Prima pagină > Atitudine, Ortodoxie > ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 3)

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 3)

<< Partea 2

Pe parcursul textului „Mărturisirii …” adepţii (împreună cu autorii) ei declară în repetate rînduri atitudinea lor faţă de eres şi faţă de ereticii din Biserica lor oficială. Faţă de eresul ecumenist atitudinea lor se rezumă la respingerea eresului şi la disocierea de el:

arătăm şi respingem [s.n.] în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii.” [Am arătat mai sus contradicţia în termeni a expresiei absurde sub aspect ecleziologic „ereziile care au cuprins pe unii membri ai Bisericii.”]

… ne disociem [s.n.] de poziţia tuturor celor care învaţă sau practică ereziile …”

ne disociem [s.n.] de poziţia lor …”

…ne disociem [s.n.] de toate acţiunile lor ecumenist-sincretiste …”

respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică.”

Astfel, atitudinea semnatarilor faţă de panerezia ecumenismului care a cuprins de „aproape 100 de ani” „tot trupul Bisericii” lor ei o definesc exhaustiv drept respingere a ereziei şi disocierea lor (a autorilor şi a părtaşilor lor) de ea.

Să vedem acum care este atitudinea lor faţă de ereticii înşişi:

îi mustrăm [s.n.], cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor …”

îi mustrăm [s.n.] pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

aşteptând [s.n.] să dea semne de pocăinţă publică …”

Alte atitudini decît mustrarea ereticilor şi aşteptarea semnelor lor de căinţă textul „Mărturisirii de credinţă împotriva ereziei” nu consemnează.

Aceste atitudini ale semnatarilor documentului trezesc cel puţin o nemărginită nedumerire.

Mărturisirea …” reproduce (sperăm, fidel, căci în ea nu se face nici o minimă referinţă la locul, împrejurările, persoana, documentul care a vociferat public erezia dată) formulările a 24 de afirmaţii eretice. Ele toate sînt de o flagrantă apostazie, în totală incompatibilitate cu Ortodoxia, deci, cu mîntuirea. Aceste eresuri au fost date anatemei pe parcursul Istoriei Bisericii. Altfel zis, cei care propovăduiesc aceste eresuri sînt apriori anatema, sînt deplin în afara Bisericii lui Hristos (dar, potrivit autorilor şi semnatarilor documentului, propovăduitorii acestor eresuri sînt membri deplini ai Bisericii lor oficiale).

Nici Canoanele Bisericii adevărate şi nici practica ei bimilenară nu cunosc asemenea atitudini faţă de eres ca „respingerea” sau „disocierea” de el, dar nici asemenea atitudini faţă de eretici ca „mustrare” şi „aşteptarea căinţei lor”, fără ruperea categorică, necondiţionată şi imediată a oricărei părtăşii cu ei – de la părtăşia euharistică la cea de aflare la aceeaşi masă. Exemplele din partea a II-a a analizei de faţă demonstrează aceasta.

Mai mult chiar, Istoria Bisericii lui Hristos nu cunoaşte o anumită atitudine faţă de eres şi o altă atitudine faţă de eretici. Căci eresul nu fiinţează de la sine şi prin sine şi nici nu se propovăduieşte de la sine, ci prin oameni, în special prin clerici – prin episcopii căzuţi în eres, adică prin pseudo/minciuno-episcopi. Semnatarii înşişi recunosc că „[Sinoadele] au anatematizat erezia şi pe ereticii ce o susţineau, adică au tăiat din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau [s.n.].” Deci „erezia şi pe eretici”, „învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau”, nu aparte eresul şi aparte ereticii.

Prin ce ereticul este eretic? Prin eresul pe care îl propovăduieşte (şi nu are relevanţă dacă el însuşi crede în eres sau nu crede în el – criteriul este anume propovăduirea lui, adică rostirea eresului în mod oficial şi public – „de pe amvon”). Există oare eretic fără eres? Nicidecum. Dar există eres fără cel care îl propovăduieşte? Nicidecum. Eresul există prin eretic şi ereticul este ca atare prin eresul pe care îl propovăduieşte. Unul fără de altul nu există. Adevărat este că eresul şi ereticul nu sînt una şi aceeaşi: orice eretic se poate lepăda de eresul său, adică să se despartă ontologic de eres prin pocăinţă şi prin osîndirea publică a eresului pe care îl propovăduia.

În ce temei, atunci, semnatarii „Mărturisirii …” împărtăşesc şi propovăduiesc două atitudini distincte – una faţă de eres şi alta faţă de eretici? Să vedem acum pe ce îşi bazează semnatarii documentului aceste atitudini ale lor faţă de eres şi faţă de eretici.

+ + +

Respingerea ereziei” şi „disocierea de ea” ca negare a osîndirii ei

Atitudinea lor de „respingere” şi cea de „disociere” semnatarii nu o sprijină prin nimic: ei pur şi simplu declară că ei resping eresurile formulate şi se disociază de ele. Dar ce ar trebui să înţelegem prin aceste cuvinte – a respinge şi a se disocia? Dicţionarele explicative ale limbii române definesc astfel aceste verbe:

RESPÍNGE, respíng, vb. III. Tranz. 1. A refuza, a nu admite, a nu accepta. 2. A îndepărta de la sine, a da la o parte. ♦ A arunca înapoi. 3. A ţine piept unui atac armat, a sili pe duşman să se retragă. 4. Fig. A înăbuşi un sentiment, o pornire. – Din it. respingere. 1

Înțelegem deci că semnatarii nu acceptă eresurile semnalate, le dau la o parte de la ei, le aruncă înapoia lor. Această atitudine pare a fi în ordine, aparent. Dar dacă e să recurgem la Sfinţii Părinţi, atunci vom observa o deosebire importantă: Sfinţii Părinţi, fireşte, resping eresurile, dar ei nu pur şi simplu le resping; ei le osîndesc. Acest verb înseamnă:

OSÂNDÍ ~ésc tranz. pop. 1) (persoane vinovate) A pedepsi printr-o hotărâre judecătorească; a supune unei osânde; a condamna. 2) (fapte, spuse reprobabile) A condamna în mod public; a stigmatiza; a blama; a înfiera. 3) (persoane) A face să se osândească. /<sl. osonditi 2

Deosebirea dintre aceste două atitudini este limpede: a nu accepta, a refuza încă nu înseamnă a condamna, a osîndi, a înfiera. A respinge ceva încă nu înseamnă a te despărţi ontologic – în vecii vecilor, pentru veşnicie – de acel ceva. Osîndirea înseamnă desfiinţarea pentru osînditor a celor osîndite, iar respingerea înseamnă co-existenţă dintre cele acceptate şi cele respinse.

Dacă e să încercăm să pătrundem sensurile celuilalt cuvînt – disocierea – prin care semnatarii îşi definesc atitudinea faţă de eres, atunci vom vedea că legătura dintre cei care resping eresul şi eres este mult mai apropiată decît „simpla” coexistenţă. Astfel, potrivit dicţionarului explicativ avem:

DISOCIÁ, disociez, vb. I. Tranz. 1. (Chim.) A scinda în mod reversibil o moleculă în molecule mai simple sau în ioni; a descompune temporar şi reversibil o combinaţie. ◊ Refl. Atomii se disociază. 2. A despărţi, a separa, a delimita între ele noţiuni, probleme, idei care formează de obicei un ansamblu unic. [Pr.: -ci-a] – Din fr. dissocier, lat. dissociare.3

Ceea ce izbeşte în această definiţie, dacă o raportăm la contextul documentului în care ea a fost întrebuinţată, este următorul atribut al acţiunii de disociere: „a scinda în mod reversibil …”; „a descompune temporar şi reversibil …”, precum şi „a delimita între ele noţiuni, probleme, idei care formează de obicei un ansamblu unic …”.

Prin urmare, disocierea semnatarilor documentului de eres are un caracter reversibil (şi temporar), adică respingerea de către ei a eresului nu este definitivă, în veşnicie, ci este reversibilă. Astfel, prin completarea atitudinii lor de respingere a eresului cu cea de disociere ei confirmă ne-osîndirea de către ei a eresului. Mai mult chiar, disocierea lor de eres nu înseamnă nimic mai mult decît delimitarea credinţei lor de eresurile enumerate cu care ele (credinţele Bisericii oficiale) formează de obicei un ansamblu unic.

Reversibilitatea inerentă disocierii precum şi apartenenţa la acelaşi ansamblu unic de credinţe exclude osîndirea, condamnarea definitivă, ireversibilă, în veşnicie a ceva ce este ontologic incompatibil cu dreapta credinţă, cu Ortodoxia – eresul.

Istoria Bisericii drept-slăvitoare cunoaşte numeroase cazuri de mărturisiri ale credinţei – începînd cu Crezul Niceo-Constantinopolitan (şi cele premergătoare lui), trecînd prin mărturisirile tuturor Sinoadelor ecumenice şi a multor celor locale, prin mărturisirea Sfîntului Maxim Mărturisitorul, prin mărturisirea Sfîntului Ierarh Marcu Eugenicul (al Efesului), prin mărturisirea anticatolică a Adunării pan-ortodoxe de la Iaşi din 1643 (şi încă multe altele) şi încheind cu mărturisirile Sfinţilor Mărturisitori şi Mucenici ai catacombelor din URSS, ai ortodocşilor din Grecia şi România interbelică şi post-belică. În toate cazurile, mărturisirile osîndeau eresul în mod univoc şi definitiv, fără a recurge la felurite variante de respingeri şi disocieri.

De ce a fost nevoie ca autorii, împreună cu semnatarii „Mărturisirii …”, să fugă de folosirea cuvîntului verificat de întreaga Istorie a Bisericii – osîndirea – şi să recurgă la nişte neologisme străine graiului ortodox – respingerea şi disocierea? Scornirea a tot soiul de neologisme – în locul termenilor verificaţi de veacuri – pentru „exprimarea” unor mărturisiri ortodoxe poate numai să înşele, falsificînd autenticitatea Ortodoxiei. Neologismele (toate) în ceea ce priveşte exprimarea Adevărului, întotdeauna comportă capcane – de felul celor semnalate aici.

Şi nu este vorba aici de eventualele deficienţe de traducere din greacă. Dacă textul original ar fi fost întocmit în limba greacă, atunci el ar fi fost tradus extrem de fidel în română – printre semnatarii documentului se află teologi români care nu un singur an au studiat în Grecia şi care își scriu tezele în greacă. Documentul respectiv a fost însă întocmit la o mănăstire românească de la Atos, deci în limba română şi abia apoi a fost tradus în greacă (sau engleză) spre a fi semnat de nevorbitorii de română.

Pînă acum, un lucru este cert: autorii şi semnatarii documentului nu doresc să osîndească eresul. Căci dacă ar fi dorit să o facă – așa cum au făcut în toate cazurile Sfinţii Părinţi – ei ar fi osîndit eresul sau, în calitate de pogorămînt, l-ar fi condamnat definitiv.

+ + +

Mustrarea ereticilor” – o abordare nouă în ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR

Este semnificativ faptul că pentru a-şi defini atitudinea sa faţă de eretici, faţă de cei care propovăduiesc ereziile, semnatarii „Mărturisirii …” nu folosesc deloc cuvintele de „respingere” şi de „disociere”. Ei nici măcar nu se disociază de eretici şi – cu atît mai mult – nu îi resping pe aceia. Ei îi mustră. Şi aşteaptă căinţa acelora.

Pe de altă parte, cunoaștem că Sfinţii Părinţi – după cum am văzut mărturii limpezi şi destule în partea a II-a, – rupeau îndată şi deplin orice părtăşie cu ereticii, pînă la pocăinţa acelora.

Semnatarii documentului încearcă să-și îndreptățească atitudinea de „mustrare” a ereticilor pe trei referinţe:

1. „Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la mustrarea spre îndreptare între fraţi [s.n.] şi arată obligaţia adunării de a întări mustrările: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” (Matei 18, 15-17).”

2. „Canonul 75 apostolic nu deosebeşte între mireni şi clerici, ca martori ai abaterilor episcopului: „La mărturia cea împotriva episcopului eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul.”

3. „Sf. Ioan Gură de Aur accentuează caracterul de datorie a membrilor Bisericii de a mustra clerul care învaţă neortodox: „Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi să-i judecăm [sublinierea noastră] (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).”

Să le vedem mai îndeaproape, pe rînd.

+ + +

1a. Chiar la prima referinţă apar mai multe întrebări-nedumeriri.

Autorii „Mărturisirii…” au afirmat că „de aproape 100 de ani” ereziile se răspîndesc „în tot trupul Bisericii”. Adică, după aproape 100 de ani semnatarii documentului vin „să mustre” pe eretici. Oare pe parcursul a circa un secol nimeni nu s-a găsit printre milioanele de creştini, de sutele şi miile de sfinţi ai veacului XX să-i mustre pe eretici? Oare autorii şi părtaşii acestui document sînt primii în aceşti circa 100 de ani care vin să-i mustre?

Din citatul deplin din Evanghelie la care recurg autorii (trunchiind citatul) rezultă limpede că dacă persoana care a greşit nu ascultă de unul sau doi martori, atunci ea urmează să fie spusă Bisericii. Nu fiii, nu nepoţii, nu stră-strănepoţii ei să fie spuşi Bisericii, ci anume acea persoană care a greşit. Oare eresiarhul Meletie Metaxakis sau eresiarhul Athenagora Spyrou (secretarul lui Meletie Metaxakis Apostatul, apoi „patriarh”-eresiarh) sau eresiarhul Serghie Stragorodski sau eresiarhul Miron Cristea sau eresiarhul Dimitrie Papadopoulos nu au fost spuşi Bisericii? Oare creştinii din timpul vieţii acelora nu le-au trimis scrisori – inclusiv deschise, publice – în care îi chemau să se lepede de eresurile lor? Oare creştinii de pe vremea acelora nu s-au lepădat de aceşti eretici, fugind de ei, îngrădindu-se pe sine în Biserica lui Hristos (deci, lăsîndu-i pe aceia să-şi alcătuiască, treptat, „Biserica oficială”)?

Eresul ecumenismului a început să fie propovăduit în mod sistematic (nu sporadic, cum a mai fost cîteodată şi mai înainte) începînd cu deceniul doi al sec. XX. Oare nimeni nu i-a mustrat pe acei primi propovăduitori ai eresului ? Şi nici pe cei din generaţia următoare? Şi nici pe cei din generaţiile după aceea? Adică, toate acele generaţii pînă astăzi s-au făcut părtaşe eresului? Adică, „tot trupul Bisericii” oficiale este curpins de eres? Adică şi ereticii, şi cei care se disociază (reversibil şi temporar, rămînînd, totodată, parte componentă a aceluiaşi ansamblu unic) de învăţăturile eretice ale acelora formează un ansamblu unic de membri deplini ai Bisericii oficiale timp de aproape 100 de ani? Este oare cu putinţă să se înţeleagă cumva altfel referinţa făcută după „aproape 100 ani” de răspîndire a eresului „în tot trupul Bisericii” la faptul că „de-ţi va greşi ţie fratele tău …”?

Fratele” eretic a greşit acum aproape 100 de ani. Iar semnatarii se adresează cu mustrare cui? Stră-strănepoţilor acelui prim eretic ecumenist?! Dar cum rămîne cu strănepoţii, cu nepoţii şi cu fiii întru eres ai acelor primi eretici? Sau invers, cum rămîne cu taţii, buneii, străbuneii şi stră-străbuneii întru eres ai actualilor „porpovăduitori ai ereziilor”?

Dacă semnatarii documentului nu fac nici o referinţă la „mustrările” adresate pe parcursul a aproape 100 de ani ereticilor, rezultă că, în viziunea acestor semnatari, asemenea „mustrări” nici nu au existat. Prin urmare, aceşti semnatari se socot pe sine înşişi ca fiind primii în aceşti 100 de ani care îi „mustră” pe eretici.

Iar dacă au fost „mustrări” pe parcursul acestor aproape 100 de ani, atunci, din cîte cunoaştem şi confirmă chiar semnatarii, cei care „au greşit” aşa şi nu au ascultat de „fraţii” lor. Atunci, de cîte ori trebuie „fraţii” să se milogească în faţa ereticilor – slugilor Satanei – ca aceştia „să asculte” de „fraţii” cărora le-au „greşit”? Şi cîte alte decenii şi veacuri să mai aştepte semnele de căinţă a ereticilor?

1b. Iarăşi, este semnificativ că autorii-semnatarii documentului, reproducînd citatul din Evanghelie, nu îl duc pînă la capăt, ci taie din el cel mai important mesaj. Iată cum arată acest citat reprodus pînă la capăt (cele cu grase sînt cuvintele omise de către autori şi adepţii lor):

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai cîştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în cer, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în cer. (Matei 18, 15-18).”

Atît Sfîntul Ioan Gură de Aur, cît şi Sfîntul Ierarh Teofilact al Bulgariei tîlcuiesc ca un tot întreg aceste cuvinte şi nu le separă aşa cum au făcut-o autorii-adepţii documentului.

De ce oare semnatarii au trunchiat citatul, adică nu fac referinţă la faptul că, dacă ereticii nu vor asculta de ei – de autorii-adepţii documentului, – atunci semnatarii vor fi nevoiţi să-i spună pe eretici Bisericii? Cărei Biserici? Celei oficiale care reprezintă „un ansamblu unic” format din „propovăduitorii ereziilor” şi din cei care se disociază de aceste erezii, dar continuă – în pofida învăţăturii Bisericii celei adevărate – să constituie cu ereticii acelaşi ansamblu unic – prin părtăşia la acelaşi potir cu aceia? Acelei Biserici care „s-a abătut tare de la Predanie”?!

Şi cine reprezintă acea „Biserică” căreia autorii-semnatarii se inhibă să-i spună pe ereticii „neascultători”? Oare nu este acea „Biserică” condusă de exact acei patriarhi-mitropoliţi-episcopi cărora li se adresează cu această „Mărturisire …” autorii? Exact acei care formează ierarhia acelei „Biserici” care propovăduieşte eresul? Căci, după cum învaţă Sfîntul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, „unde este episcopul, acolo este Biserica, unde este Biserica – acolo este episcopul”. Biserica adevărată, cea a lui Hristos este acolo unde este episcopul adevărat, adică cel care este ortodox, deci, cel (1) care nu propovăduieşte eresul şi (2) care, prin urmare, nu este în nici o părtăşie cu ereticii. Iar dacă acea „Biserică” este formată din „episcopi” care propovăduiesc eresul şi din cei care nu curmă orice părtăşie cu ereticii (cu propovăduitorii eresului), atunci este vorba de „Biserica” ereticească, cea care este prin potirul ei ereticesc, după cuvîntul Sfîntului Teodor Studitul, potrivnică lui Hristos, fiind trup diavolului, nefiind Trup al lui Hristos.

De ce semnatarii se ascund „după deget” citînd trunchiat din Evanghelie? Îndrăznim să punem o asemenea întrebare, deoarece dacă citatul ar fi fost reprodus pînă la capăt, pînă la „spusul Bisericii”, atunci chiar şi cititorii mai puţin avizaţi şi-ar fi pus întrebarea firească: cui anume din Biserica oficială urmează semnatarii (autorii şi cei care au aderat la ei) să-i spună pe patriarhii-mitropoliţii-episcopii-preoţii care de aproape 100 de ani propovăduiesc eresul eresurilor? Cînd chiar şi pr. Theodor Zisis, unul dintre autorii documentului, recunoaşte că în „Biserica oficială” (cum el însuşi defineşte acea instituţie căreia el îi aparţine prin credinţă – ecumenist-sincretică – şi hirotonie) nu există nici un singur patriarh care să nu fie propovăduitor al eresului şi chiar prea puţin probabil este ca să fie găsiţi vreo doi-trei episcopi care să nu fie părtaşi eresului.

Rezultă că ciuntirea citatului din Evanghelie are drept scop – cel puţin – să camufleze deplina sterpiciune (sterilitate) a acesei „Mărturisiri …”. Iar dacă nu este „cel puţin”, ci mai mult, atunci, iarăşi după celui între Sfinţi părintele nostru Teodor Studitul, apelarea la Sfînta Scriptură şi/sau la Sfînta Predanie pentru a îndreptăţi o încălcare sau apelarea la răstălmăciri din ele este eres. Or, orice Mărturisire de credinţă se face în toate timpurile şi în toate cazurile (Istoria Bisericii cunoaşte zeci, aproape de sută, asemenea cazuri) exclusiv pentru a delimita ecleziologic – bisericeşte-soborniceşte, – şi soteriologic, – întru Mîntuire – pe adevărat mărturisitori de eretici, adică pe ortodocşi de eretici. Ca să nu moştenească creştinii soarta ereticilor: „Ieşiţi dintr-însa [din cetatea Babilonului], norodul meu, ca să nu vă împărtăşiţi cu păcatele ei şi să nu luaţi din bătăile ei, că au ajuns păcatele ei pînă la cer şi Şi-a adus aminte Dumnezeu de nedreptăţile ei”. (Apocalipsa, 18.5.)

Şi norodul lui Dumnezeu iese din cetatea Babilonului prin faptul curmării oricărei părtăşii cu eresul şi cu ereticii – exact după cum învaţă Sfinţii Părinţi şi cum adevereşte întreaga Istorie a Bisericii celei adevărate, deci nu a „Bisericii oficiale” a autorilor-adepţilor pseudo-mărturisirii. Căci această „mărturisire” nu se încheie cu ceea cu ce se încheie orice mărturisire ortodoxă – cu ruperea oricărei părtăşii euharistice cu propovăduitorii eresului şi cu cei în părtăşie euharistică cu aceia pînă la pocăinţa acelora sau cu (re)confirmarea lipsei de părtăşie cu aceia. Adică, autorii-semnatarii rămîn în acelaşi potir al eresului împreună cu ereticii pe care îi mustră, continuînd, astfel, să se împărtăşească cu acel vrăjmaş al lui Hristos cu care se împărtăşesc ereticii, după cuvîntul celui întru sfinţi al părintelui nostru Teodor Studitul.

1c. Autorii împreună cu adepţii lor cosemnatari afirmă: „Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la mustrarea spre îndreptare între fraţi şi arată obligaţia adunării de a întări mustrările.”

Deci, autorii-semnatarii înşişi aduc drept exemplu de urmat – şi încă făcînd apel la autoritatea Dumnezeului Iisus Hristos – mustrarea între fraţi drept model de relaţii cu ereticii. Astfel, în viziunea autorilor-semnatarilor, ereticii sînt fraţi cu creştinii. Creştinii între ei sînt fraţi întru Hristos. Ereticii sînt, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, fraţi întru diavol. Atunci frăţietatea creştinilor cu ereticii întru cine este? Întru Hristos oare? Oare Hristos are unire cu diavolul?! Oare Veliar are vreo unire cu Dumnezeu? Atunci în ce scop autorii-semnatarii aduc această poruncă a Mîntuitorului drept model de relaţii între creştini şi eretici?

Într-adevăr, în tîlcuirile Sfinţilor Părinţi la această poruncă a Mîntuitorului este vorba întotdeauna de acei fraţi întru Hristos care greşesc – cu voia lor sau involuntar – faţă de unii dintre fraţii lor întru Hristos. Iată ce spune Sfîntul Ierarh Teofilact al Bulgariei: „Că vezi ce zice: „De-ţi va greşi ţie fratele tău”, adică creştinul. Iar de-ţi va face nedreptate vreun necredincios, atunci dă-te la o parte şi lasă să-ţi ia averile tale, iar de este „frate”, mustră-l pe el.”4

Din cîte vedem, autorii, pentru a-şi îndreptăţi propria atitudine potrivnică Canoanelor faţă de eretici, ocolesc cele mai cunoscute tîlcuiri făcute de Sfinţii Părinţi. O asemenea trecere sub tăcere a tîlcuirilor schimonoseşte sensul autentic al acestei porunci date de Însuşi Mîntuitorul. Practic, avem de a face în acest caz cu o răstălmăcire a spuselor-poruncilor Mîntuitorului. Se cuvine să reamintim iarăși că, după cum învaţă Sfîntul Teodor Studitul, încercarea de a îndreptăţi o faptă potrivnică Canoanelor prin recurgerea la Scriptură, la Canoane sau la Sfinţii Părinţi înseamnă eres.

Autorii-semnatarii se referă, de asemenea, în această frază a lor la „obligaţia adunării de a întări mustrările”. În citatul reprodus de ei nu este vorba de nici un fel de adunare. Iar dacă ne uităm la întreg citatul, cel netrunchiat, cel pe care îl tîlcuiesc Sfinţii Părinţi, atunci vedem despre ce fel de adunare vorbeşte Mîntuitorul: „Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică …” Deci, acea adunare este Biserica. Biserica ca Trup al lui Hristos, alcătuit din mădulare-membri ai Bisericii, din creştini ortodocşi, deci, ne-eretici. Iar dacă se face referinţă la adunare, de ce nu se reproduce citatul pînă la capăt care adevereşte participarea Bisericii-adunării la mustrarea dintre fraţi?

Şi încă ceva. Prin ce anume „adunarea întăreşte mustrările”? Şi Evanghelia, şi sfinţiţii tîlcuitori ne spun: „Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate şi în cer, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate şi în cer.” (s.n.)

Cine are puterea de a lega şi de a dezlega? Numai clericii, cei hirotoniţi întru Duhul Sfînt, cei prin care lucrează Harul Duhului Sfînt. Iar prin eretici, prin propovăduitorii ereziei, ce duh lucrează? Oricare, numai nu Duhul Sfînt. Astfel, în cazul fraţilor întru Hristos, numai Biserica lui Hristos poate, prin episcopii şi preoţii ei, să lege sau să dezlege mustrările făcute unuia sau unora dintre fraţi. După cum tîlcuieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, „Hristos n-a spus întîi-stătătorului Bisericii: „Leagă pe unul ca acesta !”, ci „Oricîte vei lega”, îngăduind totul celui nedreptăţit …”. Astfel, prin această poruncă a Mîntuitorului se lasă la judecata clericului, a adunării din care face parte întîi-stătătorul, să lege sau să nu lege, să dezlege sau să nu dezlege mustrarea în funcţie de situaţia concretă cu fratele care a greşit cuiva dintre fraţi.

Dar în ceea ce îi priveşte pe eretici nu există situaţii concrete pentru un „frate”-eretic şi alta pentru un alt „frate”-eretic. După cum învaţă Sfinţii Părinţi, ereticii trebuiesc tăiaţi din Trupul Bisericii împreună cu eresul lor în mod necondiţionat, îndată şi deplin. Dar nu definitiv, ci pînă la pocăinţa lor. Iar întoarcerea foştilor clerici – patriarhi-episcopi-preoţi – înapoi în Biserica lui Hristosa se poate face, potrivit Canoanelor, numai în calitatea lor de mireni şi niciodată ca clerici de orice rang ar fi – în cazul în care ei ştiau, erau conştienţi că se aflau în părtăşie cu propovăduitorii ereziei, ai unei erezii deja osîndite de Biserică.

Prin urmare, autorii şi semnatarii acestui document au recurs fără temei la această pildă din Evanghelie, încercînd să-şi îndreptăţească atitudinea lor anti-canonică de mustrare faţă de eretici.

Cei care cunosc prorocirile privind vremurile de astăzi făcute acum aproape 100 de ani ar putea face referinţă la cunoscuta prorocire a Sfîntului Anatolie cel Mic (cel Tînăr) de la Optina. Este semnificativ că anume atmosfera de atunci – anul 1919 în Rusia – a generat asemenea prorociri. În acea prorocire5, sfîntul vorbeşte despre căderea ierarhilor în diferite eresuri:

Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu va mai fi atunci niciun bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspîndi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela.

[…] Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfînta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strîmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfînt – însăşi învăţătura Bisericii.

[…] Ereticii vor pune mîna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu va lăsa pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţă. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7, 16-20). Şi sîrguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi; acei furi de cele ale Duhului, care sfîşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea“, după cum a spus-o Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca orînduială – pe aceştia Mîntuitorul îi numeşte „tîlhari” (Ioan 10, 1).

[…] Drept aceea, fiul meu, cînd vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orînduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strîmba pe nesimţite credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelîndu-i pe cei neiscusiţi.

[…] Dar Dumnezeu este mai puternic decît diavolul şi nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, pînă la sfîrşitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte Harul şi desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încît „să-ţi fie ca un păgîn şi un vameş” [s.n.]” (Matei 18, 17).”

Ştiindu-se erudiţia mai multor autori ai „Mărturisirii …”, ne-am fi aşteptat ca ei să recurgă în sprijinul modelului propus de ei privind atitudinea faţă de „fratele” eretic tocmai la această prorocire. Doar în ea se vorbeşte direct: „în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încît „să-ţi fie ca un păgîn şi un vameş”. Avem aici o referinţă directă exact la acelaşi citat despre „păgîni şi vameşi” la care recurg şi autorii „Mărturisirii …”.

Avînd în vedere scopul real al acestui document (vezi partea a VI-a), credem că autorii ar fi făcut tot posibilul ca să evite referinţa exact la această prorocire. Şi iată din ce pricină.

Prorocirea vorbeşte direct despre trădarea Bisericii lui Hristos de către ierarhi. Dar, ceea ce este cel mai fundamental, sfîntul spune pe şleau, fără ocolişuri, ca o evidenţă elementară pentru orice creştin: „… teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte Harul şi desparte de Hristos …” Sfîntul afirmă: rătăcirea, adică eresul, izgoneşte Harul. Fără vreun sinod, fără vreo anatemă sinodală. Eresul – prin sine însuşi – izgoneşte Harul. De unde izoneşte Harul? De la cel care propovăduieşte eresul. Eresul, totodată, „desparte de Hristos”. Unde să fie mai clar spus? Pe cînd „Mărturisirile …” – amîndouă – afirmă exact contrariul: propovăduirea eresului nu izgoneşte Harul şi nu desparte de Hristos. Pe cine să credem?

Dar mai avem o deosebire între sensul pe care îl pune sfîntul în acest citat din Evanghelie şi sensul pe care îl pun autorii documentului analizat. Astfel, autorii recurg la acest citat pentru a-şi fundamenta atitudinea faţă de eretici – anume mustrarea. Anume adresarea cu „mustrare” către eretic ca faţă de un frate întru Hristos. Prin aceasta ei îşi îndreptăţesc – pentru cititorii mai puţin „iscusiţi” – adresarea lor către „cei care propovăduiesc erezii”, către cei „care învaţă erezia”, către „cei cuprinşi de erezii”. Astfel, ei pornesc de la eretic ca „frate” ca să ajungă – într-un viitor cu totul nebulos, chiar imposibil în condiţiile expuse în „Mărturisiri …” – la eretic ca „păgîn şi vameş”.

Spre deosebire de ei, sfîntul pune accentul pe lipsa de Har şi pe lepădarea de Hristos a celor „care propovăduiesc erezii”. Mai mult, sfîntul accentuează necesitatea ruperii oricărei părtăşii cu ereticii (cu propovăduitorii ereziilor): să-ţi fie ca un păgîn şi un vameş. Doar nici cu păgînii, nici cu vameşii nu există nici o părtăşie, mai ales părtăşia de Potir. Astfel, dacă fratele întru Hristos care refuză să asculte de Biserică devine pentru ceilalţi fraţi care ascultă de Biserica drept „un păgîn şi vameş”, cu atît mai mult un eretic, care nu este nicidecum frate întru Hristos, nu poate fi decît cel puţin „un păgîn şi vameş”.

Sfîntul vorbeşte despre lipsa oricărei părtăşii cu ereticii, deaceea el apelează la exemplul cu păgînul şi vameşul. Iar autorii documentului vorbesc despre procedura declarată de ei drept necesară de adresare către propovăduitorii ereziilor. Doar despre procedură. Nimic mai mult. Prin acest citat ei se scuză în faţa destinatarilor formali ai documentului – ierarhii care învaţă erezii – că li se adresează lor.

Sfîntul vorbeşte sub aspect ecleziologic şi soteriologic. Autorii vorbesc sub aspect de procedură (necanonică) inventată de către ei.

1d. În ce sens Mîntuitorul foloseşte cuvîntul „a mustra” ? Sfîntul Ioan Gură de Aur ne tîlcuieşte: „Cînd Domnul spune: „Mustră-l”, nu spune altceva decît: „Adu-i aminte de greşeala lui; spune-i ce ai pătimit din pricina lui”. 6

Mîntuitorul spune ceva mult mai puţin decît chiar arată dicţionarul explicativ al limbii române:

MUSTRÁ, mústru, vb. I. Tranz. şi refl. (recipr.) A (se) dojeni, a(-şi) imputa, a(-şi) reproşa. ◊ Expr. (Tranz.) A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conştiinţa) = a avea remuşcări, a se căi. – Lat. monstrare. 

A MUSTRÁ mústru tranz. A trata cu reproşuri şi observaţii aspre; a dojeni. ◊ ~ pe cineva cugetul (sau conştiinţa) a avea remuşcări; a-i părea rău pentru faptele comise. /<lat. monstrare 7

DOJENÍ, dojenesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (recipr.) A(-şi) face observaţii moralizatoare; a (se) mustra, a (se) certa. – Din sl. dognati, doženon.8

Deci, nu a dojeni, nu a face reproşuri, nu a face observaţii moralizatoare. Ci numai a-i aminti fratelui de greşeală – fără să-l dojeneşti, fără reproşuri – şi spune-i ce ai pătimit din pricina lui.

În ce măsură această „amintire” reflectă atitudinea faţă de eretici? Cui îi greşesc ereticii? Aproapelui? Căci tocmai fratele apropiat se are în vedere în acest sfat-poruncă a Mîntuitorului: „de-ţi va greşi ţie …”. Şi este vorba de o greşeală personală, faţă de o persoană, o greşeală cu un păcat împotriva fratelui, inclusiv o greşeală involuntară care i-a pricinuit fratelui o pătimire.

Oare eresul încape în această pildă-poruncă? Cu ce i-a greşit cuiva dintre (co)semnatarii documentului eresiarhul Bartolomeu? Dar eresiarhii Daniel sau Irineu sau Kiril? Cum să se ducă vreun semnatar al documentului la eresiarhul X şi între patru ochi să-i amintească de greşeala aceluia faţă de semnatar şi acesta să-i spună ce a pătimit el din pricina aceluia?

Ereticii nu greşesc, în sensul de mai sus al cuvîntului. Cei rătăciţi greşesc. Ereticii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi sînt potrivnici Lui, sînt vrăjmaşi ai lui Hristos. Nu în deşert ne învaţă Sfinţii Părinţi să rupem neîntîrziat orice părtăşie cu ereticii. Nici un Sfînt Părinte nu învaţă să-i mustrăm pe eretici şi încă în sensul doar a le aminti de „greşeala” lor.

Trezeşte îngrijorare faptul că autorii-semnatarii scrisorii recurg la un exemplu din Evanghelie care nu reflectă deloc situaţia din document – „Mărturisirea împotriva ereziei” – stăpînirea eresului ecumenist-sincretist de aproape 100 de ani în Biserica oficială. Doar nici Scriptura, nici Canoanele Bisericii celei adevărate nu cunosc o asemenea atitudine faţă de eretici ca „mustrarea”. (De altfel, nu cunosc nici „respingerea” şi nici „disocierea”.) În schimb, învăţătura Bisericii cunoaşte o singură atitudine faţă de eretici – osîndirea lor prin faptul însuşi al ruperii oricărei părtăşii cu ei, înainte de toate, a părtăşiei euharistice, a celei de împărtăşanie din acelaşi potir al necurăţiei cu aceia.

Iar autorii documentului, avînd în vedere că sînt şcoliţi în cele teologice, nu pot să nu cunoască prea bine că „mustrarea” ereticilor nu are sprijin în învăţătura Bisericii. Cine ştie, poate din această pricină s-a şi făcut recurs la un citat din Scriptură – şi acela trunchiat – prin care să-şi îndreptăţească atitudinea potrivnică canoanelor faţă de eretici, atitudine potrivnică Bisericii celei adevărate, dar pe deplin conformă celor propovăduite de „Biserica oficială”.

+ + +

2. În sprijinul atitudinii necanonice faţă de eretici, autorii şi semnatarii citează şi Canonul 75 Apostolic:

Canonul 75 apostolic nu deosebeşte între mireni şi clerici, ca martori ai abaterilor episcopului: „La mărturia cea împotriva episcopului eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul.”

Verificînd în Pidalion textul acestui Canon descoperim că textul lui este, întrucîtva, altul:

La mărturia cea împotriva episcopului[,] eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul.” Lipseşte virgula după cuvîntul episcop. Fără virgulă înseamnă că episcopul este eretic. În original, de fapt avem: La mărturia împotriva episcopului să nu se primească eretic, dar nici numai un singur credincios, ci aceştia – credincioşii – să fie doi sau trei, deoarece prin gura a doi sau trei martori va sta tot graiul.

Din cauza scăpării acestei virguli, rezultă că autorii-semnatarii documentului vin cu această falsă îndreptăţire, precum că împotriva unui episcop eretic ar fi nevoie de cîţiva martori, mai mulţi decît unul singur.

Autorii-adepţii pretind că acest Canon ţine de depunerea unor mărturii împotriva unui episcop care a comis abateri gen erezie – căci acesta este subiectul „Mărturisirii …” lor. Din tîlcuirea Canonului rezultă clar că este vorba de abateri de ordin moral ale episcopului şi nici vorbă nu este de prihănirea episcopului de eres: „Iar ereticul şi necredinciosul asupra Dreptslăvitorului [s.n.] nu mărturisesc … Iar credincioşii unul asupra altuia mărturisesc.”9 Deci, episcopul asupra căruia s-ar fi de depus vreo mărturie este drept-slăvitor, nu eretic, cum pretind în chip greşit autorii şi adepţii documentului.

Iarăşi apare aceeaşi întrebare: care este motivul autorilor (şi al adepţilor cosemnatari) să facă apel la acest Canon pentru a-şi sprijini atitudinea lor de „mustrare” a ereticilor ? Doar nu este aici – în această îndreptăţire neîntemeiată – vorba de numărul celor care mărturisesc împotriva episcopilor eretici ai Bisericii oficiale. Este vorba tocmai de mustrare care ocupă în mod nelegiuit locul îngrădirii de eretici, locul ruperii oricărei părtăşii cu ereticii. A le aminti ereticilor de ereziile propovăduite de ei, de faptul că ei sînt eretici nu este nici pe departe una cu a rupe părtăşia cu aceia, cum o cer univoc Canoanele şi învăţătura şi practica Sfinţilor Părinţi.

+ + +

3. Cea de-a treia îndreptăţire a „dreptului” autorilor de a-i mustra pe eretici este aceasta:

Sf. Ioan Gură de Aur accentuează caracterul de datorie a membrilor Bisericii de a mustra clerul care învaţă neortodox: „Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi să-i judecăm(Omilia a II-a la Ep. II Timotei).”

Din cele trei îndreptăţiri la care recurg autorii şi semnatarii în sprijinul atitudinii lor de mustrare a ereticilor numai aceasta ţine direct de cazul eresului: „dacă însă credinţa le e greşită”, adică dacă credinţa lor nu este dreaptă, este strîmbă, este eretică.

Şi ce ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur în privinţa celor care au credinţă greşită? Ne învaţă să fugim de ei şi să-i judecăm. Deci, să fugim de ei, anume de ei, nu doar de credinţa lor greşită, ci anume de ei. Şi cum se fuge de eretici: prin mustrarea acelora sau, totuşi, prin ruperea părtăşiei cu aceia ? Căci, mustrarea se face între fraţi, între drept-credincioşi, nu între eretic şi credincios, după cum am văzut atît în citatul din Evanghelie, cît şi în tîlcuirea la Canonul 75 Apostolic.

Şi nu numai să fugim de părtăşia cu ereticii, dar şi să-i judecăm, deci, să-i osîndim. Şi cum rămîne atunci cu „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osîndiţi şi nu veţi fi osîndiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.” (Luca 6, 37)? Este vorba de păcate, de greşeli personale ale cuiva, nu de eresuri care, prin natura lor, sînt împotriva lui Dumnezeu, fiind hulă împotriva Duhului Sfînt care în veac nu se iartă. Să nu ne amăgim întrebuinţînd nelalocul lor poruncile Mîntuitorului, să nu ne amăgim socotindu-i pe duşmanii lui Dumnezeu (ereticii) fraţi ai noştri. Dar şi ereticii nu trebuiesc judecaţi pentru slăbiciunile lor, pentru greşelile lor, pentru păcatele lor personale care vin din firea slabă a omului. Dar în ceea ce priveşte credinţa – care este condiţia necesară (nu şi suficientă) pentru Mîntuire – atitudinea Bisericii şi a Sfinţilor ei a fost întotdeauna una singură – ruperea oricărei părtăşii cu ereticii odată cu osîndirea eresului lor. Deci nu e vorba de pur şi simplu mustrare stearpă, de o mustrare fără roade vrednice de părtăşia cu Hristos.

De altfel, în citatul reprodus din Sfîntul Ioan Gură de Aur nu este nici vorbă de mustrare. Iar autorii afirmă, cu totul neadevărat, precum că „Sf. Ioan Gură de Aur accentuează caracterul de datorie a membrilor Bisericii de „a mustra [s.n.] clerul care învaţă neortodox.” Astfel, autorii îi atribuie Sfîntului Ioan Gură de Aur o atitudine neortodoxă – cea de a mustra pe eretici, pe cînd Sfîntul spune clar: „să fugim de ei, şi să-i judecăm”. Şi nimic despre mustrarea ereticilor. Adică, autorii şi adepţii acestora îi atribuie Sfîntului Ioan Gură de Aur învăţătura mincinoasă precum că el ar fi învăţat că creştinii ar avea datoria (sic!) să mustre (sic!) pe eretici, dar nu să se despartă imediat de aceia.

+ + +

Atitudinea de mustrare a ereticilor de către autorii şi semnatarii documentului este completată, nuanţată de încă o atitudine: cea de „aşteptare a semnelor de căinţă”. Adică, autorii îi mustră pe eretici, aşteptînd din partea acelora semne de căinţă.

Eresul bîntuie nestingherit de aproape 100 de ani în Biserica oficială, iar autorii vor să mai aştepte. Cît să mai aştepte? Oare generaţiile trecute de mărturisitori care au scris mustrări ereticilor şi eresiarhilor, oare nu au aşteptat destul pînă a ieşi dintre eretici, îngrădindu-se de eresul acelora? Oare semnatarii şi autorii documentului vor să mai aştepte încă o generaţie-două-trei? Care este rostul acestei aşteptări – în părtăşie cu potirul spurcăciunii, în părtăşie cu diavolul – din generaţie în generaţie, „din neam în neam”? Căci, după cuvîntul neminciunos al Sfîntului Teodor Studitul, împărtășania eretică uneşte cu diavolul, nicidecum cu Hristos. Doar autorii „Mărturisirii …” înşişi enumeră şi califică noile învăţături ale ierarhilor Ortodoxiei oficale drept erezii. Iar tocmai părtăşia cu ereticii este părtăşie ereticească şi anume această părtăşie nu uneşte cu Hristos, ci cu vrăjmaşul, cu diavolul.

Şi ce să aştepte? Pocăinţa ereticilor? Nicidecum. Autorii-adepţii nici nu se aşteaptă la vreo pocăinţă: poate de aceea că ştiu prea bine că nu este cu putinţă vreo pocăinţă – colectivă, instituţională – a celor învechiţi în rele, în eres timp de aproape 100 de ani. Şi atunci, care este rostul unei „mustrări” care nu are drept scop pocăinţa? De unde şi întrebarea: care este, în realitate, scopul nedeclarat al acestui document?

Autorii-semnatarii nu aşteaptă nici măcar căinţa acelora ca o stare care ar putea duce la pocăinţă (dar ar putea şi să nu ducă la pocăinţă). Ei aşteaptă semne de căinţă, nu căinţa, ci doar nişte semne. În ce formă să fie aceste semne? Ce intensitate trebuie să aibă aceste semne? Cine anume dintre eretici ar trebui să dea semne de căinţă? Toţi sau doar unii din aceia? Este oare suficient ca vreun „episcop” dintre cei care propovăduiesc eresul să spună în vreun interviu că lui îi pare rău de anumite afirmaţii pe care le-a făcut şi să le numească concret, iar după aceasta să continuă să se împărtăşească cu „confraţii” lui care nu au dat „semne de căinţă”?

Ce temei în învăţătura Bisericii celei adevărate are aşteptarea semnelor de căinţă a ereticilor (pentru propovăduirea de către ei a ereziilor) ca substitut al ruperii părtăşiei cu potirul ereticesc? În ce temei „aşteptarea semnelor de căinţă” din partea ereticilor transformă potirul lor ereticesc în potirul lui Hristos, potirul diavolului în potirul lui Hristos, paharul pierzaniei în paharul mîntuirii? Biserica nu cunoaşte un asemenea temei. Biserica, prin Sfinţii ei călăuziţi de Dumnezeu-Duhul Sfînt, învaţă mereu una – fugiţi îndată, neîntîrziat, fără nici o aşteptare, de eretici, îngrădiţi-vă de ei prin ruperea părtăşiei cu potirul lor ereticesc – pînă la pocăinţa lor deplină care se adevereşte prin darea anatemei de către ei a ereziilor lor şi a celor oameni care le mai urmează.

Constatăm că documentul nu formulează nici un termen pentru aşteptare, nu formulează nici un criteriu pentru semnele de căinţă aşteptate. Se creează impresia că recursul la aşteptare are drept scop adormirea cititorilor acestui document: să aştepte la nesfîrşit, pînă la moartea lor în această lume, murind în părtăşie cu ereticii, riscînd deci să moştenească și osînda acelora. Căci, după cum învaţă Sfîntul Teodor Studitul10, cu cine ai fost în părtăşie în vremea morţii, cu acela vei rămîne în părtăşie în veci.

Prin urmare, atitudinea faţă de eres – respingerea lui şi disocierea de el, – precum şi atitudinea faţă de eretici – mustrarea lor şi aşteptarea din partea acelora a unor semne de căinţă – a autorilor şi a semnatarilor „Mărturisirii …” este una anti-canonică, împotriva învăţăturii Bisericii. Iar o învățătură care schimbă, răstălmăcește, ciuntește învățătura ortodoxă se numește, conform Sfinților Părinți, erezie.

+ + +

În versiunea modernistă a textului biblic în limba română s-a strecurat o tălmăcire care foloseşte cuvîntul „mustrare” tocmai pentru eretici: „Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sînt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te [s.n.], ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit.” (Tit 3:9-11)

S-ar părea că este exact ceea ce se potriveşte perfect – ca îmbinare a cuvintelor „mustrare” şi „eretic” într-o singură frază – îndreptăţirii atitudinii de mustrare. De ce totuşi, autorii şi semnatarii „Mărturisirii …” nu au recurs la această frază din Scriptură?

În versiunea Scripturii în limba românească nemodernistă acest fragment este tradus astfel:

Iar de întrebările cele nebune, şi de numere de neamuri, şi de prigoniri, şi de sfezile cele pentru lege, te fereşte; că sînt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte; ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osîndit.”

Deci, „mustrare” versus „sfătuire”. În versiunea latină (Vulgata) pentru „mustrare-sfătuire” se foloseşte termenul de correptio care înseamnă mustrare, critică cu scopul îndreptării. În versiunea slavonă se foloseşte un cuvînt cu exact acelaşi înţeles ca şi în latină. Credem că în limba greacă – a cărui traducere fidelă (chiar calchiată) este versiunea slavonă – este folosit un cuvînt cu acelaşi sens. Este exact ceea ce ar trebui folosit de către autorii „Mărturisirii …”. Dar ei nu o folosesc. De ce oare?

După părerea noastră, tocmai această frază-poruncă a Scripturii însuflată de Duhul Sfînt-Dumnezeu, este în deplină contradicţie cu sensul, cu rostul, cu scopul real – cel nedeclarat – al documentului.

În primul rînd, în această poruncă se vorbeşte direct de eretici, nu de „frați”. Adică, cei cuprinşi de erezii, cei care învaţă sau propovăduiesc erezia sînt numiţi ca atare – eretici. Dar, spre deosebire de această calificare tranşantă, documentul nu foloseşte nici o singură dată calificarea de eretic faţă de cei care de aproape 100 de ani propovăduiesc eresul care s-a răspîndit în „tot trupul Bisericii”. În document, autorii şi semnatarii folosesc această calificare fie cu referinţă la cazuri din Istoria Bisericii, fie cu referinţă la cei care sînt, formal, în afara Bisericii oficiale – catolicii, protestanţii şi monofiziţii. Dar nici o singură dată faţă de patriarhii, mitropoliţii şi episcopii Bisericii oficiale care propovăduiesc ereziile, adică faţă de cei cărora se adresează cu mustrare autorii-semnatarii. De ce? Pentru că dacă i-ar fi numit astfel – după cum şi sînt – atunci orice cititor nemanipulat ar fi văzut limpede că aceia sînt eretici şi faţă de aceia se cuvine să se aplice – deplin şi neîntîrziat – toate Canoanele Bisericii atingătoare de eretici, întreaga învăţătură şi practică a Bisericii referitoare la comuniunea – euharistică şi în rugăciune – cu ereticii. Dar autorii, împreună cu sprijinitorii documentului lor, trec sub tăcere această poruncă dumnezeiască din Sfînta Scriptură.

În al doilea rînd, porunca indică clar şi răspicat: după prima şi a doua mustrare-sfătuire – fereşte-te, depărtează-te de eretic, fugi de el. Astfel, din perspectiva autorilor adresării, dacă eresiarhii nu reacționează la această adresare a autorilor-sprijinitorilor „Mărturisirii …”, aceştia vor trebui să fugă de eretici, totodată de toate cele ce comportă pentru ei legăturile cu ereticii – funcţii, cinste, solidaritate şi unitate corporatistă, de toate beneficiile lumeşti pe care le oferă corporaţia „Biserica oficială” pentru membrii săi deplini: „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sînt de la Tatăl, ci sînt din lume.” (1 Ioan 2:16)

Mai mult chiar: întreaga lume ortodoxă ştie că asemenea mustrări au fost făcute ereticilor de sute şi mii de ori pe parcursul acestor circa 100 de ani. Şi mulţi dintre cei care le-au făcut s-au desprins de eretici. Adevărat este, că nu toţi cei care s-au desprins au făcut-o (1) din motive ortodoxe, (2) în mod ortodox; (3) totodată, nu toţi au izbutit să se menţină statornic în credinţa cu adevărat ortodoxă, indiferent de autodenumirile lor de „ortodocşi adevăraţi”, „ortodocşi în rezistenţă” sau altele. Şi astăzi există zeci de sinoade care nu acceptă părtăşia cu ereticii din „Biserica oficială”, precum există sute de parohii, mănăstiri şi obşti care s-au îngrădit de părtăşia cu ereticii din aceeaşi „Biserică oficială”. Aceasta nu înseamnă, subliniem iarăşi, că toţi cei care s-au îngrădit de părtăşia cu ereticii „oficiali” sînt ortodocşi, dar este sigur că tocmai printre aceia se află Biserica cea pe care porţile iadului nu o vor birui, dar nicidecum nu în „Biserica oficială”.

În al treilea rînd, acest citat din Scriptură foloseşte răspicat cuvîntul de osîndire: „fiind singur de sine osîndit”. Evident că nu este vorba că ereticul s-a declarat pe sine însuşi osîndit. El este osîndit de Dumnezeu tocmai din pricina că ereticul însuşi, prin voia sa slobodă, în pofida sfătuirilor mustrătoare date lui de către creştini, a ales eresul, nu drept-slăvitoarea credinţă, a ales credinţa cea pierzătoare, nu credinţa cea mînuitoare. Firește, dacă oarecare dintre noi alege să creadă eretic și să-și promoveze învățătura, cunoscînd că ea este o abatere de la dreapta credință, atunci osînda-de-sine este asupra sa indiferent de mustrarea lui personală de către vreun ortodox.

Fuga autorilor şi a sprijinitorilor documentului de această poruncă făcută creştinilor referitor la atitudinea lor faţă de eretici este îndreptăţită din punctul de vedere al ecleziologiei care răzbate din textul „Mărturisirii …”. Vom zăbovi asupra acestei ecleziologii mai jos (în partea a VI-a), după ce vom vedea mai amănunţit ce ne spun autorii documentului despre Canonul 15 de la Sinodul Îndoit din Constantinopol (anul 861).

(va urma)


4 „Tîlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei”. Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei. Editura „Sofia”, Bucureşti, 2007, pag. 308.

6 Sfîntul Ioan Gură de Aur. Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei. Colecţia PSB. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, pag. 698.

9 Pidalion, Editura „Credinţa Strămoşească”, 2007, pag. 127, nota la subsol.

10 „Scrisoarea 531. Fiului Dorotei.” Idem, pag. 154.

Anunțuri
  1. remus
    12 Iulie 2017 la 14:16

    daca stii unde este Biserica, cea pe care portile iadului nu o vor birui, spune-ne si noua.
    astept partile urmatoare

  2. 9 Septembrie 2017 la 0:26

    remus,

    știu, cel puțin, unde cu siguranță nu este Biserica lui Hristos – în Patriarhiile oficiale ecumeniste, înjugate la Consiliul Mondial al Bisericilor („Biserica” lui Antihrist). Unde însă este Biserica – Dumnezeu descoperă celor care caută sincer, în rugăciune, post și cercetare.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: