens, deci, esenţială, la conţinutul acestui Canon.

Mai avem şi o tîlcuire – a falsului introdus – tîlcuire vădit şi izbitor antiortodoxă, eretică. De aici putem lesne trage concluzia că falsul a fost introdus (în mod conştient!) tocmai cu scopul de a forma un pretext pentru a consemna în text tîlcuirea respectivă antiortodoxă. Dacă s-a recurs la un fals grav pentru a face o tîlcuire, înseamnă că acea tîlcuire este extrem de importantă pentru autorii şi adepţii documentului.

Mai mult decît atît, faptul însuşi că s-a recurs la fals arată că autorii falsului nu au putut întocmi tîlcuirea lor fără să recurgă la falsificare. Adică, pentru tîlcuirea lor ei nu au putut găsi nici un reazem în întreaga învăţătură a Bisericii.

De aici rezultă cel puţin două lucruri esenţiale:

(1) învăţătura Bisericii este, în întreaga ei întindere, atît de bine închegată, unitară, sobornicească, încît fără a falsifica este imposibil să i se atribuie ei elemente străine ei (ceea ce adevereşte încă o dată sursa ei dumnezeiască, nu din minte omenească);

(2) tîlcuirea eretică făcută este extrem de importantă pentru autorii „Mărturisirii …” Adică, de fapt, întregul text al documentului se reazemă tocmai pe această tîlcuire (chiar dacă ea este prezentă într-o paranteză la o notă la subsol!). Mai exact, această tîlcuire este cheia de boltă a întregului edificiu de argumente construit în acest document. Ce edificiu anume – vom analiza în partea următoare – a V-a, precum şi în partea a VI-a.

Dar, deocamdată, să continuăm cu cercetarea Canonului 15.

+ + +

CANONUL 15: dimensiunea ECLEZIOLOGICĂ și SOTERIOLOGICĂ

Ce spune, într-adevăr, acest Canon ?

Canonul se referă la două cazuri distincte pentru care prescrie două comportamente opuse. Mai exact, este vorba de acelaşi comportament care, într-un caz, este taxat drept schismă, iar în celălalt caz, acelaşi comportament este în mod imperios calificat drept anti-schismă şi ortodox.

Amîndouă cazurile se referă la învinuiri aduse episcopului/episcopilor de către careva dintre preoţii săi. Primul caz se referă la învinuiri ce ţin de aspectele moral, disciplinar, financiar (patrimonial) şi oricare altul al activităţii episcopului, în afară de cazul în care episcopul învaţă vreun eres. În acest caz de învinuiri Canonul (Duhul Sfînt-Dumnezeu) interzice, sub certare de caterisire, încetarea pomenirii numelui episcopului la Liturghie (inclusiv la Proscomidie) de către preotul/preoţii săi pînă la hotărîrea judecăţii bisericeşti. Adică Canonul califică drept schismă încetarea pomenirii episcopului (pînă la examinarea învinuirilor aduse episcopului de către o judecată bisericească) pe motiv că acela ar avea orice fel de abateri, în afară de propovăduirea de către episcop a vreunui eres (osîndit fie de către Soboare, fie în scrierile Sfinţilor Părinţi).

Cel de-al doilea caz se referă numai la o singură învinuire: episcopul predică în mod public vreun eres. Şi acel eres trebuie să fie „osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi”. Deci, nu poate fi vorba de un eres nou – în esenţă nou, nu după formă, – care, poate, nici eres nu este, ci aşa i s-a părut vreunui preot. În această situaţie Canonul (Duhul Sfînt) prescrie datoria (obligativitatea) preotului/preoţilor de a înceta orice pomenire la Liturghie a numelui acelui deja pseudo-episcop şi pseudo-învăţător. Dacă preoţii nu încetează orice legături bisericeşti cu pseudo-episcopul, atunci nici ei nu pot fi socotiţi drept ortodocşi.

Şi acum să adeverim că acest Canon anume aceasta prescrie – depărtarea grabnică şi categorică de pseudo-episcopi.

  1. Astfel, Canonul afirmă: „Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărît acestea [neîntreruperea pomenirii episcopului din motive ce nu ţin de propovăduirea eresului] pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întîi şezători şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii.

cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întîiul şezător al lor pentru oarecare eres osîndit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de [episcopul] acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa,

unii ca aceştia [care se despart pe motiv de eres al episcopului] nu numai canoniceştii certări nu sînt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici.”

Pentru cei cărora le este anevoios să perceapă limbajul nemodernist, le oferim versiunea din „Mărturisire …”: „Acestea [neîntreruperea pomenirii episcopului din motive ce nu ţin de propovăduirea eresului] s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc şi se îndepărtează de întâistătătorii lor, fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

În schimb, cei care se despart de împărtăşirea cu întâistătătorul lor, pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi, [episcopii] aceia care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică,

unii ca aceştia [care se despart pe motiv de eres al episcopului] nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor învrednici …”

În primul rînd, să vedem, ce anume se are în vedere prin acest „în schimb”. Iată, bunăoară, ce spune acest Canon, tradus din rusă (din lucrarea mitropolitului Nicodim Milaş):

De altfel, acestea sînt rînduite şi întărite despre cei care, sub pretextul a careva învinuiri, se depărtează (se dezic) de întîistătătorii lor şi fac schisme şi rup unitatea Bisericii. Căci cei care se despart de părtăşia cu întîistătătorul din pricina oarecărui eres osîndit de Sfintele Soboare sau de Părinţi, cînd, adică, el propovăduieşte eresul în faţa norodului şi învaţă [eresul] deschis în biserică, aceştia dacă şi se vor îngrădi de părtăşia cu acel episcop înainte de cercetarea sobornicească, nu numai că nu trebuie supuşi epitimiei prevăzute de canoane, dar şi sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor.”

Acest „în schimb” (că, căci) face opoziţia dintre cele două cazuri: în primul caz, pentru întreruperea pomenirii episcopului se aplică o certare – caterisirea, – în cel de-al doilea caz, pentru întreruperea pomenirii episcopului certarea nu trebuie aplicată. Cele două propoziţii despărţite de „operatorul logic” – în schimb, că, căci – formează un tot întreg. Este vorba de o opoziţie netă, categorică: spre deosebire de cei care se rup de episcopul lor fără pricini de eres, cei care se rup din pricină de eres trebuiesc învredniciţi cu cinstea cuvenită celor ortodocşi.

Astfel, aceeaşi acţiune este calificată în mod opus, în funcţie de faptul dacă episcopul s-a făcut vinovat de eres sau s-a făcut vinovat de orice altceva. Adică, criteriul fundamental care desparte aceste două cazuri, opunîndu-le unul altuia, este propovăduirea/nepropovăduirea vreunui eres de către episcop.

  1. Canonul prescrie ca celor care s-au depărtat de întîistătătorul care învaţă eresul să li se acorde cinste ca unor ortodocşi. Pur şi simplu ca unor ortodocşi. Nu ca unor eroi, mărturisitori, nevoitori, rîvnitori, fii deosebiţi ai Bisericii, ci doar ca unor membri simpli ai Bisericii, ca unor ortodocşi. Şi punctum.

Şi această cinste de membri ai Bisericii lui Hristos să li se acorde pentru faptul că au rupt părtăşia cu un episcop care învaţă eresul. Nu pentru altceva, ci numai pentru ruperea părtăşiei cu fostul lor întîistătător căzut în eres, „cuprins de erezie”.

Expresia din vechime „a se învrednici de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori” înseamnă „a fi trataţi ca nişte ortodocşi”, nu ca cei de altă credinţă, ci ca ortodocşi. Şi aceasta spre deosebire de ceilalţi – de cei din cazul întîi, – care nu pot fi trataţi ca nişte ortodocşi, deoarece aceia au făcut schismă, rupînd unitatea Bisericii.

Cum ar trebui însă trataţi cei care ar fi păstrat părtăşia cu întîistătătorul lor eretic – cu cel care învaţă erezia? S-ar fi învrednicit şi aceia de cinstea cuvenită unor ortodocşi? Ar fi trebuit şi aceia să fie trataţi ca nişte ortodocşi? Sau s-ar fi învrednicit de cinstea cuvenită unor neortodocşi? Sau de necinstea cuvenită unor neortodocși?

Rezultă că cei care ar fi păstrat părtăşia cu pseudo-episcopul nu se pot învrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor. Nu sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor. Adică acestora li se refuză cinstea de a fi recunoscuţi drept adevăraţi ortodocşi. Prin urmare, dacă preoţii (şi mirenii) pomenesc la Liturghie un pseudo-episcop care învaţă vreun eres, atunci aceşti preoţi (şi mireni) nu pot fi socotiţi de aceeaşi cinste cu ortodocşii, ci drept ortodocşi fără cinste, ortodocşi întinaţi. Adică, ei nu sînt chiar ortodocşi. Căci păstrează părtăşia – şi încă cea de potir – cu întîistătătorul lor care învaţă eresul. Chiar dacă ei nu mărturisesc eresul propovăduit de „episcopul” lor.

Iată ce spune Sfîntul Teodor Studitul despre cei care pomenesc la Liturghie numele vreunui pseudo-episcop, adică al unui eretic:

„Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la liturghie. Ce să-ţi spun acum despre acest lucru nu văd, decît că întinare are împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfînta Liturghie [s.n.].” [5]

Deci, chiar dacă cei care pomenesc un pseudo-episcop nu mărturisesc în vreun fel erezia aceluia (acelora) şi chiar dacă ei, totodată, mărturisesc ortodox, împărtăşania lor este întinată, deci nu este Preacurat Trupul Mîntuitorului şi Preasfînt Sîngele Lui pentru că acest Trup şi acest Sînge nu pot fi întinate, prin definiţie.

