ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 2)

<< partea 1 

Semnatarii „Mărturisirii …” îşi întemeiază atitudinea lor faţă de „cei care învaţă erezia”, formulată în finalul documentului, pe următoarele afirmaţii care, în esenţă, alcătuiesc fondul logic al acestei „Mărturisiri …”:

„Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci şi pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia şi celorlalţi membri prin cuvânt şi prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii [s.n.]. Erezia predicată de episcop sau preot îi afectează şi pe credincioşi. Totodată, episcopul sau preotul trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu înveţe erezia. […] De aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce ameninţa Trupul Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice şi Locale care au anatematizat erezia şi pe ereticii ce o susţineau, adică au tăiat din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau. .[s.n.] […] Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică [s.n.].”

Omisiunile pe care le consemnează punctele de suspensie dintre parantezele pătrate […] conţin, practic, numai citate din Scriptură care ilustrează, în viziunea autorilor documentului, cele afirmate de către ei, adică firul logic al expunerii din documentul analizat a fost păstrat cu rigoare.

Felul în care sînt formulate aceste afirmaţii împiedică o înţelegere limpede, fără echivocuri a adevărurilor (?) pe care doresc să le exprime semnatarii documentului.

Vom analiza pe rînd, după putinţa înţelegerii noastre, aceste trei propoziţii-cheie ale „Mărturisirii …”.

+ + +

Cînd erezia se răspîndeşte nestingherit ?

Chiar din prima propoziţie a fragmentului citat este formulată ideea precum că propovăduirea ereziei răspîndeşte „microbul ereziei în tot trupul Bisericii”. Avem aici o formulare extrem de confuză. Ar rezulta că propovăduirea ereziei, prin faptul însuşi al propovăduirii, deja îi „molipseşte” – în mod automat – pe ascultătorii predicii cu „microbul” ereziei. Oare cel care ascultă predica este doar un burete pasiv care absoarbe fără nici un discernămînt tot ce aude în jur despre credinţa sa ? Nu are cugetul inimii, nu se roagă, nu luptă cu păcatele, nu se călăuzeşte de Învăţătura Bisericii ? În ce condiţii oare o erezie se răspîndeşte în mod automat ? În ce condiţii o erezie poate fi propovăduită în Biserică, printre mădularele Bisericii, şi încă nestingherit ? Cine şi în ce condiţii poate propovădui o erezie în sînul Bisericii ?

De unde vine această imagine a „microbului ereziei” care se răspîndeşte nestigherit în Biserică ? În ianuarie 2015 pr. prof. Th. Zisis a oferit un interviu acordat publicaţiei Bisericii oficiale a României „Lumea credinţei”. Iată ce spune dumnealui, la un moment dat, în acest interviu:

„Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie [s.n.], iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta.”¹

Avem aici aceeaşi imagine a molipsirii cu microbul ereziei. Bănuim că pr. prof. Th. Zisis a contribuit la cele două „Mărturisiri …” nu numai cu semnătura sa confirmativă.

În ceea ce priveşte „microbul” ereziei, înţelegem că acesta, de fapt, se răspîndeşte (se poate răspîndi) exclusiv prin acceptarea ereziei de către cei care ascultă propovăduirea. Iar cei care o acceptă, fac aceasta deoarece cred că erezia propovăduită exprimă, reprezintă Adevărul. Iar faptul că aceştia cred că ea exprimă Adevărul se întîmplă din două pricini interdependente: (1) nu cunosc destul Adevărul ca să poată deosebi minciuna ereziei de Adevăr şi/sau (2) au încredere – morală şi/sau instituţională – în cei care propovăduiesc erezia. Or, după cum vom vedea în continuare, în Învăţătura Bisericii, în Sfînta ei Predanie sau în Sfînta Scriptură nu găsim aceste două motivaţii pentru încrederea respectivă.

În ceea ce priveşte propovăduirea, ne întrebăm: cine poate propovădui? Numai clericii. Orice preot poate fi oprit şi chiar caterisit de către episcopul său pentru propovăduirea vreunui eres, deoarece episcopul are ca sarcină de căpătîi vegherea asupra curăţiei credinţei, şi aceasta pentru că credinţa curată – dreapta credinţă – este condiţia necesară (nu şi suficientă) pentru mîntuirea omului. În acest context, se cuvine să ne întrebăm dacă episcopul care nu îşi onorează jurămîntul dat la hirotonie privind vegherea asupra curăţiei credinţei este oare vrednic de a mai fi episcop, de a mai avea o asemenea slujire, de a fi continuatorul slujirii apostoleşti ?

Din cele relatate mai sus, se înţelege lesne că dacă un preot care propovăduieste vreun eres nu este (cel puţin) oprit, atunci episcopul se face părtaş la eresul preotului său.

„Căci cine nu va da anatemei fără zăbovire şi obligatoriu pe orice eretic, să fie partea lui cu ei !” (Sfîntul Teodor Studitul. Scrisoare către Papa.”)

Adică, un asemenea episcop este co-eretic cu preotul său, se află în acelaşi eres – în aceeaşi credinţă mincinoasă – cu preotul său, deoarece se ştie că fără aprobarea episcopului său nici un preot nu poate face nimic. Iar dacă preotul face ceva împotriva celor aprobate de către episcopul său, atunci înseamnă că acest preot nu se mai află în ascultarea acelui episcop, se află în afara acelei ierarhii pe care o înfăţişează acel episcop.

Mai mult decît atît: după învăţătura Sfinţilor Părinţi obligaţia necondiţionată a preotului de a pomeni la liturghie numele episcopului locului arată faptul că credinţa preotului coincide, este identică, este aceeaşi cu credinţa episcopului pomenit. Adică este de neconceput ca preotul şi episcopul să aibă credinţe deosebite, credinţe diferite, distincte măcar în cîtuşi de puţin. Doar, după cuvîntul Apostolului, „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decît aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9). Astfel, episcopul ortodox binevesteşte întocmai ceea ce a primit de la înaintaşii săi întru Hristos – episcopii, Sfinţii Apostoli. Iar preotul binevesteşte întocmai credinţa pe care o are episcopul.

Orice abatere – fie făcută de episcop, fie făcută de preot, – devine „altceva decît” a primit unul dintre ei. Acest „altceva” este eres. Deci, este şi anatema – necondiţionat, deoarece Apostolul neamurilor nu formulează nici un fel de condiţionări pentru anatema, în afară de faptul însuşi al propovăduirii a altceva decît învăţătura primită, învăţătura Bisericii. Este întocmai ceea ce învaţă şi Sfîntul Teodor Studitul în citatul de mai sus. Căci, în caz contrar, adică, atunci cînd preotul ar avea o credinţă, iar episcopul – o altă credinţă, fie şi foarte-foarte asemănătoare, dar nu identică cu cea singura dreaptă, am avea un ecumenism cras în cadrul aceleiaşi eparhii. Iar dacă preotul nu veghează la curăţia turmei păstorite de el, vom avea un ecumenism în cadrul parohiei acelui preot neveghetor.

Aici este cazul să ne amintim de o constatare făcută de pr. Theodor în cartea sa citată aici:

„Nu vă pare că şi în zilele noastre Biserica s-a umplut de învăţători mincinoşi care gospodăresc aici cu totul nestingherit [s.n.]?

Dacă episcopul propovăduieşte vreun eres, atunci acesta poate fi oprit de către confraţii episcopi ai acestuia. Dacă aceştia nu îl opresc, atunci ei se fac părtaşi întru eres ai acestuia. A opri propovăduirea eresului înseamnă (1) ori a-l aduce la pocăinţă prin osîndirea de către acela a eresului propopovăduit de către el, ori (2) prin caterisirea aceluia, dacă propovăduitorul eresului stăruie în eres şi refuză să-l osîndească. Dacă nimeni nu ridică problema propovăduirii eresului – dintre cei care au putere de a caterisi (episcopii) – atunci toţi aceştia se fac părtaşi ai eresului.

Iar în situaţia în care problema este ridicată de către cei care nu au puterea de a caterisi – mirenii, călugării şi preoţii – atunci aceştia, potrivit Canonului 15 (vezi mai jos partea a IV-a) pot numai să se îngrădească de eretici, despărţindu-se de aceştia – ca să nu aibă aceeaşi osîndă ca şi ereticii („Ieşiţi dintr-însa [din cetatea Babilonului], norodul meu, ca să nu vă împărtăşiţi cu păcatele ei şi să nu luaţi din bătăile ei, că au ajuns păcatele ei pînă la cer şi Şi-a adus aminte Dumnezeu de nedreptăţile ei”. (Apocalipsă, cap. 18.5).

Prin urmare, şi episcopii (în primul rînd), şi preoţii (în al doilea rînd), şi călugării (în al treilea rînd), şi mirenii (în al patrulea rînd) – fiecare la nivelul său de putinţe – poate stăvili propovăduirea eresului: episcopul – în hotarele eparhiei sale, preotul – în hotarele parohiei sale, călugărul şi mireanul – faţă de sine, în hotarele sufletului său. Adică orice mirean şi orice călugăr poate opri şi este chemat să oprească molipsirea sa de eres. Doar că răspunderea în faţa lui Hristos este diferită, după cum e şi firesc: mai mare a episcopului, apoi a preotului, apoi a călugărului, apoi a mireanului. Şi fiecare dintre cei care nu opresc răspîndirea eresului îşi va lua osînda pe potriva treptei sale.

Metodele de oprire a molipsirii cu eres sînt întrucîtva diferite – în funcţie de treapta de slujire. Ceea ce este important însă este că toţi dispun de metode potrivite treptei lor de slujire în Biserica lui Hristos . Crucial este că toţi membrii Bisericii, fără deosebire de treapta de slujire, au la îndemîna lor – datorită şi în temeiul Canoanelor Bisericii – metode adecvate pentru a stăvili răspîndirea eresului. Altfel zis, în Biserica lui Hristos răspîndirea eresului este stăvilită şi nu se poate nicidecum răspîndi automat ca efect al propovăduirii.

Iată ce ne învaţă Duhul Sfînt prin Sfîntul Ioan Gură de Aur despre cauza esenţială, de căpătîi, a răspîndirii eresului:

„Dar să ne întoarcem la subiectul ce ne stă înainte; căci despre sfîrşitul lumii e cuvîntul şi despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi despre eretici [s.n.] cei fără de Dumnezeu, care ca nişte şuvoaie potopesc pretutindeni şi înşală mulţi. Şi de unde s-a întîmplat aceasta ? E limpede că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întîistătătorilor. Căci unde e lipsa de cercare a păstorilor, acolo e pierzania oilor [s.n.].”²

Astfel, temeiul încrederii în propovăduitor – episcop sau preot – este cercarea întîistătătorilor: dacă ei împărtăşesc dreapta credinţă, dacă ei propovăduiesc dreapta credinţă şi dacă au viaţă personală în potrivire cu dreapta credinţă. Căci oile lui Hristos merg numai după păstorul cel adevărat, iar oile cele care nu sînt ale lui Hristos merg după păstorul străin, cel ce face cele străine mîntuirii, le face pe cele ale pierzării oilor, după cuvîntul Mîntuitorului Însuşi:

„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tîlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale [s.n.] le cheamă pe nume şi le mînă afară. Şi cînd le scoate afară pe toate ale sale [s.n.], merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui. [s.n.]” (Ioan 10, 1-5.)

Astfel, acei mireni şi călugări care merg după cei cu învăţătura greşită, adică acei mireni şi călugări care nu cunosc învăţătura cea adevărată (glasul păstorului celui adevărat), acei nu Îl vor urma pe păstorul cel adevărat, pe Hristos. Căci, după tîlcuirea Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Teofilact al Bulgariei), uşile prin care intră păstorul adevărat sînt Scripturile, învăţătura cea adevărată a Bisericii:

„Şi, mai întîi, [Mîntuitorul] pune semnele pierzătorului, căci zice: „Acela nu intră prin uşă”, adică prin Scripturi, pentru că nu unelteşte [foloseşte, întrebuinţează] Scripturile şi nici Proorocii, drept mărturii. Căci cu adevărat „uşă” sînt Scripturile, pentru că prin acestea ne aducem la Dumnezeu. Acestea [Scripturile] nu-i lasă pe „lupi” să „intre”, căci îi opresc pe eretici [s.n.]…” ³

Iar tîlhari, furi sînt cei care nu pe uşa învăţăturii celei adevărate intră, ci prin tot soiul de eresuri, inclusiv prin cele de care se disociază autorii „Mărturisirilor …” şi adepţii lor:

„Aşadar, „fur” este cel ce nu prin Scriptură „intră în staulul oilor”, ca să poarte grijă de dînsele, „ci sare pe aiurea”, adică îşi brăzdează lui însuşi o altă cale neobişnuită …”⁴

Se cuvine să accentuăm că necunoaşterea Scripturilor, a învăţăturii mîntuitoare, este păcat, nu este scuză:

„Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpînului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin [s.n.].” (Luca 12, 47-48.)

Iar Sfîntul Teofilact astfel tîlcuieşte aceste cuvinte ale Mîntuitorului:

„Dar, întreabă unii: „Bine, fie aşa, că acela care a ştiut voia stăpînului şi nu a împlinit-o este muncit [căznit], dar, cel care nu a ştiut-o, din ce pricină este dat la munci [cazne] ?” Pentru că, putînd a o cunoaşte şi el, nu a voit, ci dintru a sa lenevire s-a făcut pricinuitor de a nu o cunoaşte. Aşadar, pentru aceasta i se cade a fi muncit [căznit], pentru că de bunăvoie nu a cunoscut [s.n.]. Să ne înfricoşăm fraţilor, pentru că dacă acela care nicidecum nu a ştiut este „vrednic de bătăi”, ce cuvînt de răspuns îi va izbăvi pe cei care întru cunoştinţă greşesc, şi mai vîrtos de vor fi şi învăţători ? Că mai grea este osînda acestora.”⁵

Mai mult decît atît. Pr. prof. Theodor Zisis, în temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, învaţă în cartea sa:

„Mulţi Sfinţi Părinţi, bazîndu-se pe Sfînta Scriptură, au vorbit pe de-a dreptul şi fără ocolişuri despre păstorii cei răi, povăţuind cu hotărîre în favoarea izgonirii unor ca aceştia din Biserică, mai ales atunci cînd aceia smintesc prin purtarea lor poporul lui Dumnezeu [s.n.].”⁶

Prin urmare, microbul ereziei se răspîndeşte doar printre cei care nu cunosc glasul păstorului celui bun, nu cunosc învăţătura Bisericii. Dar Biserica lui Hristos este oare alcătuită numai şi numai din asemenea mădulare necunoscătoare a dreptei credinţe ? Numai din cei care sînt nepăsători faţă de mîntuirea lor ? Bineînţeles că Biserica lui Hristos nu este formată numai din asemenea creştini doar cu numele. Tocmai de aceea în Biserica lui Hristos microbul nu se răspîndeşte „în tot trupul Bisericii” şi încă timp de „aproape 100 de ani”. În Biserica cea adevărată răspîndirea microbului ereziei este oprită îndată sau aproape îndată prin metode expuse limpede şi cu toată tăria în învăţătura Bisericii celei adevărate.

Adică, erezia se poate răspîndi neîngrădit, nestingherit numai printre cei care nu gîndesc ortodox, altfel zis, printre cei care sînt ortodocşi doar cu numele, nu şi cu credinţa. Printre cei cărora nu le pasă de credinţă, de curăţia ei, adică de mîntuirea lor. Iar cei care nu sînt ortodocşi, care sînt nepăsători faţă de credinţă, dar nici nu învaţă erezia, nu o răspîndesc, ci o lasă să se răspîndească nestingherit şi, totodată, pretind a fi creştini, se numesc căldicei. Iar soarta în veşnicie a cestor căldicei ne o spune Mîntuitorul Însuşi:

„Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel [s.n.] – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea [s.n.]. Fiindcă tu zici: Sînt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plîns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3, 15-17.)

Prin urmare, erezia se răspîndeşte neîmpiedicat, neoprit numai printre cei căldicei care ei înşişi alcătuiesc Biserica a celor căldicei, numită în Apocalipsă – Biserica din Laodiceea, sau, mai exact, Biserica Laodiceii (în traducere din greacă – Biserica dreptăţii lumeşti). Astfel, prin expresia „tot trupul Bisericii” folosit de către autorii documentului trebuie să înţelegem Biserica celor căldicei şi, respectiv, a celor care răspîndesc ereziile – a ereticilor. În acest context, apare ca firească întrebarea: în ce măsură Biserica căldiceilor şi a ereticilor poate fi aceeaşi cu Biserica lui Hristos?

Aşa stînd lucrurile, ce sens are atunci afirmaţia care prezintă răspîndirea eresului drept un proces de proliferare nestingherită de nimic şi de nimeni a microbului în organismul Bisericii ? Modelul răspîndirii microbului ar avea aici o noimă numai dacă s-ar face referinţă la sistemul imunitar al organismului. Microbul se răspîndeşte nestingherit numai în cazul în care sistemul imunitar este mort, este ucis de SIDA ecumenistă ca urmare a promiscuităţii duhovniceşti profesate de ecumenişti şi de către cei care sînt în comuniune promiscuă cu aceştia – ereticii şi căldiceii.

Care este sistemul imunitar al Bisericii ? Istoria Bisericii ne arată cu precizie şi exhaustiv acest sistem. Îl vom discuta mai jos.

+ + +

„Aproape 100 de ani” de eres în Biserică ?

În citatul mai lung din „Mărturisire …” reprodus mai sus se face referinţă la o perioadă de 100 de ani de cînd în Biserica autorilor şi adepţilor documentului se răspîndeşte nestingherit microbul ereziei:

„Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică [s.n.].”

Deci, semnatarii „Mărturisirii …” constată că „până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale”.

Ce rezultă din această constatare care, după cum vom vedea mai departe, poate fi definită ca o constatare auto-discalificantă ?

Rezultă că timp de aproape 100 de ani erezia se propovăduieşte nestingherit în Biserică, căci nu există episcopi care să facă un Sinod să dea anatemei pe ereticii care sfîşie turma lui Hristos. Ce fel de episcopi sînt cei care timp de aproape 100 de ani tac, lăsînd lupii să sfîşie turma încredinţată lor de Însuşi Hristos-Dumnezeu ?!

Din această afirmaţie rezultă că Biserica, de acum de aproape 100 de ani, trăieşte în eres şi toţi episcopii ei sînt eretici sau părtaşi ai eresurilor care se propovăduiesc nestingherit printre credincioşi, călugări, preoţi. Avînd în vedere că sînt episcopi care au grijă de instruirea viitorilor preoţi, de catehizarea mirenilor, rezultă că timp de aproape 100 de ani părtaşii eresurilor lasă să se instruiască clericii în eres şi credincioşii să se catehizeze în eres.

În cartea citată pr. prof, Theodor Zisis confirmă cele de mai sus:

„… de la începutul sec. XX [s.n.] s-a răspîndit treptat panerezia ecumenismului care astăzi aproape că a obţinut supremaţia deplină [s.n.], cucerind minţile reprezentanţilor Bisericii oficiale [s.n.] şi căpătînd acces neîngrădit [s.n.] la aşezămintele bisericeşti de învăţămînt [s.n.].”

Se creează impresia că referinţa în „Mărturisire …” la cei „aproape 100 de ani” îşi are originea în acest citat din cartea unuia dintre semnatarii acestui document.

De altfel, pr. Theodor recunoaşte că există o „Biserică oficială”. Deci, logic, există şi cel puţin una sau mai multe biserici neoficiale. Mai mult: ar rezulta că panerezia nu a cucerit minţile reprezentanţilor Bisericii neoficiale sau, cel puţin, a uneia dintre Bisericile neoficiale.

Pr. Theodor recunoaşte că această „Biserică oficială” nu a izbutit timp de „aproape 100 de ani” să adune vreun sinod care să osîndească eresul ecumenismului.

Această referinţă la o perioadă de circa 100 de ani stîrneşte o mulţime de întrebări.

Aproape 100 de ani înseamnă cel puţin 5 generaţii biologice depline. Adică, potrivit autorilor, ar exista cel puţin 3 generaţii (nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii primei generaţii care s-a abătrut în eres) crescute în condiţii de eres sau de părtăşie cu eresul, de propovăduire nestingherită a eresului, fiind botezate, mărturisite („dezlegate” de păcate), împărtăşite şi prohodite în eres sau în părtăşie cu eresul. Pornind de la logica autorilor şi de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, putem fi oare siguri că acestea sînt Taine ?

Sau cum rămîne cu lucrarea Harului Duhului Sfînt în condiţiile dominaţiei şi stăpînirii eresului şi a ereticilor, dominaţie care nu a fost tăgăduită de nimeni – potrivit autorilor acestui document-mărturisire – pe parcursul a 5 generaţii de creştini, călugări, preoţi şi episcopi ? Din cele afirmate de către autori în documentul lor rezultă că şi autorii şi adepţii „Mărturisirii …” s-au născut şi s-au format ca credincioşi fiind în părtăşie cu eresul şi primind catehizarea de la eretici. Aici răsar din memorie cîteva ziceri izvorîte din înţelepciunea poporului: Ce iese din pisică – şoareci mănîncă. Surcica nu sare departe de trunchi. Cum e turcul, aşa e şi pistolul. Oare aşa să fie ?

Papistaşii au fost daţi anatemei în 1054. Oare cei rămaşi cu cei anatematisiţi mai aveau Har încă „aproape 100 de ani” ?

Autorii acestui document şi cei de o credinţă cu ei ar putea reproşa: „Papistaşii au fost daţi anatemei, iar ereticii (ecumeniştii) din Biserica ortodoxă nu au fost daţi anatemei. Deaceea nu putem face analogia dintre ereticii care au fost daţi anatemei şi ereticii care nu au fost daţi anatemei.”

Ce se întîmplă atunci cînd episcopii-părtaşi ai eresurilor nu vor să dea anatemei eresul şi pe propovăduitorii lui (episcopii care nu vor să dea anatemei eresul şi pe propovăduitorii acestuia sînt părtaşi la eres sau chiar eretici)? Ereticii (propovăduitorii eresului şi părtaşii acestora) nu mai sînt eretici dacă nu sînt daţi anatemei ? Sau există vreo diferenţă între ereticii anatematizaţi şi ereticii neanatematizaţi ? Ereticii anatematizaţi (sau anatematisiţi cum se spune în limbajul ortodox al Canoanelor) nu sînt membri ai Bisericii, iar ereticii neanatematizaţi sînt membri „nedeplini” ai Bisericii ? Sau ei sînt acei membri ai Bisericii care sînt „cuprinşi de erezie” ? Prin ce anume un eretic neanatematizat este mădular al Trupului lui Hristos ? Prin cei dintîi Harul dumnezeiesc nu lucrează, iar prin cei din urmă Harul, chipurile, lucrează ?

În ce temei Harul lui Dumnezeu ar lucra prin ereticii neanatematizaţi ? Oare Dumnezeu se supune acelor episcopi care nu vor să dea anatemei eresul (adică episcopilor-părtaşi ai eresului, deci, episcopilor-eretici) şi pe eretici şi nu Îşi retrage Harul de la episcopii eretici ? Adică, Dumnezeu, în lucrarea Sa, ar depinde de hotărîrile ereticilor de a nu da anatemei pe eretici ?!

Faptul că vreun eres şi cei care îl propovăduiesc nu sînt daţi anatemei nu înseamnă că aceia nu sînt eretici. Nu procedura anatemei îl face pe cineva eretic, iar lipsa anatemei îl face pe un eretic ne-eretic. Anatema este o constatare a faptului ereziei, a faptului că cineva – ereticul – nu este membru al Bisericii din momentul în care el a murit pentru Biserică – din momentul în care a refuzat – după ce i s-a artătat de către alţi creştini că ceea ce el propovăduieşte este eres – să înceteze propovăduirea eresului. Anatema este ca un certificat de deces: mortul este mort indiferent dacă i s-a întocmit un certificat de deces sau nu i s-a întocmit. Ereticul este în afara Bisericii indiferent de faptul dacă el este dat anatemei sau dacă el nu este dat anatemei.

Ce să facă, creştinii, care caută mîntuirea, dacă episcopii lor nu vor să-i dea anatemei pe propovăduitorii eresurilor, fiind, prin aceasta, părtaşi ai eresurilor acelora ? Iată ce ne învaţă, ca pe creştini, adică pe cei care ascultă „mai mult de Dumnezeu decît de oameni” (cf. Fapte, 5.29), chiar dacă aceştia se îmbracă ca episcopi, Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„Aşa şi voi îi veţi cunoaşte pe unii ca aceştia din roadele lor. Şi, cunoscîndu-i, să nu îi primiţi în casă, nu vă plecaţi lor, nu-i învredniciţi de cuvînt, nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor. Însă păziţi-vă de frămîntătura lor, adică de erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se vatăme sau să asculte cu nepăsare [s.n.].”⁷

Sau Sfîntul Atanasie cel Mare:

„Dacă episcopii sau preoţii, care sînt ochii Bisericii, au o purtare proastă şi ispitesc norodul, atunci ei trebuie izgoniţi. Este mai bine să se adune credincioşii fără de ei în casa de rugăciune [s.n.], decît împreună cu aceia ca să fie aruncaţi în gheena focului împreună cu Ana şi Caiafa.”⁸

Totuşi ne întrebăm: au doară în această sută de ani nu s-au găsit episcopi care să osîndească erezia şi să-i dea anatemei pe eretici? Oare pe parcursul acestor aproape 100 de ani toţi episcopii lumii au fost în părtăşie „euharistică” cu episcopii-eretici fără să se lepede de aceia, fără să se îngrădească de aceia, păstrînd astfel curăţia credinţei, adică păstrînd Adevărul, păstrînd Biserica Cea Adevărată ? Sau, poate, s-au găsit, totuşi, episcopi care să fi dat anatemei pe eretici şi pe părtaşii acelora, îngrădind astfel Biserica lui Hristos de eres, tăind din Trupul ei pe eretici cu tot cu eresul lor, păstrînd, prin aceasta, neîntinată Biserica ?

Ne întrebăm dacă semnatarii „Mărturisirii …” se socot pe sine a fi primii pe parcursul ultimilor „aproape 100 de ani” care denunţă eresurile care au cuprins Biserica lui Hristos ? Mai exact, Biserica oficială a semnatarilor documentului. Cunoaştem că în veacul 20 au fost prigoane ale creştinilor pentru faptul de a-L fi mărturisit pe Hristos şi Biserica Lui. Aceştia au fost prigoniţi anume pentru credinţă, nu pentru activităţi politice, astfel devenind mărturisitori sau mucenici. Din vieţile lor cunoaştem că ei nu au fost în părtăşie cu eresul şi cu ereticii care „îşi fac mendrele” în Biserică. Aceşti sfinţi tocmai deaceea au şi fost prigoniţi că nu au dorit să aibă vreo părtăşie cu episcopii eretici, adică cu eresul, şi s-au îngrădit de acei lupi în piele de oaie. Sau semnatarii „Mărturisirii …” consideră că au existat în veacul 20 sfinţi, care, spre flagrantă deosebire de întreaga Istorie a Bisericii, au fost în părtăşie cu eresul chiar şi în momentul trecerii lor la Domnul ?

În încercarea de a înţelege optica autorilor documentului analizat, răsar şi alte întrebări, cum ar fi: poate, nu ar fi vorba de „aproape 100 de ani”, ci de o perioadă mult mai scurtă ? În acest caz, cînd ar fi început să se răspîndească nestingherit eresul ecumenist (dar şi alte eresuri) în Biserica oficială ? Poate atunci cînd deja toţi episcopii ortodocşi s-au îngrădit de acest eres, rămînînd astfel în Biserica lui Hristos ? Sau erezia a apărut pe parcursul vieţii semnatarilor mărturisirii ?

Referinţa la o perioadă de „aproape 100 de ani” de răspîndire nestingherită a eresului este extrem de confuză, încîlcitoare, în sine contradictorie şi chiar desfiinţătoare a logicii elementare. Este o afirmaţie care sfidează Istoria Bisericii, Vieţile Sfinţilor mărturisitori, precum şi ecleziologia – învăţătura Bisericii despre Biserică. Dacă vorbim despre Biserica lui Hristos. Căci în Biserica lui Hristos nici un eres nu se poate răspîndi nestingherit şi încă timp de „aproape 100 de ani”.

+ + +

Semnatarii „Mărturisirii …” constată:

„… de fiecare dată când a apărut o erezie ce ameninţa Trupul Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice şi Locale care au anatematizat erezia şi pe ereticii ce o susţineau [s.n.], adică au tăiat din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau.”

Este o constatare deplin edificatoare. Întreaga istorie a Bisericii tocmai aceasta o şi dovedeşte. Astfel, imunitatea Bisericii faţă de eres se manifestă fie prin anatemă – în cazul în care episcopii sînt ortodocşi, fie prin îngrădirea creştinilor ne-episcopi (preoţi, călugări, mireni) de „episcopii” eretici sau de „episcopii” care, din oricare pricini, nu îi caterisesc pe preoţii care propovăduiesc vreun eres, rămînînd, astfel, în părtăşie de potir cu acei propovăduitori de eres.

Episcopii sînt singura tagmă (treaptă) în Biserică care are puterea dată de la Dumnezeu-Duhul Sfînt prin Taina hirotonirii episcopale, prin Sfintele Canoane, adică prin puterea Sfîntei Predanii, să caterisească sau chiar să anatematisească pe orice propovăduitor de eresuri, fie acesta mirean, călugăr, preot sau episcop, inclusiv mitropolit sau patriarh. Mai mult decît atît: episcopii, în virtutea jurămîntului dat de către fiecare dintre ei la hirotonia lor de a păstra cu preţul vieţii lor curăţia credinţei, întreaga plinătate neştirbită a Adevărului, sînt obligaţi să aplice Canoanele, în primul rînd acele Canoane care asigură neamestecarea, nepărtăşia Bisericii cu orice fel de eres.

În cazul propovăduirii eresului de către vreun episcop sau în cazul refuzului vreunui episcop de a caterisi vreun preot al său pentru propovăduirea eresului se convoacă Sinoade de episcopi. Pentru a înţelege mai bine condiţiile convocării acestor sinoade, ne punem cîteva întrebări: din a cui iniţiativă se întrunesc Sinoadele ? Cine se cuvine să le convoace ? Cînd erau stăpîniri creştine, ele şi convocau Sinoadele (împăraţii, ţarii, domnitorii) la propunerea Sinodului local respectiv sau a întîistătătorului local. Dar pînă a dărui Dumnezeu creştinilor stăpîniri creştine, cine convoca Sinoadele ? Acestea erau convocate de episcopi, la iniţiativa directă a unui episcop sau, indirect, la iniţiativa unor mireni, preoţi.

Dacă Sinodul nu este convocat, atunci cei care împiedică aceasta se fac părtaşi eresului care bîntuie printre credincioşi şi din mîna acestor episcopi-nechemători-de-Sinoade Dumnezeu va cere sufletele credincioşilor rătăciţi, căzuţi în eres.

În cazurile în care stăpînirile (împăraţii, ţarii, domnitorii) se făceau părtaşi ai vreunui eres, aceştia împiedicau şi chiar opreau cu străşnicie chemarea de către episcopii ortodocşi a vreunui Sinod care să cerceteze eresul şi să-l dea anatemei împreună cu propovăduitorii lui şi cu toţi cei care credeau în chip eretic. Astfel, episcopii adevăraţi erau lipsiţi de posibilitatea tehnică de a convoca sinoade (dar numai sinoadele – locale sau a toată lumea – au puterea de a da anatemei). Asemenea situaţii au fost pe timpul împăraţilor arieni, al împăratului care sprijinea eresul monotelismului, al împăraţilor iconoclaşti, al regilor şi împăraţilor catolici (care impuneau eresul uniatismului), al dictatorilor bolşevici sau democraţi (vezi istoria apariţiei/întemeierii şi a funcţionării patriarhiilor Bulgariei, Serbiei, României în sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX).

Cum procedau în atare situaţie episcopii ortodocşi ? Exact cum este firesc: ei se depărtau de potirul ereticilor. După ce rînduială făceau ei aceasta? Încetau orice părtăşie de potir şi de rugăciune, dar şi orice părtăşie cotidiană cu episcopii, preoţii şi călugării eretici, precum şi cu cei care erau părtaşi ai eresului. Astfel, ei rupeau orice legătură bisericească cu ereticii şi cu părtaşii acelora, socotindu-i pe aceia în afara Bisericii, chiar prin faptul în sine al îngrădirii primilor de ultimii.

Expresia consacrată în învăţătura ortodoxă şi care defineşte starea cuiva de a se afla în afara Bisericii este cuvîntul anatema. În cazul ereticilor, după cum vom vedea în capitolul următor, părtăşia cu ereticii se rupe din pricina că ereticul se situează pe sine însuşi în afara Bisericii prin faptul însuşi de a propovădui o învăţătură diferită de cea a Bisericii, fiind prin aceasta de sine osîndit Adică curmarea părtăşiei de potir cu ereticii se face tocmai din pricina că ereticii sînt socotiţi a fi în afara Bisericii, adică socotindu-i pe aceia a fi anatema.

Astfel, ruperea părtăşiei de potir cu ereticii şi părtaşii lor se face fără nici un sinod. Adică fără a se face procedura de anatematizare. Astfel ruperea părtăşiei adevereşte faptul că ereticii cu care este ruptă părtăşia se află în afara Bisericii, sînt, prin urmare, anatema. Şi ei sînt anatema numai în virtutea ruperii părtăşiei cu potirul ereticesc – potirul spurcăciunii, cum învaţă Biserica că se numeşte un asemenea potir. Şi toate acestea, după cum vom vedea pe parcursul lucrării de faţă, numai şi numai în temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, învăţătură însuflată de Dumnezeu-Însuşi-Duhul-Sfînt.

Neconvocarea Sinodului în condiţiile în care bîntuie vreun eres, şi încă timp de „aproape 100 de ani”, vădeşte sau lipsa de episcopi nepărtaşi eresului sau o dictatură de tip totalitar care ar dura de „aproape 100 de ani”. Pentru a doua variantă însă, istoria ne stă mărturie că în veacul 20 nu a existat o dictatură de o asemenea durată.

Astfel, potrivit semnatarilor „Mărturisirii …”, nu ar exista nici un singur episcop care să nu fie părtaş eresului. Ne întrebăm dacă oare pe parcursul a circa 100 de ani, după cum indică autorii documentului ca fiind perioada de răspîndire a „microbului ereziei în tot trupul Bisericii”, nu s-a găsit cel puţin un episcop care să se despartă de propovăduitorii eresului ? Această idee o aflăm direct din logica semnatarilor. Or, Biserica este acolo unde este episcopul (ortodox !), şi ea nu este acolo unde nu este episcop (ortodox), nefiind acolo unde nu se află cel puţin un episcop drept-slăvitor.

+ + +

Din fericire, istoria Bisericii secolului XX este plină de asemenea cazuri de depărtare de părtăşia cu eresul. Putem numi aici cel puţin următoarele cazuri:

• în 1925 mii de credincioşi şi zeci de preoţi greci şi români s-au îngrădit (în temeiul Canonului 15 al Sinodului Întîi-Al Doilea de la Constantinopol) de „episcopii” eretici din vremea respectivă pentru căderea acelora în eresul ecumenist (care s-a manifestat prin înlocuirea în Biserică lui Hristos a calendarului liturgic, ortodox cu cel bancar-mamonic al papismului, al Antihristului);
• începînd cu anul 1927 o bună parte de episcopi din Biserica Rusă au rupt (unii treptat, alţii definitiv şi îndată) orice părtăşie de potir cu pseudo-mitropolitul Serghie Stragorodski pentru căderea aceluia în eresul serghianismului (cezaropapismul anticreştin şi antihristic);
• în 1937 trei episcopi greci au părăsit eresul ecumenist şi s-au alăturat Bisericii lui Hristos aflată în îngrădire de eretici;
• în 1983 mai mulţi episcopi (nu toţi) din Biserica Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR / RPŢZ) au dat anatemei ecumenismul.

Prin enumerarea acestor cîteva exemple nu accentuăm ideea precum că toţi cei care s-au desprins de eres ar fi izbutit să se păstreze neprihănit în sînul Bisericii lui Hristos, aflarea în duhul şi hotarele Bisericii ţinînd de alegerea şi puterea fiecărui suflet în parte, şi fiind o luptă nevăzută permanentă. Ceea ce este crucial însă este faptul că Biserica lui Hristos nu a fost biruită de porţile iadului (nici de către ecumenism, nici de către serghianism).

Cei care au rămas timp de „aproape 100 de ani” în părtăşie neîntreruptă cu eresul ecumenismului (şi cu cel al serghianismului, pe parcusul acestor ani mai adăugînd şi alte eresuri) au alcătuit în totalitatea lor Ortodoxia oficială – „Biserica oficială”, cum o numeşte pr. Theodor Zisis, – (spre deosebire de ceea ce se numeşte Ortodoxia tradiţionalistă) supusă întru totul stăpînirilor lumeşti – „cu cei care deţin puterea, supunîndu-se planurilor lor lumeşti [s.n.] – celor sincretice, globaliste, ecumeniste, ecologice şi sociale”.

Ecumenismul face parte din planurile sincretiste, de globalizare spirituală, de topire a ortodocşilor în noua religie sincretistă – religia Antihristului, după cum demonstrează părintele Serafim Rose, dar şi alţi ortodocşi. Proliferarea nestăvilită a ecumenismului în tot trupul Ortodoxiei oficiale a devenit posibil numai ca urmare a supunerii ei stăpînirilor lumeşti antihristice şi – ceea ce este esenţial sub aspect ecleziologic – ca urmare a fundamentării necesităţii acestei supuneri prin răstălmăcirea Scripturii, a Cuvîntului lui Dumnezeu. Or, după cum demonstrează Sf. Teodor Studitul, încercarea de a fundamenta vreo abatere de la Canoane prin recurgerea mincinoasă la citate răstălmăcite din Scriptură şi/sau la alte Canoane este eres.

În îndreptăţirea, prin răstălmăcire a Scripturii şi a Sfintei Predanii, a supunerii (organizatorice şi funcţionale, instituţionale) a ierarhiei faţă de stăpînirile lumeşti anticreştine şi antihristice şi constă eresul serghianismului. Astfel, acest eres afirmă că orice stăpînire (neexcluzînd-o pe cea a Antihristului care se apropie) ar fi de la Dumnezeu şi, prin urmare, Biserica este obligată să se supună în toate oricărei stăpîniri.

Acest eres trece cu vederea faptul că Dumnezeu impune asupra norodului său stăpîniri potrivnice norodului tocmai drept pedeapsă pentru abaterea norodului în eres ca acesta să se trezească din modul său păcătos de viaţă ca să se întoarcă înapoi la Adevăr, la Dumnezeu, dar nu pentru ca stăpînirea anticreştină să fie idolatrizată, adulată, acceptată ca atare drept dar de la Dumnezeu. Şi mai înfricoşător este faptul că această acceptare-adulare-idolatrizare este şi îndreptăţită prin recurgerea mincinoasă la Scriptură, la Canoane, la Istoria Bisericii.

Dumnezeu îngăduie înstăpînirea peste creştini a unor puteri anticreştine şi/sau antihristice nu pentru că ele, stăpînirile, ar fi ales, chipurile, să facă voia lui Dumnezeu. Cu atît mai mult Dumnezeu îngăduie stăpînirea anticreştină / antihristică nu pentru ca ierarhii trădători de Hristos să izvodească un nou eres care să îndreptăţească trădarea de către aceşti (pseudo)ierarhi a Bisericii Lui şi conlucrarea trădătorilor cu stăpînirile anticreştine împotriva Bisericii lui Hristos celei adevărate cum s-a întîmplat şi se întîmplă şi azi în Bisericile Locale serghianiste.

Dacă stăpînirea dictează Bisericii să participe la CMB şi la alte manifestări ecumeniste, atunci, potrivit eresului serghianist, Biserica trebuie să se supună acestei cerinţe politice a statului antihristic. Iar dacă ea nu se supune, atunci ea încalcă „dogma” necesităţii supunerii Bisericii stăpînirilor lumeşti. Serghianismul reprezintă temeiul ecleziologic ereticesc al supunerii Ortodoxiei oficiale Antihristului, inclusiv prin încorporarea ei în „Biserica” ecumenistă a tuturor religiilor (situată, fireşte, în afara Bisericii cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească pe care nici porţile iadului nu o vor birui pînă la sfîrşitul veacurilor).

De altfel, este de remarcat şi faptul că autorii „Mărturisirii …” „se disociază” şi „resping” numai eresul ecumenismului şi aceasta fără a face o minimă referinţă la eresul serghianismului care este instrumentul de temelie prin care poate fi promovat nestingherit în Ortodoxia oficială orice eres – filetismul şi ecumenismul fiind doar nişte manifestări ale intereselor politice conjuncturale (filetismul) sau, respectiv, fundamentale (ecumenismul, serghianismul) ale autorităţilor antihristice „naţionale” ca filiale fidele ale celor globalitare.

+ + +

ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR: ruperea categorică şi imediată a părtăşiei de potir cu ereticii

Despărţirea categorică şi neîntîrziată de eres a ortodocşilor de orice treaptă ar fi ei (mireni, călugări, preoţi şi episcopi) însemna în toate timpurile şi cazurile despărţirea euharistică şi cea de rugăciune, de ereticii concreţi. Acest lucru îl consemnează chiar şi semnatarii documentului: „… [Sinoadele] au anatematizat erezia şi pe ereticii ce o susţineau, adică au tăiat din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi pe cei ce o promovau .[s.n.].”

Adică: osîndirea ereziei se face în mod obligatoriu împreună şi odată cu osîndirea ereticilor, prin întreruperea oricărei părtăşii cu aceştia, inclusiv la nivel de comunicare cotidiană, nebisericească. În cartea pomenită a pr. Theodor Zisis sînt reproduse numeroase şi edificatoare pilde în acest sens din Istoria Bisericii.

În continuare vom reproduce mai multe citate din această carte şi din alte surse care ilustrează atitudinea membrilor Bisericii faţă de ereticii care pretind să fie şi ei membri ai Bisericii.

1. Sfîntul Teodor Studitul:

„Ştiind că aceasta este eres, să fugi de eres şi de eretici, să nu ai părtăşie cu ei şi să nu-i pomeneşti la Liturghia Dumnezeiască în sfînt lăcaşul tău, căci groaznice ameninţări sînt rostite de către sfinţi către cei care iau parte cu ereticii chiar şi la masă.”

Vedem că sfîntul nu spune că „ştiind că acest eres şi ereticii care îl propovăduiesc au fost daţi anatemei de către Sinodul ierarhilor noştri, să fugi de eres şi de eretici …”. El spune doar: „Ştiind că aceasta este eres …” fără nici o referinţă la vreo hotărîre a vreunui Sinod privind ereticii contemporani celui căruia i se adreseasză sfîntul. Adică, pentru a fugi de eres nu este nevoie ca creştinii să aştepte „aproape 100 de ani” şi încă nu se ştie cîţi ani încă pînă la convocarea de către nu se ştie cine a vreunui sinod care să catadicsească să dea anatemei pe nişte eretici care propovăduiesc eresuri demult date anatemei de către Sinoade sau de către Sfinţi Părinţi. Canonul 15 al Sinodului întîi-al doilea de la Constantinopol şi tîlcuirile la el (vezi partea a IV-a) arată foarte clar: fugi de eres fără a mai aştepta careva sinoade. Fugi de părtăşia cu eresul, fugi de potirul spurcăciunii. Iar a fugi de eres înseamnă, după cum am văzut că învaţă Sfinţii Părinţi, a întrerupe orice părtăşie cu ereticii şi cu cei aflaţi în părtăşie cu ei.

2. Din viaţa Sfîntului Maxim Mărturisitorul cunoaştem renumitele lui dialoguri cu trimişii patriarhului eretic al Constantinopolului [Paralela cu actualul eresiarh Bartolomeu este perfectă]. Vom reproduce cîteva fragmente din ele, relevante pentru situaţia în care au fost întocmite „Mărturisirile …” în cauză.

„Cînd trimişii patriarhului au venit la el [la Sfîntul Maxim] în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite:

– De ce Biserică ţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sînt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntîrziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!

Iar sfîntul a grăit:

– Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mîntuitoarea mărturisire de credinţă [s.n.]. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.

Apoi, văzînd că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfîntul Maxim nu a primit să semneze.”

Şi încă:

„Zis-au lui:

– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sînt uniţi cu cei din Constantinopol ? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mîine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine.

Cuviosul răspunse:

– Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el [s.n.]. Precum ştiu că Sfîntul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducînd ceva nou la credinţă”.

„Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfîntul Maxim:

– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?

– Nu voi intra, a răspuns Sfîntul.

– De ce? a întrebat Eparhul.

– Deoarece a încălcat hotărîrile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfîntul Maxim.

Eparhul a continuat:

– Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămîn în dipticele Bisericii noastre?

– Ce cîştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor [s.n.]? l-a contrazis Sfîntul.”

3. „Sfîntul Atanasie cel Mare […] afirmă cu îndrăzneală următoarele. Este mai bine ca credincioşii să se adune în case de rugăciune, adică în locaşe bisericeşti, singuri, fără arhierei şi fără ierei (preoţi), – decît împreună cu aceia să moştenească gheena focului cum s-a întîmplat aceasta cu acei jidovi care împreună cu Ana şi Caiafa s-au răsculat împotriva Mîntuitorului: „Dacă episcopii sau preoţii, care sînt ochii Bisericii, au o purtare proastă şi ispitesc norodul, atunci ei trebuie izgoniţi. Este mai bine să se adune credincioşii fără de ei în casa de rugăciune [s.n.], decît împreună cu aceia ca să fie aruncaţi în gheena focului împreună cu Ana şi Caiafa.”⁹

Iarăşi, să reţinem, aici Sfîntul Atanasie nu vorbeşte deloc de necesitatea vreunui Sinod pentru ca credincioşii ortodocşi să rupă orice părtăşie cu „episcopii şi preoţii […] care au o purtare proastă şi ispitesc norodul”, cu atît mai mult în cazul celor care „propovăduiesc erezii”.

4. „Peste cîteva secole, cînd în societate stăpînea eresul iconomahilor sprijinit politic de către un şir de împăraţi, Sfîntul Teodor Studitul spunea cu toată tăria:

„A patra [întrebare]: dacă este o biserică în care cel ce liturghiseşte îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox are altar sfinţit pe pînză de in sau pe vreo placă de lemn, se cuvine ca acesta [antimisul] să fie pus în aceeaşi biserică, nefiind de faţă preotul care pomeneşte [pe eretic], şi [preotul] ortodox să liturghisească pe el [pe antimis] ? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapărată trebuinţă, [să liturghisească] într-o casă de obşte, într-un oarecare loc mai curat, anume ales [s.n.].”¹⁰

Dar iată încă cîteva din învăţăturile Sfinţilor Părinţi privind părtăşia cu ereticii, cum sînt, bunăoară, Sfîntul Teodor Studitul, Sfîntul Atanasie cel Mare sau Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi dovedeşte cu mare şi puternic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia [s.n.]”.¹¹

„… ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decît să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei care [s.n.] L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit.”¹²

„… Sfîntul Atanasie porunceşte ca nu numai să nu avem nici o părtăşie cu ereticii, dar nici [măcar] cu cei ce au părtăşie cu cei necredincioşi ? Şi cum nu e părtăşie, dacă trebuie să şezi într-un asemenea loc şi să fii hrănit de asemenea [oameni]”.¹³

„Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ereticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4,4). Auziţi toţi care mîncaţi împreună cu ereticii hotărîre dureroasă: sînteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă mai rele.”¹⁴

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei [cu ereticii] [s.n.]: cum veţi scăpa de mînia ce va să vină peste voi, care vă pîngăriţi împreună cu aceştia prin mîncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos ? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigînd că „nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa dracilor ? (I Corinteni, 10, 21) „Ieşiţi din mijlocul ,lor şi nu vă atingeţi de ce e necurat.” (II Corinteni, 6, 17).¹⁵

„Luaţi aminte cît cuvînt este în Sfintele Scripturi despre unele ca acestea. Deaceea, adesea v-am pomenit de lispiţii de Dumnezeu eretici şi vă rog acum, să nu le faceţi vreun pogorămînt în vreun lucru, nici în mîncăruri, sau în băutură, sau în prietenie, sau prin legături cu ei, sau prin dragoste, sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în acestea şi care face pogorămînt faţă de ei se face pe sine străin de Biserica Sobornicească [s.n.]. Iar ucenicul cel adevărat şi lipsit de vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu îndrăznire: „Dacă cineva vă binevesteşte altceva decît aţi primit, să fie anatema” (Galateni, 1, 9). Şi plăsmuieşte cele ale lui David: „Doamne, nu pe cei ce te urăsc am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit ? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei” (Psalmi, 138, 21-22). Înfricoşaţi-vă şi tremuraţi cei care faceţi agape cu ei şi îndreptaţi-vă, ca să nu pieriţi prin necredinţa lor [s.n.]. Se potriveşte şi aici: „Iată v-am spus mai dinainte”.¹⁶

Iată cîteva mărturii din secole diferite. Ceea ce le uneşte este faptul că ele toate se referă la situaţia stăpînirii eresului, cînd eresul este promovat de către ierarhia eretică, la presiunea forţelor politice, de stat. Şi în toate cazurile soluţia folosită de sfinţi a fost una – ruperea oricărei părtăşii, înainte de toate, a părtăşiei euharistice, a celei de Împărtăşanie, cu oricine, indiferent de treapta lui bisericească, inclusiv cu Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, nemaivorbind de toţi ceilalţi patriarhi, mitropoliţi, episcopi, arhimandriţi, egumeni, preoţi, călugări, mireni, dacă acela sau aceia sînt eretici sau au vreo părtăşie cu eresul.

Şi această părtăşie cu eresul ei o rupeau indiferent de faptul dacă a izbutit să se adune vreun Sinod care să condamne eresul sau nu a izbutit (căci întotdeauna puterea de stat eretică împiedica cu forţa armelor, prin violenţă, să se adune sinoade care să condamne eresul sprijinit politic de către puterea de stat, dar care în schimb aduna sinoade de eretici care aprobau tot soiul de eresuri, sinoade care au fost numite de Biserică – „sinoade tîlhăreşti”).

+ + +

ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR: împărtăşirea dintr-un potir cu ereticii este împărtăşire cu diavolul

De ce oare toţi Sfinţii Părinţi, dar şi Canoanele Bisericii, prescriu categoric, fără nici un pogorămînt, ruperea neîntîrziată a oricărei părtăşii euharistice cu ereticii ? Din ce pricină oare Sfinţii Părinţi porunceau cu atîta asprime depărtarea neîntîrziată şi categorică de eretici ?

Răspunsul ni-l dau tot ei:

„După cum pîinea dumnezeiască cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei care s-au împărtăşit un singur trup, întocmai aşa şi pîinea ereticească, aducîndu-i pe cei care se împărtăşesc cu ea în părtăşie unul cu altul, îi face pe ei un singur trup potrivnic lui Hristos [s.n.].”¹⁷

Ce este mai groaznic decît să fii potrivnic lui Hristos-Dumnezeu, să fii asemenea diavolului care este întîiul potrivnic al lui Hristos-Dumnezeu-Fiul? Diavolul este începătorul vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu, iar ereticii şi cei aflaţi în părtăşie cu ei prin aceasta se aseamănă cu vicleanul.

Deci, depărtarea de eres, adică de părtăşia cu ereticii este necesară numai şi numai din pricina că, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi însuflate de Dumnezeu-Însuşi-Duhul-Sfînt, potirul ereticesc este potirul spurcăciunii:

„Împărtăşania de la eretici nu e simplă pîine, ci otravă [s.n.] care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul”.¹⁸

„Oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se împărtăşeşte de pîinea otrăvitoare se leapădă de Hristos [s.n.], fiind departe [de El], afară numai dacă şi-a revenit cumva prin pocăinţă ?”¹⁹

„Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul învinuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne face familiari (obşteni) diavolului.”²⁰

Chiar mai mult: împărtăşirea din potirul ereticesc nu numai că îi înnegreşte şi îi întunecă omului sufletul, ci şi îl împărtăşeşte cu diavolul, nu cu Hristos:

„Aşadar, dacă paharul binecuvîntării este împărtăşirea de sîngele lui Hristos şi pîinea pe care o frîngem este împărtăşirea de Trupul lui Hristos, e limpede că paharul ereticesc şi pîinea [ereticească] este împărtăşire de potrivnicul.”²¹

Sfinţii Părinţi numesc direct potirul ereticesc drept paharul dracilor:

„Iar eu te sfătuiesc, dacă a avut parte prin împărtăşanie de părtăşia cu cei necredincioşi, să se ţină departe de Sfintele Taine pînă la unul sau doi ani. Căci s-a scris că nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor [s.n.], nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa Domnului şi de masa dracilor.²²

Tocmai din această pricină – că părtăşia cu ereticii îl înstrăinează pe creştin de Hristos, de Biserica Lui, de mîntuire – învăţătura Bisericii porunceşte depărtarea ontologică (!) de eretici, de cei care învaţă sau propovăduiesc vreun eres, nemaivorbind de propovăduirea arhieresului, a panereziei.

În altă scrisoare Sfîntul Teodor Studitul spune şi mai limpede:

„Cum este deosebirea dintre lumină şi întuneric, aşa este şi deosebirea dintre Împărtăşania ortodoxă şi părtăşia ereticească. Prima luminează, cea de-a doua – întunecă: prima uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una viază sufletul, cealaltă – ucide.”²³

Deci, sfinţii sfătuiau fuga de părtăşia euharistică cu eresul tocmai din pricina că împărtăşania împreună cu ereticii este, de fapt, împărtăşania cu diavolul şi nicidecum cu Hristos. Dar ce poate fi mai pierzător decît unirea duhovnicească cu diavolul, împărtăşania cu Satan ?!

Tocmai urmarea – cu ajutorul neîndoielnic al lui Dumnezeu – a acestor sfaturi ale Sfinţilor Părinţi (cercetarea întîstătătorilor şi, ca urmare, fuga necondiţionată şi imediată de orice părtăşie cu propovăduitorii eresului care, prin aceasta, şi sînt eretici), în mare parte ele fiind turnate în sfintele cuvinte ale Canoanelor Bisericii lui Hristos, alcătuieşte sistemul imunitar al Bisericii lui Hristos. Datorită acestui sistem imunitar, sprijinit trainic şi neclintit pe temelia lucrării Duhului Sfînt (căci prin Canoane şi prin Sfinţii Părinţi grăieşte Dumnezeu-Duhul-Sfînt), porţile iadului nu vor birui nicicînd Biserica cea întemeiată de Hristos pe credinţa pe care o avem de la Dumnezeu, de la Duhul Sfînt.

Lipsa acestui sistem imunitar, adică refuzul de a urma învăţătura Sfinţilor Părinţi, refuzul de a urma Sfînta Predanie face ca „microbul ereziei să se răspîndească în tot trupul Bisericii” – a acelei „Biserici” care „s-a abătut tare de la Predanie”.

În contrast cu învăţătura Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ruperea categorică şi imediată a oricărei părtăşii cu ereticii, semnatarii „Mărturisrii” învaţă, cel puţin, altfel. În ce măsură aceştia propovăduiesc o altă învăţătură, să vedem în continuare chiar din spusele lor.

>> partea 3

---

1 Din revista “Lumea credintei”, nr. 1 (138)/ ianuarie 2015. Pentru conformitate vezi şi:http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/01/20/interviu-cu-pr-prof-theodoros-zisis-in-lumea-credintei-despre-iubirea-falsa-a-ecumenismului-si-consecintele-minimalismului-dogmatic-fara-adevar-iubirea-este-minci%C2%ADnoasa-aceasta-perioad/

2 „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568) în „Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”., Vol. I, Editura „Sofia”, Buc., 2006, pag. 164.

3 „Tîlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan”. Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei. Editura „Sofia”, Bucureşti, 2009, pag. 256.

4 Ibidem.

5 „Tîlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca”. Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei. Editura „Sofia”, Bucureşti, 2007, pag. 181.

6 Pr.prof.Theodor Zisis. Op. cit.

7 „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Idem, pag. 167.

8 Pr.prof. Theodor Zisis, op.cit.

9 Pr.prof. Theodor Zisis, op.cit.

10 „Scrisoarea 40. Fiului Naucratie”. „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Vol I. Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pag. 50.

11 Sf. Teodor Studitul. „Scrisoarea 36. Lui Euprepian şi celor dimpreună cu el, în „Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”., Vol. I, Editura „Sofia”, Buc., 2006. „Scrisoarea 39. Egumenului Teofil”, pag. 42.

12„Scrisoarea 244. Unei egumene”. Idem, pag. 89.

13 „Scrisoarea 466. Lui Iacov monahul” Idem, pag. 137.

14 Sfîntul Ioan Gură de Aur. „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Idem, pag. 170.

15 Idem, pag. 171.

16 Idem, pag. 184-185.

17 Scrisoarea 154. Egumenului Nichita. În «Творения Святаго Отца нашего преподобнаго Феодора Студита …». Санкт-Петербургъ. 1867, ч. 2-я, стр. 383.

18 „Scrisoarea 308. Fiului Ignatie”, idem, pag. 93.

19 „Scrisoarea 452. Lui Nichita egumenul.” Idem, pag. 134.

20 „Scrisoarea 553. Către soţia unui spătar al căreu nume e Mahara.” Idem, pag. 158.

21 „Scrisoarea 534. Lui Simeon monahul” Idem, pag. 156.

22 „Scrisoarea 294. Lui Macarie egumenul”, Idem, pag. 92.

23 Scrisoarea 154. Curatorului Constantin. «Творения Святаго Отца нашего преподобнаго Феодора Студита …». Санкт-Петербургъ. 1867, ч. 3-я, стр. 742.