Toţi cei care fac ca aceştia sînt socotiţi, conform Canoanelor, a fi în afara Bisericii, căci pentru a reveni la comuniunea euharistică cu ceilalţi creştini, aceştia trebuie să primească o epitimie care prevede nu numai osîndirea de către ei a eresului pseudo-episcopului pe care l-au pomenit, ci şi oprirea de la împărtăşanie pe o perioadă de cîţiva ani. Iar în unele cazuri (despre care vom vorbi mai jos) aceşti preoţi-pomenitori-de-eretici nici nu sînt primiţi înapoi în Biserică decît numai ca mireni.

Subliniem încă o dată: preoţii şi ceilalţi care se rup de părtăşia cu un episcop care învaţă eresul se învrednicesc de cinstea cuvenită unor ortodocşi exclusiv datorită faptului ruperii lor de comuniunea cu propovăduitorul eresului. Căci dacă ei nu ar fi rupt părtăşia cu acela, ei nu ar fi fost consideraţi ortodocşi. Este oare posibilă o altă înţelegere a acestei fraze din Canon?

Iar cei care acceptă ca la Liturghia la care ei se roagă să fie pomenit vreun „episcop” care învaţă eresul – nu sînt ortodocşi, ci sînt părtaşi eresului împreună cu „episcopul” eretic pomenit la „Liturghia” lor.

  1. În continuare, Canonul lămureşte foarte limpede de ce anume este nevoie ca cei care au rupt părtăşia cu ereticul să fie consideraţi ortodocşi: „Că nu au osîndit Episcopi, ci minciuno-Episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.”

Sau: „că nu au osândit episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători […] şi nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de dezbinări.”

Sau: „Căci ei nu au osîndit episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători […], şi nu cu schismă au curmat unitatea Bisericii, ci s-au silit să păzească Biserica de schisme şi de dezbinări (împărţiri).”

Persoanele de care se rup ortodocşii sînt identificate la început drept persoane „care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa …”; sau: „care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică …”; sau: „el propovăduieşte eresul în faţa norodului şi învaţă [eresul] deschis în biserică …”

Deci, singurul criteriu prin care se identifică persoana de care se rup ortodocşii este faptul că, fiind considerată episcop, slujind în treapta de episcop, persoana dată propovăduieşte şi învaţă eresul (în mod public, făţiş, în calitatea sa de [pretins] episcop). Alt criteriu nu este. Exact acel singur criteriu care este folosit de către autorii „Mărturisirii …” cînd îi identifică pe cei pe care ei îi mustră.

Şi această persoană, din pricina acestui unic criteriu, este calificată în Canon drept pseudo-episcop şi pseudo-învăţător, deci, drept episcop fals, impostor, non-episcop. Adică, „numai” pentru faptul că aceştia învaţă erezia, propovăduiesc erezia, Canonul (Duhul Sfînt-Dumnezeu) le ia episcopia, le refuză în mod categoric şi univoc statutul de episcop, îi cateriseşte, îi declară căzuţi din treapta de episcop. După cum vom vedea mai departe, Canonul îi declară şi scoşi în afara Bisericii.

Astfel, potrivit Canonului, toţi episcopii, arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhii (căci toţi aceştia au slujirea de episcop) care propovăduiesc erezia nu sînt episcopi (respectiv, nu sînt arhiepiscopi, mitropoliţi, patriarhi), ci sînt pseudo-episcopi, non-episcopi. Autorii şi adepţii „Mărturisirii …”, în pofida acestui Canon, se adresează propovăduitorilor ereziilor ca unor episcopi: „noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii [s.n.] şi credincioşii ce învaţă erezia …” Dar, conform celor rînduite de către Duhul Sfînt, aceştia nu sînt episcopi, patriarhi, ci pseudo-episcopi, pseudo-învăţători, deci şi pseudo-patriarhi. Duhul Sfînt îi califică foarte clar, fără putinţă de tăgadă, drept pseudo-episcopi, drept non-episcopi, iar autorii „Mărturisirii …”, împreună cu ceilalţi părtaşi ai ei, ar zice implicit:

„Nu, Duhule Sfinte, nu ai dreptate, aceştia care învaţă erezia sînt episcopi, mitropoliţi, patriarhi prin care Tu, Duhule Sfinte, lucrezi”. Iată ce mărturisesc, de fapt, autorii şi adepţii acestui document.

Repetăm și accentuăm ceea ce s-a spus mai sus:

Numai cei care rup părtăşia cu episcopii care învaţă eresul se învrednicesc de cinstea cuvenită ortodocşilor. Iar dacă ei nu se rup de aceia, atunci, respectiv, nu se învrednicesc de această cinste. Deci nu se pot numi pe sine ortodocşi. Numai din cauza că nu rup părtăşia cu pseudo-episcopii ei nu mai pot fi socotiţi a fi ortodocşi. Astfel, condiţia necesară, sine qua non, pentru a fi ortodox, este de a nu avea vreo părtăşie cu vreun episcop care învaţă eresul, căci cel care învaţă eresul nu este episcop, ci pseudo-episcop, este un episcop măsluit, neadevărat, impostor.

  1. Canonul se încheie cu o explicaţie ecleziologică fundamentală: „Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.” Sau: „… şi (cei care întrerup pomenirea lor – nota noastră) nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de dezbinări.” Sau: „… şi nu cu schismă au curmat unitatea Bisericii, ci s-au silit să păzească Biserica de schisme şi de dezbinări (împărţiri).”

Sfinţii Părinţi, călăuziţi de Duhul Sfînt, formulează în această încheiere a Canonului rostul însuşi, rostul suprem al ruperii părtăşiei euharistice cu „episcopii” care învaţă eresul: izbăvirea/păzirea Bisericii de schisme şi de dezbinări/împărţiri.

Iar Sfîntul Nicodim Aghioritul, sintetizînd tîlcuirile anterioare făcute de juriştii imperiali – Zonara, Aristin, Balsamon şi Vlastaris, – formulează astfel tîlcuirea la acest Canon:

„Cele ce Canoanele cele mai de sus [Canoanele 13 şi 14] au rînduit pentru Episcopi şi Mitropoliţi, acesteaşi le rînduieşte cu mult mai vîrtos Canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele Sfinte) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întîiul şezător al lor, iar dacă întîi şezătorii cei numiţi ar fi eretici [s.n.] şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceştia despărţindu-se de aceia nu numai nu se osîndesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osîndirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciuno-episcopilor acelora [s.n.].”

Prin urmare, ruperea părtăşiei cu „episcopii” eretici este condiţia necesară – deci, obligatorie – pentru a păstra unitatea Bisericii lui Hristos, adică a o izbăvi de schisme şi dezbinări. De aici rezultă şi opusul acestei afirmaţii: cei care păstrează părtăşia euharistică cu „episcopii” „care învaţă erezia” aceia nu izbăvesc Biserica de schismă, nu păzesc unitatea Bisericii. A nu păzi unitatea Bisericii, a nu izbăvi Biserica de schisme înseamnă, evident, a rupe unitatea Bisericii, înseamnă a pricinui Bisericii schismă. Schisma înseamnă ruperea unităţii Bisericii.

Biserica este acolo unde este Adevărul. Iar acolo unde este minciuna, eresul, Biserica nu este. Eresul, ca minciună propovăduită, împărtăşită, desparte – ontologic – de Adevăr. Eresul, ca minciună, prin faptul însuşi al propovăduirii lui, desparte de Biserică, face schismă, se desparte de Adevăr. Şi este important că, după cum scrie direct, fără ocolişuri, Sfîntul Nicodim Aghioritul, schismă fac tocmai minciuno-episcopii prin eresul lor. Făcînd acei „episcopi” schismă, ei sînt cei care, prin propovăduirea eresului, sînt cei care cauzează schisma, ei sînt cei care iniţiază schisma, sînt începătorii ei. Ei, prin eresul lor, se situează – în mod automat – în afara Bisericii. Amintim că este vorba de eresuri deja osîndite de Biserică, adică de Canoane şi de Sfinţii Părinţi. Aşa cum este eresul ecumenismului în toate componentele sale de temelie – rugăciunea cu ereticii, admiterea sau recunoaşterea „tainelor” acestora, a „preoţimii” lor, a statutului lor de „biserici”, a închinării lor către acelaşi Dumnezeu-Sfînta Treime al ortodocşilor, către Acelaşi Mîntuitor Iisus Hristos ca ortodocşii (deşi ereticii se închină unor idoli cărora le-au pus eticheta de „sfînta treime”, „iisus hristos”, „maica domnului” etc.; altfel spus, păstrînd forma, au schimbat esența).

Despre caracterul imperativ, obligatoriu al ruperii părtăşiei cu minciuno-episcopii vorbeşte şi mitropolitul Nicodim Milaş în cunoscutele sale tîlcuiri (făcute la începutul sec. XX, adică exact în ajunul începutului propovăduirii eresului ecumenismului):

„Dar dacă careva dintre episcopi, mitropoliţi sau patriarhi va începe să predice vreo învăţătură eretică, potrivnică Ortodoxiei, atunci ceilalţi clerici – şi cei hirotoniţi, şi cei hirotesiţi – sînt în drept şi sînt chiar datori (obligaţi) îndată [s.n.] să se despartă de episcopul, mitropolitul sau patriarhul respectiv, iar pentru aceasta ei nu numai că nu vor fi supuşi vreunei certări canoniceşti, ci, dimpotrivă, vor fi învredniciţi cu laudă, deoarece prin aceasta ei nu au osîndit şi nici nu s-au răsculat împotriva unor episcopi adevăraţi, legiuiţi, ci împotriva minciuno-episcopilor, a minciuno-învăţătorilor şi nu schismă au făcut cu aceasta în Biserică, ci, dimpotrivă, în măsura puterilor au izbăvit Biserica de schismă, au preîntîmpinat dezbinarea.”

Ce înseamnă ruperea unităţii Bisericii? Înseamnă că Biserica se împarte în două sau mai multe Biserici? Nicidecum! Spunem în Crez: „Credem în Una […] Biserică.” Totodată, Biserica, după cuvîntul nemincinos al lui Dumnezeu-Iisus Hristos, nu poate dispărea în veci, niciodată. Deci, dacă unitatea Bisericii se rupe, apar două sau mai multe entităţi, fiecare pretinzînd a fi Biserica Cea Una a lui Hristos. Dar noi ştim că numai una dintre aceste entităţi este Biserica Cea Adevărată a lui Hristos Celui Adevărat. Iar celelalte entităţi sînt false „Biserici”, deoarece membrii acelora se află în părtăşie euharistică cu careva „episcopi” care învaţă erezii.

În cazul descris în acest Canon şi potrivit acestui Canon, Biserica lui Hristos este cea în care rămîn toţi cei care s-au rupt de părtăşia împărtăşaniei cu „episcopii” care învaţă erezia (pseudo-episcopii). Iar „episcopii” „care învaţă erezia” şi cei rămaşi în părtăşie euharistică cu ei nu păzesc unitatea Bisericii, nu o izbăvesc de schismă. Adică, ei îi pricinuiesc Bisericii lui Hristos schismă. Schismă înseamnă rupere din Biserică, inclusiv din cauza propovăduirii vreunui eres de către schismatic. Or, ruperea din Biserică înseamnă a fi în afara Bisericii, înseamnă a nu te afla în hotarele Bisericii. Astfel, cei care rămîn în părtăşie cu „episcopii” care învaţă erezia rămîn împreună cu aceia şi, tocmai în virtutea acestei părtăşii, ei rămîn în afara Bisericii. În afara Bisericii lui Hristos.

Mai mult chiar: cei care erau în părtăşie cu ereticii, pînă a se desprinde de împărtăşirea cu aceia, erau şi ei în afara Bisericii. Dar, rupîndu-se de părtăşia euharistică cu ereticii, ei se alătură Bisericii lui Hristos, ei revin în Biserica lui Hristos, sau, ei îşi reconfirmă statutul de mădulare ale Bisericii lui Hristos.

Oare orice despărţire duhovnicească este schismă, este dezbinare? Schismă este despărţirea de Biserica lui Hristos, de episcopii ei. Despărţirea de adevărata Biserică este în orice situaţie nelegiuită, adică este schismă (schismă=despărţire nelegiuită).

Dar despărţirea de un eretic sau de „un ansamblu unic” de eretici, despărţirea de o adunare ereticească este oare nelegiuită, este oare schismă? Este un drept sau o obligaţie? A te despărţi de eres pentru a rămîne cu Hristos, pentru a întocmi – prin neîntinata de eres Împărtăşanie – Trup al lui Hristos este aceasta schismă (=despărţire nelegiuită)? Aceasta este o despărţire legiuită, despărţire mîntuitoare, despărţire de diavol spre a te (re)uni cu Hristos, spre a rămîne cu Hristos.

După cuvîntul Sfîntului, Biserica este acolo unde este Adevărul, iar dacă acolo nu este Adevăr, atunci acolo nu este Biserica. A fugi de neadevăr, de eres, înseamnă a fugi de nebiserică. Iar a rămîne în Adevăr prin despărţirea de neadevăr, de eres, înseamnă a rămîne în Biserică.

Deaceea, în situaţia în care apare vreun „episcop” care propovăduieşte eresul, creştinii sînt puşi în faţa alegerii: ori ei rămîn în părtăşie cu pseudo-episcopul şi, astfel, ei fac schismă şi se rup de Biserică, ori ei se rup de pseudo-episcopi şi, prin această rupere, rămîn în Biserica lui Hristos. Ei trebuie să aleagă între pseudo-episcopi şi Hristos. A fi cu pseudo-episcopii sau a rămîne cu Hristos.

  1. Canonul specifică că ruperea părtăşiei cu „episcopii” eretici trebuie făcută în chip grabnic, neîntîrziat, fără lenevire, fără zăbavă, dar, totodată, cu multă chibzuinţă. Această specificare este cuprinsă în cuvîntul prin care Canonul califică acţiunea de desprindere de pseudo-episcopi: „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri”, „s-au silit să păzească Biserica de schisme şi de dezbinări.” În versiunea din limba rusă se foloseşte un cuvînt cu acelaşi sens care cuprinde totodată efortul şi graba.

Conform dicţionarului excplicativ al limbii române, acest verb înseamnă:

SILÍ, silesc, vb. IV. 1. Tranz. A obliga (prin violenţă) pe cineva să facă ceva; a constrânge, a forţa. ♦ A determina, a convinge, a îndupleca. 2.Intranz. şi refl. A da zor, a se grăbi. ◊ Tranz. fact. Începu să silească vitele. 3. Refl. şi intranz. A-şi da toată osteneala, a depune eforturi, a se strădui (pentru a realiza ceva). ◊ Expr. (Refl.; reg.) A se sili într-o părere = a se gândi în mod permanent la ceva. – Din sl. siliti. 

A SE SILÍ mă ~ésc intranz. 1) pop. A acţiona într-un tempo mai rapid; a se grăbi. 2) A depune un efort maxim; a acţiona din răsputeri; a se forţa. /<sl. siliti 

Astfel, celor care constată că „episcopul” învaţă erezia, li se prescrie de Canon (de Duhul Sfînt) să se silească să izbăvească Biserica de schisma care deja s-a produs prin faptul însuşi că un ierarh propovăduieşte un eres, situîndu-se astfel, în afara Adevărului. Iar izbăvirea Bisericii de această schismă se face exclusiv prin încetarea pomenirii numelui pseudo-episcopului la Liturghie, ceea ce reprezintă ruperea părtăşiei euharistice cu acel eretic.

Creştinii, prin urmare, trebuie să se grăbească, să-şi dea toată osteneala, să se străduiască, să depună eforturi maxime, să acţioneze din răsputeri, să se forţeze chiar, să acţioneze mai rapid pentru a înceta pomenirea numelui acelui „episcop” eretic. Trebuie, deci, să se grăbească cît mai tare cu putinţă ca să nu se împărtăşească cu „paharul dracilor” (expresie despre care s-a scris în partea a 2-a a prezentei lucrări), ca să se izbăvească de părtăşia cu potrivnicul lui Dumnezeu.

Canonul nu spune „s-au ostenit”, „s-au străduit”. La fel, Canonul nu spune „s-au grăbit”. Este nevoie de îmbinarea amînduror acestora – a ostenelii, a strădaniei cu graba, cu neîntîrzierea, cu nezăbovirea. Căci dacă lipseşte una din acestea, creştinii se primejduiesc tare de tot, îşi primejduiesc mîntuirea.

Dacă creştinii se străduiesc, îşi dau osteneala, dar o fac fără grabă, atunci ei dau dovadă de lipsă de rîvnă, ei dau dovadă de zăbovire în împărtăşire cu un eventual potir ereticesc. Dau dovadă de indiferenţă, de nepăsare pentru mîntuirea lor, pentru faptul aflării în părtăşie cu un potir diavolesc. Dau dovadă de căldicia proprie pseudo-creştinilor vremurilor de pe urmă. Prin această pseudo-împărtăşanie ei îşi primejduiesc mîntuirea. Căci, rămînerea în părtăşie cu vreun eres, cu vreun eretic este schismă, adică este o osîndă care nu se spală nici cu sînge mucenicesc.

Iar dacă creştinii se grăbesc să rupă părtăşia fără osteneală, fără a se strădui, atunci ei s-ar putea să greşească: să nu fie vorba de eres. Şi atunci ei nimeresc în situaţia celor care se rup de un episcop adevărat (deşi, eventual, cu numeroase lipsuri morale) şi, astfel, ei se rup de Biserică, fac schismă, iar schisma nu se spală nici cu sînge mucenicesc. Deci, şi printr-o grabă fără cercetarea cuvenită creştinii îşi primejduiesc mîntuirea.

Aici trebuie să subliniem că străduinţa, osteneala se face tocmai pentru a cerceta cu de-amănuntul şi în toate privinţele dacă cele propovăduite de episcop sînt eres sau nu. Iată de ce Canonul, pentru a uşura străduinţa întru mîntuire a creştinilor, specifică cu multă precizie că este vorba numai de acele eresuri care sînt deja „osîndite de sinoade sau de [Sfinţii] Părinţi.” Iar efortul creştinilor se „reduce” la cercetarea Sinoadelor, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii Bisericii, a Istoriei Bisericii, a Vieţilor Sfinţilor. La fel, această străduinţă, această osteneală se face cu nevoinţa rugăciunii, a postului, a smeritei cugetări. Căci fără acestea din urmă nu este cu putinţă deschiderea minţii pentru a primi Adevărul Canoanelor, al învăţăturii Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi. Căci fără rugăciune, fără post, fără smerita cugetare creştinul se poate lesne înşela, poate să cadă în înşelare.

Astfel, creştinul (şi mireanul, şi călugărul, şi preotul, dar şi, mai ales, episcopul) se află pe muchie de cuţit, pe calea cea extrem de îngustă: dacă el greşeşte în privinţa eresului, atunci el îşi primejduieşte mîntuirea. Dacă el a socotit greşit că ceva propovăduit de episcop este eres, dar, de fapt, nu este eres, şi el rupe părtăşia euharistică cu episcopul, atunci el se situează în afara Bisericii, în afara Potirului Mîntuirii. Dar dacă el greşeşte în privinţa eresului, socotind că episcopul nu propovăduieşte un eres, dar, de fapt, este eres, atunci el, rămînînd în părtăşie euharistică cu „episcopul”, el se situează în afara Bisericii, în afara Potirului Mîntuirii, fiind părtaş la potirul pierzaniei. În cazul eresului nu există o cale de mijloc: ori creştinul este cu eresul, ori este cu Biserica. Ori este în potirul pierzaniei, ori este în Potirul Mîntuirii. Nu este o cale de mijloc între eres şi Adevăr, între întuneric şi lumină, între iad şi Rai, între Veliar şi Dumnezeu, între diavol şi Hristos. Nu în zadar toţi Sfinţii Părinţi accentuau că nu există putinţă de compromis între eres şi Dreapta credinţă. Din această dilemă supra-existenţială vine nevoia silinţei – cu efort maxim, dar şi cu grabă maximă, creştinul trebuie să se determine în privinţa celor propovăduite de vreun cleric, în special, de vreun episcop.

Aşteptarea, în acest caz, este soră cu moartea. Cu moartea veşnică. Iar fără rugăciune, fără smerita cugetare este greu pentru creştin să se dumirească. Pe cînd autorii „Mărturisirilor …” şi sprijinitorii lor tocmai aşteptarea ne propun în schimbul ruperii părtăşiei cu ereticii. Mai ales că tot autorii spun clar că este vorba de eres, nu de nişte bănuieli de eres.

Această grabă şi acest efort sînt necesare pentru a curma părtăşia cu pseudo-episcopul ca nu cumva moartea să-l prindă pe om în părtăşie cu eresul, deci în hulă împotriva Duhului Sfînt. Totodată, prin această rîvnă de a se desprinde de împărtăşania cu diavolul (căci, după cum ştim, Sfinţii Părinţi învaţă că împărtăşania dintr-un potir cu ereticii este împărtăşania cu diavolul) creştinii dau dovadă de dragoste pentru Hristos, de mulţumire pentru Jertfa lui mîntuitoare, de ascultare de Biserica întemeiată de El. Iar lipsa rîvnei, a efortului şi a grabei necesare de a se desprinde de potirul ereticesc vădesc o amorţire a credinţei, o căldicie „laodicească” a credinţei (Apocalipsa, 3.15), o nepăsare pentru mîntuire, o nesocotire a Sfinţilor Părinţi, a Soboarelor lor şi înlocuirea lor cu pseudo-episcopi care, prin eresul propovăduit de ei, hulesc împotriva Duhului Sfînt.

Această nezăbovire în părtăşie cu eresul (cu ereticul) este evidentă şi din poruncile Sfîntei Scripturi: „De omul eretic, după întîia şi a doua [s.n.] mustrare, depărtează-te …” (Tit, 10.11.) Astfel, nu este nevoie de a treia mustrare, de a patra mustrare, de mustrări peste mustrări timp de aproape 100 de ani. Şi aici este vorba de „omul eretic”, de orice om, nu de „episcopul eretic”. Dacă de un om oarecare eretic trebuie să ne depărtăm fără zăbovire, om cu care noi nu ne împărtăşim, cu atît mai mult trebuie să ne depărtăm de acela care spurcă potirul, de cel cu al cărui duh de hulă împotriva Duhului Sfînt se face potirul spurcăciunii: căci tocmai pentru a mărturisi aceeaşi credinţă cu episcopul se pomeneşte numele lui la Liturghie, la Taina Tainelor, la Potirul Mîntuirii. Iar dacă episcopul învaţă erezia, atunci prin pomenirea numelui lui se adevereşte aceeaşi credinţă eretică cu el şi, atunci, ce potir capătă cei cu credinţă eretică, toţi cei care împărtăşesc, prin cel pomenit de ei, aceeaşi credinţă eretică?

+ + +

CANONUL 15: dimensiunea JURIDICĂ

  1. În ciuda acestor evidenţe, părtaşii păstrării necondiţionate a împărtăşirii din acelaşi potir cu pseudo-episcopii, fac apel la un moment din tîlcuirea juristului Balsamon şi/sau la traducerea rusească a Canonului. Iată cum sună acestea.

Versiunea rusească:

De altfel, acestea sînt rînduite şi întărite despre cei care, sub pretextul a careva învinuiri, se depărtează (se dezic) de întîistătătorii lor şi fac schisme şi rup unitatea Bisericii. Căci cei care se despart de părtăşia cu întîistătătorul din pricina oarecărui eres osîndit de Sfintele Soboare sau de Părinţi, cînd, adică, el propovăduieşte eresul în faţa norodului şi învaţă [eresul] deschis în biserică, aceştia dacă şi [s.n.] se vor îngrădi de părtăşia cu acel episcop înainte de cercetarea sobornicească [s.n.], nu numai că nu trebuie supuşi epitimiei prevăzute de canoane, dar şi sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor.”

Cele subliniate în versiunea rusească pot fi înţelese aşa: cei care se vor îngrădi de părtăşia cu „episcopul” eretic înainte de cercetarea sobornicească, nu pot fi certaţi după Canoane, ci sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor. Iar cei care se vor îngrădi după cercetarea sobornicească, cu atît mai mult nu pot fi certaţi canoniceşte.

Accentul logic se pune pe cei care înainte de judecata/cercetarea sinodală vor înceta pomenirea numelui „episcopului” eretic. Acest accent logic se pune pentru a arăta deosebirea de cazul celor care se despart din orice alt motiv decît eresul. Căci ceilalţi trebuiesc supuşi epitemiei (certării canoniceşti). Iar cei ce se despart pe motiv de eres nu numai că nu pot fi pedepsiţi, ci şi sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor, adică unor fii vrednici ai Bisericii.

Fragmentul exact din tîlcuirea lui Balsamon este acesta:

„Căci dacă cineva se va despărţi de episcopul sau de mitropolitul său, sau de patriarhul său, nu din pricina vreunei învinuiri, ci din pricina eresului, ca de unul ce cu neruşinare învaţă în Biserică careva dogme străine Ortodoxiei, unul ca acesta şi pînă la [s.n.] cercetarea săvîrşită, cu atît mai mult după [s.n.] cercetare, dacă „se va îngrădi”, adică se va despărţi de părtăşia cu întîistătătorul său, nu numai nu va fi supus certării, dar şi i se va da cinste ca unui ortodox, căci el s-a despărţit nu de episcop, ci de pseudo-episcop şi de pseudo-învăţător, – şi o asemenea faptă este vrednică de laudă, deoarece ea nu dezbină Biserica, ci mai degrabă o împiedică să se împartă şi o păzeşte de aceasta.”

Theodor Balsamon a fost un jurist imperial care a trăit în a doua jumătate a veacului 12 (anii naşterii şi morţii nu sînt cunoscuţi cu precizie: 1130/1140 – după anul 1195). El a fost nomofilax (păzitor de legi) şi, ulterior, chartofilax (arhivar), precum şi, în anii 1193-1195, a deţinut nominal titlul de patriarh al Antiohiei, rămînînd să locuiască la Constantinopol, deoarece Antiohia se afla sub ocupaţia cruciaţilor care erau eretici catolici. Între anii 1178-1183 el a fost numit de către patriarhul de atunci Teodosie responsabil pentru judecata bisericească şi cercetarea diferitelor pricini dintre clerici. În anii imediat premergători acestei numiri a sale, împăratul Manuel I i-a dat sarcina să confrunte cîteva izvoade de legi imperiale din diferite epoci şi să le actualizeze în potrivire cu realităţile din vremea lui, eliminînd coliziile şi contradicţiile dintre ele, precum şi integrînd în legislaţia imperială hotărîrile sinodului constantinopolitan şi novelele imperiale.

Astfel, avem de a face cu o viziune a unui jurist ortodox care a căutat să comenteze cît mai exact – sub aspect juridic – (inclusiv) Canoanele Bisericii care, în vremea Imperiului Bizantin, erau parte integrantă a legislaţiei imperiale. „Sub aspect juridic” înseamnă sub aspectul aplicării puterii de stat, adică sub aspectul aplicării certărilor, pedepselor, sancţiunilor prevăzute în legislaţie, deci, şi în Canoanele Bisericii. Căci în cadrul Împărăţiei Creştine a Răsăritului („Imperiul Bizantin” cum i-au spus savanţii în sec. 19) puterea de stat asigura aplicarea sancţiunilor, inclusiv a celor prevăzute în Canoane.

Dreptul bizantin cuprindea şi totalitatea de Canoane ale Bisericii. Dar el nu cuprindea, fireşte, scrierile Sfinţilor Părinţi, chiar dacă în ele erau tratate aceleaşi situaţii ca şi în Canoane. Învăţătura Bisericii, însă, cuprinde în egală măsură şi Canoanele, şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfinţii Părinţi formulau cele ce ţin de mîntuire, indiferent de orice altceva, inclusiv indiferent de vreo politică anume a statului, a stăpînirii lumeşti, politice, adică indiferent de legislaţia Imperiului.

Totodată, dreptul bizantin nu privea Canoanele drept învăţătură a Bisericii centrată pe mîntuire în Biserică. Dreptul bizantin trata Canoanele drept legislaţie de stat, adică sub aspectul asigurării, cu ajutorul statului, prin intervenţia autorităţilor de stat, a funcţionării lor. Mai exact, dreptul bizantin lăsa în competenţa deplină a episcopilor luarea oricăror hotărîri pe care aceia socoteau că sînt corecte sub aspectul mîntuirii. Totodată, dreptul bizantin asigura transpunerea în viaţă, în fapt real, a hotărîrilor respective luate de episcopi sau de sinoade.

Prin urmare, tîlcuirile lui Balsamon, spre deosebire de cele ale Sf. Nicodim Aghioritul sau de cele ale mitropolitului Nicodim Milaş, nu ţin de mîntuire, de ecleziologie, de soteriologie, ci de dezvăluirea cît mai exactă a situaţiilor pentru a aplica cît mai corect sancţiunile. Căci, prin sancţiuni, după cum este specific dreptului, se asigură transpunerea în fapt real a hotărîrilor judecătoreşti sau ale puterii de stat. Ca nu cumva să fie pedepsiţi cei nevinovaţi sau ca nu cumva autorităţile de stat să poată trata după voia lor, după bunul lor plac, diferite situaţii de conflict.

Astfel, din textul Canoanelor, el sintetizează, vorbind în limbajul juridic al structurii normei de drept, ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza descrie situaţia concretă de drept (conflictul – de interese sau de alt gen – dintre anumite părţi privind un anumit obiect al disensiunii), dispoziţia prescrie cine din părţile implicate în conflictul descris în ipoteză ce anume trebuie să (nu) întreprindă sau (nu) are dreptul să facă pentru a soluţiona conflictul iscat, iar sancţiunea arată ce pedeapsă (certare) trebuie aplicată celor care nu se conformează dispoziţiei.

În cadrul Imperiului Bizantin luarea hotărîrilor în temeiul Canoanelor ţinea exclusiv de competenţa (1) episcopului sau de cea a (2) adunărilor de episcopi numite sinoade. Iar aplicarea acestor hotărîri era asigurată, în caz de nevoie, de către autoritatea de stat, adică prin aparatul de constrîngere al statului.

Să vedem cum arată Canonul 15 fiind trecut prin grila ipoteză-dispoziţie-sancţiune.

În cazul nostru, ipoteza este:

Cele rânduite pentru preoţi, episcopi şi mitropoliţi se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi.”

Sau în versiunea din Pidalion: „Cele rînduite pentru Prezbiteri, Episcopi, şi Mitropoliţi, cu mult mai vîrtos pentru patriarhi se potrivesc.”

Sau în versiunea tradusă din limba rusă: „Cele rînduite despre prezbiteri şi episcopi şi mitropoliţi, aceeaşi, şi încă mai vîrtos, se potrivesc patriarhilor.”

Dispoziţia este următoarea:

Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se îndepărteze de împărtăşirea cu patriarhul său şi nu ar pomeni numele lui, [s.n. – dispoziţia propriu-zisă] aşa cum este hotărât şi rânduit, la Dumnezeieştile Taine, mai înainte de înfăţişarea Sinodului şi condamnarea lui definitivă, face schismă.”

Sau în Pidalion: „Drept aceea dacă vreun Prezbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui [s.n. – dispoziţia propriu-zisă] precum este hotărît şi rînduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osândire ar face schismă …”

Sau în versiunea rusească: „Deaceea, dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit va îndrăzni să se despartă (să se dezică) de părtăşia cu patriarhul său, şi nu va pomeni numele lui [s.n. – dispoziţia propriu-zisă] după rînduiala anumită statornicită, la mistagogia dumnezeiască (la lucrarea Tainelor Dumnezeieşti), dar mai înainte de soborniceasca vestire şi osîndirea lui săvîrşită, va înfăptui schismă …”

Sancţiunea este formulată astfel:

Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toata preoţia [s.n. – sancţiunea constă în caterisirea unui asemenea cleric], în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru.”

Sau în Pidalion: „… aceasta a hotărît Sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia [preoţia] [s.n. – sancţiunea constă în caterisirea unui asemenea cleric], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru.”

Sau în versiunea rusească: „…unuia ca acesta Sfîntul Sinod i-a hotărît să fie cu totul străin oricărei sfinţiri (preoţii) [s.n. – sancţiunea constă în caterisirea unui asemenea cleric]; doar dacă va fi vădit de asemenea nelegiuire.”

Astfel, sub aspect logic, norma dată arată aşa:

Dacă (ipoteza) episcopul, mitropolitul sau patriarhul a comis anumite abateri (de orice ordin ar fi ele, în afară de eres) faţă de careva dintre preoţii săi sau de oricine altul din eparhia sa,

Atunci (dispoziţia) preotul (preoţii) poate depune plîngere la judecata bisericească (sinodul) împotriva episcopului, dar, pînă la sentinţa judecăţii (dacă ea va hotărî caterisirea episcopului), preotul nu are voie să înceteze pomenirea la Liturghie a numelui episcopului, mitropolitului sau patriarhului. (Implicit: iar dacă judecata nu va hotărî caterisirea episcopului, preotul şi în continuare va pomeni numele lui.)

Altfel – în caz contrar, adică, dacă preotul nu se conformează dispoziţiei, – (sancţiunea) acest preot va fi caterisit (depus din preoţie, devenind simplu mirean).

Conform Canoanelor, numai episcopul unei eparhii concrete are dreptul să caterisească pe vreun preot exclusiv din eparhia sa, numai dacă se va vădi (ca urmare a cercetării bisericeşti) că acel preot este vinovat de cele vrednice de caterisire.

Dar care este rolul autorităţilor de stat (bizantine) în aceast caz? Dacă preotul, în situaţia descrisă (ipoteza) încetează pomenirea numelui episcopului (încalcă dispoziţia), atunci episcopul poate să-l caterisească (depinde de voia episcopului, nu de hotărîrea autorităţilor de stat). Dar ce se întîmplă dacă episcopul îl cateriseşte în atare situaţie pe preot, dar preotul nu doreşte să se supună: nu părăseşte biserica în care slujea, nu depune crucea preoţească, veşmintele preoţeşti, continuă să săvîrşească cele sfinte etc.? Episcopul nu poate veni personal şi cu forţa să-l scoată din biserică, să-i ia cu forţa însemnele preoţeşti. La fel, episcopul nu poate trimite alţi preoţi sau mireni să facă aceasta, deoarece s-ar porni o răzmeriţă, o confruntare violentă. În acest caz episcopul ar pricinui dezordini publice.

Iată în acest caz, în condiţiile Imperiului Bizantin, intervenea autoritatea de stat şi îl silea pe (fostul) preot – cu ameninţarea aplicării forţei de stat – să îndeplinească întocmai cele rînduite de Canon – doar Canonul era legislaţie de stat, ca orice altă lege a statului.

Să trecem acum la cealaltă ipoteză cu dispoziţia şi sancţiunea corespunzătoare.

Ipoteza:

„… [cei care se despart de împărtăşirea cu întâistătătorul lor – această frază nu face parte din dispoziţie], pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi, aceia care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică [s.n. – dispoziţia propriu-zisă] …”

Din Pidalion: „… [cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor– această frază nu face parte din dispoziţie] pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa [s.n. – dispoziţia propriu-zisă]…”

Din versiunea rusească: „… [cei care se despart de părtăşia cu întîistătătorul – această frază nu face parte din dispoziţie] din pricina oarecărui eres osîndit de Sfintele Soboare sau de Părinţi, cînd, adică, el propovăduieşte eresul în faţa norodului şi învaţă [eresul] deschis – în sens, cu neruşinasre, ostentativ] în biserică [s.n. – dispoziţia propriu-zisă]…”

Dispoziţia:

„ … cei care se despart de împărtăşirea cu întâistătătorul lor … îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului …”

Din Pidalion: „… cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întîiul şezător al lor … îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare …”

Din versiunea rusească: „…cei care se despart de părtăşia cu întîistătătorul … aceştia dacă şi se vor îngrădi de părtăşia cu acel episcop înainte de cercetarea sobornicească …”

Sancţiunea:

„… unii ca aceştia nu numai că nu sunt supuşi certării canonice [s.n. – sancţiunea propriu-zisă], … ci şi de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor învrednici, că nu au osândit episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de dezbinări.”

Din Pidalion: „… unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sînt supuşi [s.n. – sancţiunea propriu-zisă], … ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi, ci minciuno-Episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.”

Din versiunea rusească: „…nu numai că nu trebuie supuşi epitimiei prevăzute de canoane [s.n. – sancţiunea propriu-zisă], dar şi sînt vrednici de cinstea cuvenită ortodocşilor; şi nu cu schismă au curmat unitatea Bisericii, ci s-au silit să păzească Biserica de schisme şi de dezbinări (împărţiri).”

Sub aspectul structurii logice, norma respectivă arată astfel:

Dacă (ipoteza) episcopul (sau mitropolitul, sau patriarhul) propovăduieşte în mod public vreun eres osîndit de Soboare sau de Sfinţii Părinţi,

Atunci (dispoziţia) preoţii au dreptul (adică, pot, dacă o doresc – deci, sub aspect juridic, ei nu au obligaţia să facă acest lucru, cum o au sub aspect ecleziologic şi soteriologic) să înceteze pomenirea numelui acelui episcop (mitropolit sau patriarh) la Liturghie încă pînă la hotărîrea judecăţii bisericeşti (pînă la sinodiceasca cercetare).

Astfel – în acest caz – (sancţiunea) episcopul nu are dreptul să-i caterisească (să-i supună certării canoniceşti), deoarece ei s-au despărţit nu de un episcop adevărat, ci de un pseudo-episcop, şi acţiunea lor de nepomenire nu înseamnă schismă [pentru care se cateriseşte], ci, dimpotrivă, este izbăvirea Bisericii de schismă şi lor, prin urmare, li se cuvine cinste ca unor adevăraţi ortodocşi.

Dar ce se întîmplă, dacă episcopul îl cateriseşte pe preotul nepomenitor (pe preoţii nepomenitori) şi chiar trimite gloate să-i alunge din biserică şi să-i deposedeze de însemnele preoţeşti? În acest caz intervine autoritatea statului şi ia apărarea preotului (preoţilor).

Dar ce trebuie să facă autoritatea de stat în privinţa preoţilor care nu încetează pomenirea episcopului eretic, aşteptînd hotărîrea sinodului? Nimic nu trebuie să facă. Tocmai deaceea că nu este de competenţa statului (inclusiv a împăratului) să decidă ce este eres şi ce nu este eres, să decidă dacă ceea ce propovăduieşte episcopul este eres sau nu este eres. Este suficient ca preoţii nepomenitori să indice autorităţilor de stat că o fac din pricină de eres şi ar putea chiar indica ce eres anume, dar ar putea şi să nu indice.

Dar ce se întîmplă în cazul în care episcopul care propovăduia eresul, după ce este osîndit de către Sinod (adică este caterisit), nu se supune hotărîrii Sinodului şi îi cateriseşte pe preoţii care, în temeiul hotărîrii Sinodului, încetează să-l mai pomenească (indiferent dacă au încetat să o facă pînă la hotărîrea Sinodului sau după acea hotărîre, precum şi indiferent dacă au existat pînă la hotărîrea Sinodului careva preoţi nepomenitori sau nu a existat nici unul)? Aici iarăşi intervine autoritatea statului şi îl împiedică pe acest pseudo-episcop (deja pseudo-episcop în temeiul hotărîrii bisericeşti, nu în temeiul propovăduirii eresului (!), iar hotărîrea are putere de lege de stat – conform dreptului bizantin) să-i scoată pe acei preoţi din biserică şi să-i deposedeze de însemnele preoţeşti.

Astfel, autoritatea de stat, avînd deja la mînă hotărîrea judecăţii bisericeşti, are, cu atît mai mult, temei să-i apere pe preoţii pseudo-caterisiţi. Căci deja autoritatea de stat are temei juridic în privinţa nerecunoaşterii statutului de episcop pentru acel fost episcop concret. Deja osîndirea acelui „episcop” eretic este un fapt juridic, nu o problemă de conştiinţă – teologică, ecleziologică, soteriologică în care statul nu are competenţă deloc.

Iar Balsamon, în calitatea sa de jurist imperial (chiar dacă s-a ocupat în mod special şi de legislaţia bisericească – Canoanele), nu în calitate de eventual teolog, de ierarh, de călugăr, de mirean, de Sfînt Părinte, de mărturisitor, de avvă, ci anume de jurist care are sarcină concretă din partea împăratului să comenteze juridic (nu teologic, nu soteriologic, nu ecleziologic) legislaţia Imperiului, inclusiv Canoanele, tocmai aşa şi face.

Acum să recitim comentariul lui respectiv, din perspectiva lămurită – a aplicării corecte a puterii de stat: „Căci dacă cineva se va despărţi de episcopul sau de mitropolitul său, sau de patriarhul său, nu din pricina vreunei învinuiri, ci din pricina eresului, ca de unul ce cu neruşinare învaţă în Biserică careva dogme străine Ortodoxiei, unul ca acesta şi pînă la [s.n.] cercetarea săvîrşită, cu atît mai mult după [s.n.] cercetare, dacă „se va îngrădi”, adică se va despărţi de părtăşia cu întîistătătorul său, nu numai nu va fi supus certării, dar şi i se va da cinste ca unui ortodox, căci el s-a despărţit nu de episcop, ci de pseudo-episcop şi de pseudo-învăţător, – şi o asemenea faptă este vrednică de laudă, deoarece ea nu dezbină Biserica, ci mai degrabă o împiedică să se împartă şi o păzeşte de aceasta.”

Din comentariul lui Balsamon se vede clar:

Ipoteza este: „…(1) dacă cineva se va despărţi de episcopul sau de mitropolitul său, sau de patriarhul său, nu din pricina vreunei învinuiri, ci din pricina eresului, ca de unul ce cu neruşinare învaţă în Biserică careva dogme străine Ortodoxiei …”

Dispoziţia este: „(2a) unul ca acesta şi pînă la [s.n.] cercetarea săvîrşită, (2b) cu atît mai mult după [s.n.] cercetare, (2) dacă „se va îngrădi”, adică se va despărţi de părtăşia cu întîistătătorul său …”

Sancţiunea este: „…(3) nu numai nu va fi supus certării, dar şi i se va da cinste ca unui ortodox…”

Şi explicaţia-comentariu (opţională, în caz general pentru structura normei) a sancţiunii: „… căci el s-a despărţit nu de episcop, ci de pseudo-episcop şi de pseudo-învăţător, – şi o asemenea faptă este vrednică de laudă, deoarece ea nu dezbină Biserica, ci mai degrabă o împiedică să se împartă şi o păzeşte de aceasta.”

Juristul Balsamon nu este în drept, la nivel de legislaţie, adică pentru situaţii generale, paradigmatice, să comenteze ce este mîntuitor şi ce este pierzător. La fel, pentru el, din perspectivă juridică, statutul de episcop este un statut juridic, nu unul ecleziologic (cel care „drept învaţă cuvîntul Adevărului lui Dumnezeu”) sau teologic (are Harul Duhului Sfînt sau nu are acest Har). Statutul juridic este definit exhaustiv de drepturile şi obligaţiile episcopului în funcţie de un şir de situaţii concrete paradigmatice, inclusiv dreptul acestuia de a caterisi pe cineva sau obligaţia de a nu caterisi. De aceea, pentru el – ca jurist – este relevantă aplicarea sau neaplicarea unor sancţiuni în cazuri exacte prevăzute de legislaţie (de Canoane, în cazul nostru).

Astfel, pînă la hotărîrea de osîndire definitivă a „episcopului” eretic, acest „episcop” este, sub aspect juridic, episcop şi punctum. Adică, acest episcop are competenţa juridică (nu morală, nu ecleziologică, nu soteriologică) să aplice drepturile şi obligaţiile sale. Inclusiv pentru a caterisi pe cei care comit orice abateri, dar care nu s-au desprins de el pe motiv de eresul propovăduit de el. Faţă de aceştia din urmă el are obligaţia să nu îi caterisească, adică are interdicţia de a-i caterisi.

Iar după osîndirea definitivă – acesta nu este episcop, ci pseudo-episcop, adică non-episcop. Şi el este – pentru autoritatea de stat (pentru stăpînire) – non-episcop, nu din cauza că el a pierdut Harul Duhului Sfînt (pe care, de altfel, îl pierde din momentul începerii propovăduirii făţişe a unui eres deja osîndit sau după întîia şi a doua mustrare, fie şi făcută între patru ochi), ci din cauza că el nu  mai are acele drepturi şi obligaţii pe care le prevede statutul juridic de episcop, căci el a fost dezbrăcat, prin hotărîre sinodicească, de acest statut, adică a fost caterisit.

Iar din perspectiva mîntuirii, pentru creştini, inclusiv pentru preoţi sau alţi episcopi, spre deosebire de jurişti, de şefi ai „poliţiei”, este relevant nu statutul juridic al episcopului, ci statutul lui ecleziologic şi cel teologic – amîndouă fiind organic legate între ele şi întrepătrunse. Căci de neîntinarea, de neprihănirea anume a acestui statut depinde mîntuirea lor, adică pomenirea sau nepomenirea la Liturghie a numelui unui episcop sau a unui pseudo-episcop.

Istoria ereziilor din vremea Imperiului Bizantin este plină de cazuri de colizii dintre abordarea politică, din perspectiva puterii de stat, deci, juridică, a faptelor unor episcopi, preoţi, călugări şi mireni, pe de o parte, şi abordarea aceloraşi fapte ale aceloraşi făptaşi din perspectiva mîntuirii, a soteriologiei, ecleziologiei, a teologiei. Pentru cei care caută mîntuirea, aspectul juridic este cu totul nerelevant. Relevanţă are exclusiv aspectul, oricare ar fi el, dar care ţine de mîntuire, care ar putea avea un impact asupra mîntuirii. Pe cînd funcţionarii de stat, cu atît mai mult juriştii aflaţi în funcţie de stat, chiar dacă ei sînt creştini adevăraţi, ei trebuie să ţină seama – pînă la necomiterea păcatului – de aspectul juridic al oricărui conflict, al oricărei fapte.

Pentru comparaţie reproducem întreaga tîlcuire a acestui canon dată de Sfîntul Nicodim Aghioritul:

„Cele ce Canoanele cele mai de sus au rînduit pentru Episcopi şi Mitropoliţi, acesteaşi le rînduieşte cu mult mai vîrtos Canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele Sfinte) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întîiul şezător al lor, iar dacă întîi şezătorii cei numiţi ar fi eretici [s.n.] şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceştia despărţindu-se de aceia nu numai nu se osîndesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori, sînt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osîndirea aceasta [s.n.], ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciuno-episcopilor acelora.”[6]

Observăm că sfîntul îi numeşte direct, fără menajamente şi meticulozităţi juridice pe propovăduitorii eresului drept eretici. Şi această calificare el le-o dă fără vreo referinţă la ce anume va hotărî Sinodiceasca judecată. Faptul însuşi de propovăduire a eresului la arătare este pe deplin suficient ca un asemenea propovăduitor să fie calificat drept eretic. La fel este semnificativ faptul că sfîntul numeşte despărţirea nepomenitorilor de minciuno-episcopi drept osîndirea acestora, ceea ce evită să o facă juristul Balsamon. Doar pentru jurist, osîndirea o poate face numai o autoritate judecătorească, nu nişte clerici şi/sau mireni care au socotit că un episcop propovăduieşte un eres.

Este clar că sfîntul foloseşte cuvîntul „osîndire” în sens soteriologic, nu în sens juridic, căci el porneşte de la alte temeiuri decît juristul: el se călăuzeşte înainte de toate de mîntuire, de nevoia înlăturării oricăror piedici în calea mîntuirii. Or, aflarea în părtăşie euharistică (prin pomenirea la Liturghie a numelui unui episcop eretic, propovăduitor al vreunui eres) primejduieşte în mod nemijlocit mîntuirea celor care se împărtăşesc cu cele făcute la o asemenea liturghie „pomenitoare” a vreunui eretic.

Funcţionarii de stat creştini, la fel ca şi creştinii fără dregătorii de stat, se conduc de porunca Mîntuitorului: Daţi cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dunnezeu”, împreună cu porunca „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decît de oameni” [chiar dacă aceşti oameni acţionează în numele cezarului sau este cezarul însuşi] (cf. Fapte, 5.29). De aceea, Istoria Bisericii din vremea Bizanţului cunoaşte o mulţime de cazuri cînd creştinii continuau să recunoască pe cineva drept episcop, chiar patriarh, chiar dacă acela era depus din statutul său de episcop de către autoritatea de stat ca urmare a hotărîrii unui Sinod format din pseudo-episcopi, adică din „episcopi” eretici – arieni, nestorieni, monofiziţi, monoteliţi, iconoclaşti, „uniţi” (catolici).

În concluzie: înţelegerea sensului duhovnicesc al Canoanelor, a acelui sens care este necesar pentru mîntuirea noastră, se poate face doar în contextul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii ca Trup al lui Hristos. Pentru înţelegerea ecleziologică, teologică, soteriologică corectă a Canoanelor trebuie să cercetăm nu numai comentariile juridice făcute la ele şi recunoscute ca atare (ca fiind comentarii juridice, nu teologice) de Biserică, ci, mai cu seamă şi înainte de toate, scrierile corespunzătoare ale Sfinţilor Părinţi şi practica bisericească corespunzătoare reflectată, în primul rînd, în Vieţile Sfinţilor.

Zonara, Aristin, Balsamon şi Vlastaris sînt jurişti, de altfel, ca şi Sf. Ioan Gură de Aur. Dar Sfîntul Ioan Gură de Aur este Sfînt Părinte al Bisericii şi Biserica îl recunoaşte ca Sfînt Părinte, nu ca pe un jurist. Iar juriştii numiţi nu sînt Sfinţi Părinţi şi Biserica îi recunoaşte şi îi apreciază ca pe jurişti, nu ca pe Sfinţi Părinţi. De aceea este greşit, ca să nu spunem mai aspru, să privim la comentariile juridice ale Canoanelor ca la învăţăturile mîntuitoare ale Sfinţilor Părinţi.

Ruperea părtăşiei euharistice (ca şi a oricărei alta, dar înainte de toate anume a părtăşiei euharistice) – întemeiată şi neîntîrziată – este dictată de dorinţa mîntuirii, de dorinţa de a fi cu Hristos, nu cu diavolul, este un act eminamente soteriologic (izvorît din temeiuri duhovniceşti, soteriologice, teologice şi ecleziologice), dar nu este un act juridic. Chiar dacă, din perspectiva asigurării ordinii de stat, funcţionarii, juriştii statului bizantin, sînt nevoiţi să abordeze acest act din punct de vedere juridic.

Iar a recurge la „dovezi” juridice în locul celor soteriologice pentru a întemeia păstrarea părtăşiei de potir cu vreun eretic, este cel puţin neortodox. Este, în esenţă, un act apostatic.

+ + +

CANONUL 15: ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR  împotriva răstălmăcirilor din „Mărturisiri …”

Din toate cele expuse în acest compartiment şi din cele expuse mai înainte despre învăţătura Bisericii privind ruperea imediată a oricărei părtăşii cu ereticii, rezultă limpede şi univoc că păzirea celor rînduite de Canonul 15 – în cazul propovăduirii publice de către careva episcopi a vreunui eres osîndit de Soboare sau de Sfinţii Prinţi – este obligatorie. Adică: încetarea pomenirii numelui „episcopului” „care învaţă erezia” este o cerinţă imperativă şi nu lasă loc pentru diferite „posibilităţi” reciproc echivalente: vreau – încetez pomenirea, nu vreau – nu încetez.

Autorii „Mărturisirii …” şi adepţii acestora însă afirmă:

„Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învaţă o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii acelei eparhii pot [s.n.] întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol.”

Acest „pot” nu corespunde nici duhului, nici literii Canonului, precum nu corespunde nici învăţăturii Bisericii lui Hristos. Mai mult: acest „pot” neagă învăţătura şi practica mucenicească şi mărturisitoare a fiilor Bisericii, a Sfinţilor Părinţi. Într-o Biserică cu adevărat vie Canoanele sînt păzite, nu răstălmăcite, cu atît mai mult falsificate. În Biserica Sfinţilor Părinţi, „preoţii acelei eparhii” – dacă ei într-adevăr caută mîntuirea – sînt datori să se silească să înceteze pomenirea numelui pseudo-episcopilor pentru a izbăvi Biserica de schismă. Iar dacă continuă pomenirea lor sub pretextul necanonic și mincinos al înlocuirii nepomenirii ereticului cu mustrarea aceluia, atunci ei sînt cei care fac schismă şi rup unitatea Bisericii, părăsindu-o de dragul păstrării bunelor relaţii lumeşti cu ereticii pe seama împărtăşirii din potirul spurcăciunii.

Într-o polemică cu un episcop, părtaş al ereticului pseudo-mitropolit Serghie Stragorodski – eresiarhul serghianismului, Sfîntul Nou Mucenic episcopul Mark (Mihail) Novosiolov arată cele două înţelegeri opuse ale Canonului 15. Pentru aceasta el introduce, între paranteze, în textul Canonului precizările sau, respectiv, răstălmăcirile de sens făcute de o parte şi, respectiv, de cealaltă parte a polemicii.

Iată cum răstălmăceşte Canonul părtaşul eresiarhului:

… cei care se despart de împărtăşirea cu întâistătătorul (eparhiei) lor (adică de cel mai apropiat episcop al lor), pentru oarecare erezie (a lui obraznică şi vădită pentru toţi) condamnată (şi anatematizată) de Sfintele Sinoade (Ecumenice) sau de Sfinţii Părinţi (prezenţi la acele Sinoade şi care au mare autoritate), aceia care predică eresul în public (numai în eparhia sa) şi cu capul descoperit îl învaţă în biserica (sa),

unii ca aceştia nu numai că nu sunt supuşi certării canonice (pentru schisma săvîrşită), îngrădindu-se pe sine (prin despărţirea de acela şi alăturarea lor la majoritatea ortodocşilor şi la întreaga ierarhie bisericească) de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului (a vinei lui evidente tuturor prin deosebita ei neruşinare), ci şi de cinstea cuvenită (în toate şi oricînd) Dreptmăritorilor se vor învrednici,

că nu au osândit (pe vreun sau cîţiva) episcopi, ci (pe vădiţi) pseudo-episcopi şi (pe deja vădiţii) pseudo-învăţători şi nu au rupt unitatea Bisericii (căci ei vedeau clar că întreaga Biserică sobornicească şi întreaga ierarhie este de partea lor), prin schismă, ci (într-un fel) s-au silit a izbăvi Biserica (parohia lor) de schisme şi de dezbinări (care ameninţau eparhia lor).

Şi iată cum Sfîntul Sfinţit Nou-Mucenic, întemniţat şi apoi executat prin împușcare tocmai pentru că a recurs la Canonul 15, silindu-se să se despartă de eresiarhul Serghie, precizează sensurile acestui Canon:

„… cei care se despart (fiind chiar şi în număr mic) de împărtăşirea cu (însuşi) întîistătătorul lor (al întregii patriarhii), pentru oarecare erezie (vădită pentru conştiinţa lor ortodoxă) condamnată de (toate în general) Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi (ai Bisericii din toate vremurile, prin învăţătura lor limpede, vestită de Duhul Sfînt Soboarelor şi Părinţilor în general şi întregii conştiinţe bisericeşti, Care Îşi descoperă voinţa şi adevărul Său, căci în Biserica Ortodoxă, potrivit mărturiei enciclicii Patriarhilor Răsăritului, „nici patriarhii, nici sinoadele nu au putut vreodată să introducă ceva nou, deoarece păstrătorul evlaviei [blagocestiei] la noi este însuşi Trupul Bisericii, adică acel norod care întotdeauna doreşte să-şi păstreze credinţa neschimbată şi conformă credinţei părinţilor săi”), aceia care (patriarhul-eretic cu adunătura lui, prin „enciclicile” şi faptele sale) predică eresul în public  (nu numai în patriarhia sa, dar o face pretutindeni şi pe toţi îi sileşte la eresul său) şi cu capul descoperit îl învaţă (personal şi prin părtaşii săi şi prin co-păstorii şi păstorii săi) în (auzul întregii) Biserici (ecumenice / universale),

unii ca aceştia (oricîţi ar fi ei) nu numai că nu sînt supuşi certării canonice (pentru samavolnicie), îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea (în rugăciuni şi disciplină canonică) cu numitul episcop (fie şi episcop-primat), înainte de (legiuita) cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită (adevăraţilor) Dreptmăritori se vor învrednici.”

Din răstălmăcire se vede limpede strădania adeptului eresiarhului de a îndreptăţi (fără să falsifice textul însuşi al Canonului, ci „doar” răstălmăcind tîlcuirea lui) păstrarea comuniunii euharistice şi a celei organizatorico-disciplinare cu eresiarhul sprijinit şi ajutat de autorităţile statului bolşevic – anticreştin şi antihristic. Iar oponentul acestuia arată limpede că eresul, orice eres nu are nici o scuză pentru a păstra sub vreo formă oarecare (măcar în rugăciune, măcar în disciplina organizatorică) vreo legătură cu ereticul pseudo-epsicop, fie acela şi „patriarh” sau „mitropolit-primat”.

 

Autorii „Mărturisirii …” deduc, în mod fals, din Canonul 15 că ei „pot” să mustre pe eretici, păstrînd unitatea potirului împărtăşaniei cu aceia:

De aceea [s.n.], noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

În realitate, din cîte am văzut, autorii „Mărturisirii …” şi adepţiii lor procedează nu „De aceea”, ci în pofida Canonului 15, împotriva celor rînduite de acest Canon.

Adică „[împotriva celor rînduite de Duhul Sfînt prin Sinoade şi Sfinţii Săi] noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, [nu întrerupem pomenirea, ci] îi mustrăm …” Oare aşa au procedat Sfinţii Părinţi cu Arie, cu catolicii, cu iconoclaştii, cu toţi ereticii chiar pînă la „sinodiceasca cercetare” ? Nu, ci au procedat invers celor ce propovăduiesc prin mărturisirea lor autorii documentului.

Declaraţia grecească, făcută, practic, odată cu „Mărturisirea …” de la Prodromu, nici nu îl mustră pe eresiarhul Bartolomeu care încă de la sfîrşitul anilor 80 propovăduieşte eresul şi face afirmaţii apostatice. Autorii acelei „Mărturisiri …” nici nu i se adresează eresiarhului lor, ci se adresează cu rugăciunea lor către Dumnezeu „ca Patriarhul Ecumenic Bartolomeu să mediteze asupra uriaşei răspunderi pe care o are faţă de cei pe care îi conduce în înşelare şi pentru faptul că dezbracă Biserica de ”haina Adevărului, cea ţesută din teologia cea de Sus”. Se roagă, păstrînd părtăşia de potir cu eresiarhul ale cărui eresuri le-au descris foarte convingător.

Dar „Mărturisirea …” grecească conţine o afirmaţie greu de înţeles: „ … au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic fără altă separare şi fără ruperea totală a comuniunii [s.n.].” Întreruperea pomenirii este ruperea totală a comuniunii. Canonul 15 formulează foarte clar, stabilind o totală egalitate între „pomenirea numelui lui [întîistătătorului], aşa cum este hotărât şi rânduit, la Dumnezeieştile Taine” şi „despărţirea de împărtăşirea cu întâistătătorul”. Iar acestea două – care, de fapt, sînt una şi aceeaşi – sînt calificate de Canon drept osîndire a întîistătătorului: „nu au osîndit episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători”. Aşa stînd lucrurile, devine cu totul neînţeleasă distincţia făcută între „întreruperea pomenirii” şi „ruperea totală a comuniunii”, precum şi „fără altă separare”. Mai ales că nu se explică în nici un fel în ce ar consta comuniunea fără pomenirea numelui episcopului.

În afară de aceasta, apare şi aici gradarea comuniunii: chipurile ar exista rupere totală a comuniunii şi o rupere netotală a comuniunii. Rezultă că ar exista comuniune totală şi comuniune parţială, precum şi comuniune nulă. În ce constă, sub aspect teologic, ecleziologic şi, ca urmare, sub aspectul soteriologic diferenţa dintre aceste 2 feluri de comuniuni – totală şi parţială? Este un cuvînt cu totul nou în teologia şi în ecleziologia ortodoxă. Sfinţii Părinţi ne-au preîntîmpinat, însă, să ne ferim de orice înnoiri în ceea ce priveşte credinţa, cea moştenită de la Sfinţii Părinţi din primele veacuri, cea moştenită de la Sfinţii Apostoli.

Sau, poate, acei trei episcopi şi acele mănăstiri aghiorite nu-l pomeneau pe eresiarhul Atenagora, dar ei conslujeau cu el şi se împărtăşeau cu el? Sau se împărtăşeau cu cei care îl pomeneau pe acela? Dacă ar fi fost aşa, atunci aceasta ar fi însemnat că ei considerau că potirul la a cărui Taină ei nu-l pomeneau era alt potir decît acela din care ei se împărtăşeau cu alţii care îl pomeneau? Adică, ei se împărtăşeau din două potire diferite ? Adică ei se împărtăşeau simultan dintr-un potir „curat” şi din altul ereticesc? Acest comportament și această credință este ecumenism.

Dar cum putem înţelege afirmaţia, precum că pomenirea eresiarhului nu se face, dar, totodată, nu se produce vreo altă separare şi nici nu se rupe total comuniunea? Ce înseamnă rupere totală a comuniunii? Comuniunea în sens de părtăşie euharistică? Ce alt sens are aici „comuniunea”? Este imposibil să înţelegem în vreun fel oarecare această afirmaţie.

Să revenim la cele spuse de unul dintre semnatarii ambelor „Mărturisiri …” în cartea sa: „ … în Biserică astăzi îşi fac mendrele ereticii – ecumeniştii şi, rezultă, că de la ei trebuie să cerem voie sau binecuvîntare pentru a izbăvi Biserica din robia ecumenistă? [s.n.]”

Poate tocmai din această pricină semnatarii „Mărturisirilor …” nici nu îndrăznesc să izbăvească Biserica oficicală de „robia ecumenistă”. Ei doar constată această robie, rămînînd în acelaşi potir al ecumenismului, adică fără Potirul Vieţii, al Trupului şi Sîngelui Celui Care este Calea, Adevărul şi Viaţa de veci.

Să ne amintim încă o dată ce ne spune Sfîntul Teodor Studitul despre păstrarea împărtăşaniei cu ereticii (cu cei care învaţă erezia):

„După cum pîinea dumnezeiască cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei care s-au împărtăşit un singur trup, întocmai aşa şi pîinea ereticească, aducîndu-i pe cei care se împărtăşesc cu ea în părtăşie unul cu altul, îi face pe ei un singur trup potrivnic lui Hristos [s.n.].” [Scrisoarea 154. Egumenului Nichita. «Творения Святаго Отца нашего преподобнаго Феодора Студита …». Санкт-Петербургъ. 1867, ч. 2-я, стр. 383.]

Şi:

„Cum este deosebirea dintre lumină şi întuneric, aşa este şi deosebirea dintre Împărtăşania ortodoxă şi părtăşia ereticească. Prima luminează, cea de-a doua – întunecă: prima uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul [s.n.]; una viază sufletul, cealaltă – ucide.” [Scrisoarea 154. Curatorului Constantin. «Творения Святаго Отца нашего преподобнаго Феодора Студита …». Санкт-Петербургъ. 1867, ч. 3-я, стр. 742.]

Ce putem spune împotriva celor într-adevăr mărturisite de către Sfîntul Teodor Studitul…?

Tocmai din această pricină – a împărtăşaniei cu diavolul – Biserica Cea Adevărată, Cea a lui Hristos, „a tăiat din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau.” A mustra, după cum am văzut limpede în partea a III-a, nu înseamnă nici pe departe a tăia pe eretici din Trupul Bisericii. Căci din Trupul Bisericii Adevărate, ereticii sînt demult tăiaţi. Fără să fi aşteptat – în pofida Canoanelor şi cu încălcarea obraznică a acestora –„aproape 100 de ani.”

Canonul 15 spune un singur lucru: ruperea părtăşiei cu ereticii este necesară chiar înainte de cercetarea sinodicească – a episcopului care propovăduieşte vreun eres, nu cercetarea eresului însuşi, nu a conţinutului, a sensului lui, căci acesta este deja osîndit de Sinoade sau de Sfinţii Părinţi. Deîndată ce s-a adeverit că vreun episcop, de orice rang administrativ ar fi el, propovăduieşte deschis eresul, orice creştin este dator, pentru mîntuirea sa, pentru dragostea pentru Hristos, să rupă orice părtăşie cu ereticul. Doar atît.

Altceva, mai mult decît acestea, Canonul nu spune. Canonul nu spune ce să facă aceşti creştini dacă nu se întruneşte pe parcursul vieţii lor un sinod de episcopi care să judece cazul pseudo-episcopilor concreţi. Nu spune ce să facă creştinii care au fugit de eres pînă la cercetarea sinodicească. Nu spune dacă aceşti creştini să caute sau să nu caute episcopi adevăraţi. Nu spune cum şi la cine anume să se împărtăşească sau să nu se împărtăşească. Singura cerinţă a Canonului este ruperea – necondiţionată de nimic, imediată – a părtăşiei cu potirul pierzaniei.

Canonul spune una şi răspicat: înainte de toate, în primul rînd, creştinii trebuie să înceteze pomenirea numelui/numelor episcopului/episcopilor care învaţă vreun eres osîndit deja de Sinoade sau de Sfinţii Părinţi. Dacă ei nu rup îndată această pomenire, toate celelalte acţiuni (mustrări, „lupta din interior” şi alte rătăciri şi eresuri asemănătoare) ale creştinilor sînt lipsite de sens, adică sînt pierzătoare. De ce ? Căci atît timp cît ei se află în părtăşie cu pseudo-episcopii ei sînt în afara Bisericii. Mai mult, ei sînt împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos-Dumnezeu prin faptul însuşi de a refuza să se desprindă de schisma şi eresul în care ei se află. Iar dacă ei sînt în afara Bisericii şi împotriva ei, dacă ei se încrîncenează a fi în această stare pierzătoare, ce sfat le-ar fi de folos în afară de cel singur necesar şi urgent în atare situaţie: ruperea părtăşiei de potir cu pseudo-episcopii ca singura condiţie de întoarcere în Biserica lui Hristos.

+ + +

>> Partea 5

[1] http://dexonline.ro/definitie/mincinos

[2] http://dexonline.ro/definitie/pseudo

[3] Liturghier.

[4] Pr.prof. Theodor Zisis. Op. cit.

[5] „Scrisoarea 553. Către soţia unui spătar al cărui nume e Mahara.” op. cit., pag. 159.

[6]  Vezi Pidalionul.

Reclame
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: