ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 5)

 

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

>> Partea 4 <<

 

V. ECLEZIOLOGIA „Mărturisirii …” ÎMPOTRIVA ECLEZIOLOGIEI ORTODOXE: Trei teze – trei răsturnări ale Sfinţilor Părinţi

„Mărturisirile …” se reduc – integral – la următoarele trei teze:

• în Biserică există episcopi care învaţă erezii şi aceste erezii molipsesc întregul trup al Bisericii:

„… cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia şi celorlalţi membri prin cuvânt şi prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii.”

„… cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale …”

„… îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

„…ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii.”

„…unele mădulare ale Ei [Bisericii] sunt căzute în rătăcirea ecumenistă …”

„…aşteptând să dea semne de pocăinţă publică, la fel cum manifestarea lor eterodoxă (eretică) a fost publică …”

Aici am putea adăuga şi constatările unui important semnatar (autor) al acestor „Mărturisiri …” pr. prof. T. Zisis, făcute de dumnealui în cartea sa citată mai sus:

„Biserica s-a abătut tare de la Predanie.”

„…ierarhii Bisericii preferă să întreţină relaţii bune cu cei care deţin puterea, supunîndu-se planurilor lor lumeşti – celor sincretice, globaliste, ecumeniste, ecologice şi sociale (habotnice în esenţa lor).”

„…Biserica, în persoana ierarhiei, cade în rătăcire, cum se produce aceasta în zilele noastre în ceea ce priveşte arhieresul ecumenismului …”

„…arhipăstori, care schimonosesc şi desfiinţează Evanghelia, care îi tăgăduiesc şi îi răstoarnă pe Sfinţii Părinţi …”

„Dă, Doamne, ca şi în zilele noastre Dumnezeu să descopere lumii măcar pe un singur patriarh sau vreo doi-trei episcopi nepătaţi de ruşinea ecumenismului …”

„Nu vă pare că şi în zilele noastre Biserica s-a umplut de învăţători mincinoşi care gospodăresc aici cu totul nestingherit ? Că şi astăzi în biserici rar cînd vei auzi un cuvînt ortodox – unul autentic, fără amestecuri şi adăugiri dinafară ? Că în Biserică astăzi îşi fac mendrele ereticii – ecumeniştii şi, rezultă, că de la ei trebuie să cerem voie sau binecuvîntare pentru a izbăvi Biserica din robia ecumenistă ?”

• Drept aceea, autorii acestor documente, precum şi adepţii lor care au sprijinit prin semnătură această Mărturisire de credinţă a lor resping aceste erezii (enumerate în text) şi ca persoane se disociază de erezii:

„… arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii.”

„… noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică …”

„… ne disociem de poziţia tuturor celor care învaţă sau practică ereziile numite mai sus, fie că sunt sinoade panortodoxe, sinoade locale, patriarhi, ierarhi, preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi, monahi, monahii sau credincioşi.”

„Deaceea, ne disociem de poziţia lor…”

„… ne disociem de toate acţiunile lor ecumenist-sincretiste …”

• Autorii (cu părtaşii lor) îi mustră pe cei care învaţă erezia (indiferent de treapta lor de slujire în Biserică), dar nu se disociază de ei, ci continuă să-i pomenească la Liturghie, constituind în continuare acelaşi trup duhovnicesc cu aceia, continuînd să se roage pentru luminarea lor şi aşteptînd semne de căinţă din partea acelora:

„… îi mustrăm, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor (pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu) …”

„… noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

„…aşteptând să dea semne de pocăinţă publică …”

Toate aceste trei teze ale „Mărturisirilor …” nu au vreun temei în Ortodoxie – acea credinţă lăsată nouă de către Mîntuitorul, de Sfinţii Lui Apostoli, de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Lui. În mare parte, fundamentarea acestei afirmaţii a fost făcută în rîndurile de pînă acum ale textului de faţă. În continuare, vom încerca să întrezărim ce stă, de fapt, în spatele acestor teze şi, prin urmare, în spatele unor asemenea „Mărturisiri …”

+ + +

TEZA ÎNTÎI

Teza întîi, privind lucrarea în Biserica oficială a episcopilor „care propovăduiesc şi învaţă erezia, care de aproape 100 de ani încalcă Canoanele şi hotărîrile Sinoadelor Bisericii, care sînt cuprinşi de erezii, care răspîndesc microbul ereziei în tot trupul Bisericii şi care fac manifestări eretice publice…”

ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …”: Propovăduitorii ereziei nu sînt eretici. Ereticii se află în legătură organică cu Duhul Sfînt.

Este tulburător, dar şi grăitor faptul că în aceste „Mărturisiri …” propovăduitorii ereziilor nu sînt numiţi niciodată eretici (doar în ultimul citat din cartea pr. T. Zisis, nu în „Mărturisiri …”), ci numai ca propovăduitori ai ereziilor, ca cei care învaţă erezia etc. Iar eretici sînt numiţi numai cei care se numesc pe sine neortodocşi – catolici, protestanţi – sau care, deşi se autodenumesc ortodocşi (monofiziţii), au o altă instituţie cultuală de care ei ţin. Toţi aceştia, mai exact, ereziile mărturisite de aceştia, au fost date anatemei (împreună cu cei care credeau, cred sau vor crede în ele) de către Sinoade.

Predania spune (am arătat prin exemplele de pînă acum) că un om este eretic, adică se află în afara Bisericii, indiferent de faptul dacă el este dat anatemei sau nu este dat. Hotărîrea sinodului numai constată faptul că propovăduitorul eresului este în afara Bisericii în virtutea faptului însuşi de a fi propovăduit eresul fără a se pocăi pentru acest fapt şi fără a da anatemei acel eres.

Sfinţii Părinţi nicăieri nu fac vreo deosebire între cei care învaţă / propovăduiesc erezia şi eretici, între dascăli mincinoşi şi eretici, între prooroci mincinoşi şi eretici, între pseudo-episcopi şi eretici. Iată, bunăoară, ce spune Sfîntul Teodor Studitul:

„Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici [s.n.], încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie…”.[1]

Este grăitor faptul că Sfîntul Teodor nu face nici o referinţă la vreun sinod, la necesitatea vreunui sinod ca o condiţie pentru a fugi de erezie – prin ruperea părtăşiei cu potirul ereticesc. Pentru a fugi de erezie este suficient ca creştinul să ştie că o anumită învăţătură este erezie. Nu este nevoie ca creştinul să aştepte vreun sinod care să constate că acea învăţătură este erezie. Nu este nevoie ca creştinul să se disocieze public de erezie sau să o respingă. Cu atît mai mult nu este nevoie ca creştinul să-i mustre pe eretici. Conştiinţa creştinului (cugetul inimii lui) este suficientă pentru a fugi de eres. Dacă acea conştiinţă zbîrnîie („vibrează” cum ar spune moderniştii) neîncetat de rîvnirea mîntuirii, de rîvnirea comuniunii cu Hristos, cu Potirul Mîntuirii. Iar dacă acea conştiinţă este căldicică, este moleşită de grijile acestei lumi, de negrija păcatelor, de nepăsarea pentru mîntuire, atunci o asemenea conştiinţă este lesne cotropită de duhurile întunericului şi, ca urmare, devine tolerantă la părtăşia cu eresul, adică cu ereticii.

Erezie fără eretici nu există. Deşi orice erezie are drept călăuză duhovnicească un demon, ea întotdeauna se face auzită, capătă existenţă prin propovăduirea ei operată de o persoană, de un om. Acest om este eretic prin faptul însuşi al propovăduirii (inclusiv al mărturisirii publice) de către el a vreunui eres.

Altceva că Sfinţii Părinţi fac deosebire între eretici şi părtaşi ai eresului, părtaşi ai ereticilor. Părtăşia este definită exclusiv prin comuniune „euharistică” cu ereticul (deci, prin aceasta, cu eresul aceluia) şi prin orice altă părtăşie – în rugăciune, la mîncarea sau băutura împreună, la bineţe, la baie (vezi Canoanele) etc., chiar dacă părtaşii ereticului mărturisesc în vorbă Ortodoxia, credinţa drept-slăvitoare şi chiar osîndesc eresul. Oricum, osînda ereticilor şi a părtaşilor lor este, potrivit Sfinţilor Părinţi aceeaşi: căci acelaşi potir (al spurcăciunii) implică aceeaşi osîndă.

Şi nici un Sfînt Părinte, nici un Canon nu a condiţionat vreodată prin vreo hotărîre sinodală statutul ecleziologic de eretic pentru orice propovăduitor al vreunui eres. Aceste hotărîri sinodale numai constatau faptul că o anumită învăţătură este eretică (dîndu-o anatemei împreună cu propovăduitorii ei), precum şi – în anumite cazuri – stabileau treptele de epitemii (canonisiri) pentru diferite trepte de întinare cu eresul / cu ereticii (vom vedea mai jos ce învaţă despre aceasta Sfîntul Teodor Studitul). Căci acea învăţătură nu devenea eretică în virtutea hotărîrii sinodului (să ne amintim de nenumăratele sinoade tîlhăreşti care dădeau anatemei învăţătura ortodoxă şi pe mărturisitorii ei, ceea ce nu însemna deloc că ortodocşii erau anatematizaţi de Duhul Sfînt).

Această pedalare a autorilor „Mărturisirii …” şi a adepţilor lor pe diferenţa pretins ontologică dintre statutul de eretic şi cel de propovăduitor / învăţător al vreunui eres atinge apogeul, după cum am constatat în partea a IV-a, în răstălmăcirea de către ei a Canonului 15 în temeiul falsificării textului lui.

Ei subliniază ostentativ faptul că în Canon ar fi vorba de episcopi mincinoşi, adică de „cei care învaţă minciuna”, dar nu este, chipurile, vorba în general de pseudo-episcopi, de cei care nu mai au statutul de episcop al lui Hristos. Şi aceasta – în pofida faptului că chiar Canonul afirmă că cei care propovăduiesc vreun eres deja osîndit de Sfinţii Părinţi nu mai sînt episcopi, ci pseudo-episcopi şi că aceştia deja se află în afara Bisericii. Adică aceştia sînt eretici prin faptul însuşi al propovăduirii eresului. Astfel, Canonul spune direct şi tranşant că cei care învaţă vreun eres sînt eretici, iar a fi eretic înseamnă a fi în afara Bisericii Lui.

Mai mult chiar, semnatarii înşişi recunosc, chiar prin propriile lor cuvinte, că

„Datoria episcopului este să înveţe drept Cuvântul Adevărului, iar sfinţenia este legată organic [s.n.] de Adevăr („Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău, iar Cuvântul Tău este Adevărul”– Ioan 17, 17). Hristos e[ste] Calea, Adevărul şi Viaţa. Erezia este minciună şi blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naşte ca înşelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfinţeniei şi a mântuirii.”

În acest context cum poate fi înţeles faptul abordării de către semnatari a problemei lucrării în Biserica oficială a Harului Duhului Sfînt? Ei înşişi afirmă că „sfinţenia este legată organic de Adevăr.” Conform dicţionarelor explicative ale limbii româneşti organic înseamnă:

ORGÁNIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ţine de structura, de esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferenţiat şi în acelaşi timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcţia însăşi a unui lucru; esenţial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (şi adv.; despre relaţii, legături) Analog legăturii care uneşte părţile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanţe, materii etc.) Care este alcătuit din carbon şi hidrogen, uneori şi din alte elemente chimice (oxigen, azot etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivaţii acestora. – Din lat. organicus, fr. organique. 

ORGÁNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de un organ sau de un organism viu; propriu unui organ sau unui organism viu. Dereglare ~că. 2) Care ţine de organizarea internă a unor ansambluri; care prezintă un întreg; unitar. Lege ~că. Unitate ~că. 3) Care rezultă din structura internă a unui lucru; esenţial; intrinsec. 4) (despre relații, legături) Care este asemănător relaţiilor interne dintre părţile componente ale unui organism; care este analog legăturii dintre părţile unui organism; indisolubil. Legătură ~că. 5) (despre substanțe, materii etc.) Care a rezultat din descompunerea organismelor vegetale și animale. ◊ Chimie ~că compartiment al chimiei care studiază hidrocarburile şi derivatele lor. /<lat. organicus, fr. organique [2]

Din sensurile care ţin de cazul nostru avem:

• Care are structura unui organism, constituind un întreg diferenţiat şi în acelaşi timp unitar; organizat, unitar, inseparabil.
• Care rezultă din organizarea, din construcţia însăşi a unui lucru; esenţial, lăuntric, intrinsec
• Care ţine de organizarea internă a unor ansambluri; care prezintă un întreg; unitar.
• (şi ; despre relaţii, legături) Analog legăturii care uneşte părţile unui organism; indisolubil. 
• (despre relații, legături) Care este asemănător relaţiilor interne dintre părţile componente ale unui organism; care este analog legăturii dintre părţile unui organism; indisolubil.

Într-adevăr, sfinţenia şi Adevărul sînt legate organic, constituind un întreg unitar, legătura dintre ele fiind indisolubilă, lăuntrică, esenţială. Sfinţenia şi Adevărul formează un tot întreg, unitar, fiind, însă, distincte. Adevărul – Cel Întrupat, Răstignit şi Înviat – este singura pricină a sfinţeniei prin Duhul Sfînt pe Care El Îl trimite de la Dumnezeu-Tatăl.

Dar de minciună, de eres, ce este legat organic? Evident că nu sfinţenia, ci, după cum mărturisesc autorii înşişi, de eres este legată organic „minciuna şi blasfemia la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos”. La fel, de eres este legată organic „înşelarea duhovnicească” şi „ideologia contrară Adevărului”.

De eres este legată organic pierzania, tocmai din pricina că erezia „taie posibilitatea [însăşi] a sfinţeniei şi a mîntuirii”. Adică nu numai sfinţenia devine imposibilă (se taie posibilitatea), dar şi mîntuirea devine imposibilă (căci nu numai sfinţii se mîntuiesc, ci şi păcătoşii pocăiţi mulţumită nemărginitei mile a lui Dumnezeu-Fiul, Judecătorul). Imposibilitatea mîntuirii înseamnă pierzanie, adică sălăşluire / lepădare pe veci în iad. Astfel, legătura organică cu eresul face imposibilă mîntuirea, adică face sigură pierzania, iadul. Aceasta recunosc autorii şi semnatarii. Deci, potrivit autorilor înşişi, eresul se află în legătură organică – „esenţială, lăuntrică, intrinsecă” – cu pierzania, cu iadul, constituind împreună un întreg unitar, acelaşi organism cu iadul. Tocmai din această pricină ereticii se află în afara Bisericii şi nu au atingere cu Duhul Sfînt. Tocmai din această pricină ereticii („propovăduitorii ereziei”) sînt uniţi cu demonii, alcătuind cu aceştia un întreg unitar. Tocmai din această pricină ereticii au în veşnicie aceeaşi soartă cu dracii – iezerul de foc.

Dar este oare posibilă sfinţenia fără lucrarea Harului Duhului Sfînt? Fireşte că nu, nicidecum. Adică, pornind chiar de la cuvintele lor, episcopul care nu învaţă Cuvîntul Adevărului nu este legat organic de Adevăr, de pricina sfinţeniei, deci, nici de sfinţenie. Nu este legat nici organic, nici altfel cumva. Putem oare înţelege altfel, decît că el nu este legat de Harul Duhului Sfînt care este pricinuitorul sfinţeniei?

Cel care propovăduieşte erezia este legat organic de minciună, de blasfemie la adresa Cuvîntului Întrupat Care trimite Duhul Sfînt de la Tatăl. Cel care învaţă erezia este legat, prin erezia cu care el s-a unit, de înşelare duhovnicească, potrivnică Duhului Sfînt. Cel care propovăduieşte erezia este legat organic de pierzanie, de iad, de demonul ereziei propovăduite.

Sau Harul lui Dumnezeu-Duhul Sfînt chipurile lucrează prin cei „care învaţă minciuna”, prin cei care propovăduiesc „blasfemia la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos” – sfinţind şi mîntuind?!!

Autorii înşişi mărturisesc că „[erezia] taie posibilitatea sfinţeniei şi a mântuirii.” De ce taie acestea – sfinţenia şi, mai ales, mîntuirea? Tocmai acestea două sînt imposibile fără lucrarea Harului Duhului Sfînt. Căci Duhul Sfînt lucrează unde voieşte şi tot El ne învaţă – prin Canoane, prin sfinţii săi pe care El îi sfinţeşte şi prin care tot El grăieşte – să fugim de eres şi de eretici ca să nu fim anatema, să nu fim în afara Bisericii Lui. De ce? Pentru că El nu voieşte să lucreze – paradigmatic – prin eretici. Căci ereticii Îl hulesc pe El, deoarece orice eres este hulă (blasfemie) împotriva Duhului Sfînt, Duhul Adevărului. Sau, potrivit autorilor documentului şi a susţinătorilor lor cosemnatari, Harul Duhului Sfînt lucrează prin acea legătură organică dintre propovăduitorul ereziei şi demon?! Prin acea legătură care taie posibilitatea sfinţeniei şi mîntuirii ?

În deplină contradicţie cu propriile cuvinte, autorii, falsificînd textul Canonului 15, afirmă că faptul învăţării de către episcop a minciunii, a propovădurii vreunui eres osîndit „nu se referă la pierderea Harului”. Dar se referă la faptul că un asemenea „episcop” nu este episcop, ci este un pseudo-episcop? Da, întocmai aşa. Dar prin pseudo-episcop lucrează Harul care lucrează prin episcopii adevăraţi, ortodocşi, adică prin cei care drept învaţă Cuvîntul Adevărului Lui? Oare acelaşi Duh (duh) lucrează prin episcopii ortodocşi şi prin pseudo-episcopi, adică prin eretici? Prin episcopii adevăraţi, legiuiţi, prin cei care drept învaţă Cuvîntul Adevărului, lucrează – fireşte – Duhul Adevărului. Iar prin cel care învaţă vreo erezie osîndită lucrează duhul demonic, al ereziei. Canonul spune clar că un episcop care învaţă vreun eres osîndit este în afara Bisericii. Prin cei aflaţi în afara Bisericii lucrează Harul Duhului Sfînt? Nicidecum! Căci nu sinodul îi dă afară din Biserică prin hotărîrile sale, ci ereticii înşişi, prin mărturisirea eresului, se situează – automat, în virtutea despărţirii ontologice a acelora de Cuvîntul Adevărului Lui – în afara Bisericii. Cei care insinuează că prin cei aflaţi în afara Bisericii lucrează Harul Duhului Sfînt „îi tăgăduiesc şi îi răstoarnă pe Sfinţii Părinţi, schimonosesc şi desfiinţează Evanghelia” – după cuvîntul semnatarilor înşişi.

+ + +

Biserica oficială şi Biserica lui Hristos

Tot semnatarii „îi mustră […] pe cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă, ca şi cum Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos, nu noi suntem salvatori ai Bisericii, ci Biserica ne salvează pe noi.”

Aceşti autori recunosc că „unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă”. Aceste mădulare, fiind căzute în eresul ecumenismului, sînt eretice sau nu sînt eretice? Sînt. Sau semnatarii cred, împotriva Canonului 15, că nu sînt, totuşi, eretice, aşteptînd semnele căinţei lor pentru ereziile lor? Sau aşteptînd un sinod care, iarăşi conform constatării unor semnatari, poate fi format doar din aceşti propovăduitori ai panereziei ecumeniste?

Printre aceste mădulare sînt preoţi şi episcopi? Sînt. Chiar semnatarii o afirmă. Aceşti episcopi care sînt „căzuţi în rătăcirea ecumenismului” sînt pseudo-episcopi sau sînt episcopi care „drept învaţă Cuvîntul Adevărului” Lui Dumnezeu? Sau, după învăţătura ad-hoc a semnatarilor, aceşti episcopi căzuţi în rătăcire nu sînt pseudo-episcopi, ci episcopi „care învaţă minciuna”, continuînd, totuşi, să fie episcopi, adică învăţînd cuvîntul minciunii şi, totodată, chivernisind Harul Duhului Sfînt? Iată ce crede despre aceasta Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„… conform dumnezeieştilor învăţături ale acestora [ale Sfinţilor Apostoli], şi dascălii Bisericii, şi sfintele soboare care s-au făcut în [diferite] vremi, dezrădăcinîndu-i pe cei ce au rămas nepocăiţi, i-au predat pierzaniei, după cum s-a scris: „Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5,6).”[3]

Oare cineva dintre episcopii BORo s-a lepădat de eretici, rupînd părtăşia cu ereticii din BORo? Nu. Oficial nimeni din episcopatul BORo, din „pleroma” ierarhiei BORo nu a rupt părtăşia de potir cu ereticii. Deci toți membrii BORo se află în părtăşie de potir cu ereticii. Deci, în legătură organică cu ereticii. Într-o legătură esenţială, intrinsecă, indisolubilă, constituind cu toţii un întreg unitar, acelaşi organism. Cu cine se află orice eretic în legătură organică? Cu cine alcătuiesc ereticii ecumenişti acelaşi organism? Oare poate fi un asemenea organism Trupul lui Hristos?

Ce se află în acelaşi potir cu eretici, în potirul ereticesc? Poate vreo sfinţenie să se afle în potir ereticesc? Sau în BORo fiecare episcop e cu potirul său „neamestecat” cu potirul altui episcop? În Biserica cea Adevărată Potirul întodeauna este Unul. După cum credinţa este una – cea adevărată. După cum Domnul este Unul – Cel Adevărat. (cf. Efeseni 4.5). Cel din Potir.

Alcătuiesc oare episcopii BORo un singur trup? Un ansamblu unitar, un tot întreg unitar, ale cărui părţi se află între ele în legătură organică, acelaşi organism? Din acest trup fac parte şi cei căzuţi în rătăcirea ecumenistă? Alcăuieşte oare Trupul lui Hristos această amestecătură de eretici şi părtaşi ai lor prin împărtăşanie? Dacă semnatarii afirmă că da (dar ei aceasta o afirmă), atunci în ce temei afirmă ei aceasta? Există vreo dovadă, vreun temei în Predanie că ereticii şi părtaşiii lor alcătuiesc Trupul lui Hristos? Predania, inclusiv Canoanele, spun exact contrariul: „Cum este deosebirea dintre lumină şi întuneric, aşa este şi deosebirea dintre Împărtăşania ortodoxă şi părtăşia ereticească. Prima luminează, cea de-a doua – întunecă: prima uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una viază sufletul, cealaltă – ucide.”[4]

Făcînd referinţă la Sfinţii Părinţi, în cartea sa, pr.prof. Theodor Zisis recunoaşte că „sinagoga [adunarea] ereticească nu este Biserică, ereticii şi cei aflaţi cu aceştia în părtăşie nu pot nicidecum alcătui Biserica.”[5] Cine – dintre oameni şi îngeri – poate spune ceva împotrivă la aceasta fără să fie anatema?

Chiar şi un singur eretic, un singur membru al Bisericii care propovăduieşte nestingherit (aceasta – nestingherirea – este condiţia necesară), adică neanatematizat (şi încă timp de aproape 100 de ani!), prin eresul lui spurcă întreaga adunare euharistică. Tocmai deaceea Canoanele Bisericii celei Adevărate opresc cu străşnicie chiar şi rugăciunea în comun cu ereticii, chiar şi în casă. Dar BORo face chiar „liturghie” cu ereticii săi, cu „unele mădulare ale sale căzute în rătăcirea ecumenistă”. Canoanele tocmai de aceea şi opresc orice părtăşie cu ereticii, chiar şi rugăciunea în comun, nemaivorbind de Liturghie, ca creştinii adevăraţi să nu se afle în acelaşi potir nelegiuit cu ereticii.

De ce autorii documentului socot că a te ruga împreună cu unii eretici (catolici, protestanţi, monofiziţi) este erezie, iar a te împărtăşi cu alţi (arhi)eretici, (pan)eretici (ecumenişti, inclusiv neocalendarişti, adogmatişti, serghianişti, filetişti, apostaţi, secularişti) sau chiar cu aceiaşi eretici (care au aceeaşi credinţă cu primii eretici, dar formal fac parte din altă instituţie cultuală) este acceptabil şi toţi aceştia se bucură de lucrarea prin ei a Harului Duhului Sfînt? În ce temei dogmatic, canonic, ecleziologic și istoric autorii afirmă această blasfemie împotriva Duhului Sfînt? Sau cumva nu este blasfemie să afirmi unele ca acestea?

Singura legătură – organică – a creştinului cu Biserica cea Adevărată este împărtăşirea legiuită din Potirul cel Adevărat ca urmare a credinţei celei singure adevărate, predanisită şi mărturisită nemincinos şi neîntrerupt de Adevărata Biserică pînă la sfîrşitul veacurilor din chiar începutul ei – Cincizecimea. În acea Biserică este cu neputinţă împărtăşirea dintr-un potir cu ereticii sau cu părtaşii lor. Acea Biserică salvează, mai creştineşte spus – mîntuieşte, mai exact, duce la Hristosul Cel Adevărat, nu la Antihrist. Dar nu cea care „rabdă”, tolerează – timp de aproape 100 de ani – în sine mădulare „rătăcite” care propovăduiesc nestingherit moartea veşnică, pierzania. Căci tocmai aceste mădulare – prin eresul lor necurmat – „taie posibilitatea sfinţeniei şi mîntuirea” celor aflaţi în părtăşie conştientă cu ei.

+ + +

Semnatarii fac o afirmaţie uluitoare: „…în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă, ca şi cum Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos [s.n.] …”

Prin asemenea afirmaţie semnatarii admit, şi încă o fac apăsat, că în Biserica lui Hristos pot să-şi facă mendrele, să gospodărească „mădulare” ale Trupului lui Hristos care „sînt căzute în rătăcirea ecumenistă”. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, adică Duhul Sfînt Însuşi, cei căzuţi în orice eres (sau cum spun mai „delicat” autorii „Mărturisirii …”, „cei cuprinşi de erezie”) nu mai sînt mădulare ale Bisericii.

După cum în mod automat, aşa cum afirmă semnatarii, – în virtutea lipsei ortodocşilor care să se opună prin neîmpărtăşire cu ereticii – se răspîndeşte deja de aproape 100 de ani – în Biserica oficială microbul ereziei, tot aşa „în mod automat” se retrage Harul. Dacă semnatarii admit că erezia se răspîndeşte în mod automat (dar ei o admit), de ce nu ar admite că şi Harul se retrage în mod automat în măsura în care „trupul Bisericii” este cuprins de erezie? Mai ales că ei înşişi afirmă că microbul ereziei se răspîndeşte în „tot trupul Bisericii”.

Noi ştim din Predanie una – Harul Duhului Sfînt nu lucrează prin eretici. Şi punctum. Noi ştim de la Sfinţii Părinţi că ereticii împreună cu părtaşii lor întru potir se unesc – organic – cu diavolul, nu cu Hristos (vezi mai sus cele mărturisite de Sfîntul Teodor Studitul). Pr. T. Zisis afirmă în cartea sa, făcînd referinţă la Sf. Teodor Studitul, că „cei care propovăduiesc eresul şi părtaşii lor nu sînt Biserică [s.n.]”. Oare prin neBiserică lucrează Harul ? Nu lucrează. Nicidecum.

În deplina tăgăduire a celor predanisite nouă de Biserică, semnatarii afirmă că, în ciuda „unor mădulare ale Bisericii căzute în rătăcirea ecumenistă” Harul nu se retrage din Biserica acestor mădulare, deci continuă să lucreze în ea. De ce atunci să nu fi continuat să lucreze Harul în „biserica” arienilor, în „cea” a monofiziţilor, în „cea” a nestorienilor, în „cea” a catolicilor, în „cea” a uniţilor”? Dar în Biserica ecumeniştilor, serghianiştilor, filetiştilor Harul de ce să lucreze? În ce temei? Afirmaţia precum că Harul ar lucra prin eretici („cei căzuţi în rătăcirea ecumenistă”) „încă neosîndiţi de vreun sinod ortodox” şi prin părtaşii întru acelaşi potir ereticesc este eres. Este hulă împotriva Duhului Sfînt.

O cu totul altă problemă este mîntuirea celor aflaţi în afara Bisericii Lui Hristos, într-un potir cu ereticii. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune foarte clar că nu ne putem pronunţa asupra sorţii în veşnicie a celor din afara Bisericii: Dumnezeu Judecătorul este Unul şi El hotărăşte, El mîntuieşte. Nu gîndurile şi atitudinile noastre. Cert era pentru Sfîntul Maxim că împărtăşirea lui cu ereticii era împotriva voii lui Dumnezeu, deci era împotriva mîntuirii sale.

+ + +

Afirmaţia privind Harul în BORo mai conţine o greşeală logică aproape de vicleşug: „ … în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt […] ca şi cum Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos.”

Într-adevăr, din Biserica lui Hristos-Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu poate să se retragă Dumnezeu-Duhul Sfînt. Nici automat, nici treptat, nici condiţionat, nici oricum altfel. Biserica lui Hristos şi Harul Duhului Sfînt Una sînt. Sînt legate indisolubil, formează în mod organic un tot întreg – Biserica Lui şi Harul. Căci Harul lui Dumnezeu, în ziua Cincizecimii, prin pogorîrea Sa asupra Apostolilor, a întemeiat Biserica Lui, Biserica lui Hristos.

Dat fiind că a fost tăgăduită lucrarea Harului în BOR, autorii ar fi trebuit să-şi întemeieze pe dovezi concrete afirmaţia lor precum că BORo ar fi Biserica lui Hristos. Fără asemenea dovadă, fără contra-argumente, doar negarea stearpă a prihănirii aduse, numai întăreşte încrederea în acea învinuire. Doar pentru oricine care are practica comunicării cu clericii BORo de orice rang este cunoscut că în această instituţie de tip cultual Canoanele nu se păzesc, adică se încalcă, Sfintele Taine nu se săvîrşesc (de ex. Botezul nu se face cu trei afundări, ci prin turnare, stropire, umezire şi fără nănaşi ortodocşi – cu credinţă predanisită), Tipicul slujbelor (care este parte inseparabilă a Sfintei Predanii) nu se mai urmează din anul 1925 cînd BORo a adoptat în calitate de învăţătură oficială eresul ecumenist şi antihristic al neocalendarismului (ceea ce face imposibilă urmarea Tipicului), cele 4 posturi de preste an rînduite categoric de Sfinţii Părinţi nu se respectă, episcopii vădit eretici (Corneanu, Anania, Drincec, Streza, Ciobotea, Plămădeală, Cristea, Arăpaşu şi alţii) precum şi cei în părtăşie cu aceştia nu sînt daţi anatemei, ci, în mod nelegiuit, anticanonic, „se bucură de cinstea cuvenită ortodocşilor”, BORo s-a unit „euharistic” cu monofiziţii prin Acordul ei din 1993 de la Chambesy (care nu este osîndit împreună cu semnatarii lui), în BORo sînt membri cuprinşi de erezie, membri care propovăduiesc erezia, care învaţă erezia, episcopatul BORo împreună cu toate eparhiile, mănăstirile şi parohiile sale sînt mădulare organice ale Consiliului Mondial al Bisericilor antihristice. Lista e lungă…

Şi aceasta, potrivit autorilor şi cosemnatarilor, este, necondiţionat, fără dovezi, fără contra-argumente, Biserica lui Hristos? Avînd atîtea şi chiar mai multe dovezi ale unei abateri tari de la Predanie, ale gospodăririi în ea a ereticilor, de ce autorii consideră că trebuie, în pofida tuturor acestor dovezi şi evidenţe, să credem în BORo ca în Dumnezeu? Cred în Dumnezeu-Tatăl, Cred în Unul Domn, Iisus Hristos, Cred şi în Duhul Sfînt Domnul, Cred în Una, Sfîntă …

Ce legătură – organică – de Predanie, canonică, euharistică este între episcopii (?) BORo şi Sfinţii Părinţi? Între Corneanu şi Sf. Marcu al Efesului? Între Anania şi Sfîntul Fotie cel Mare şi Sfîntul Grigorie Palama? Între Drincec şi Sfîntul Teodor Studitul şi sfinţii Iosif, Iorest şi Sava ai Ardealului? Între Ciobotea şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul? Etc. Este BORo parte organică a aceleiaşi Biserici din care fac şi au făcut şi vor face parte în veci Sfinţii Părinţi? Prea mare este prăpastia între practica şi învăţătura BORo şi Biserica Sfinţilor Părinţi ca să primim fără cercetare afirmaţia pe nimic fondată precum că BORo ar fi Biserica lui Hristos. Temeiuri împotriva acestei afirmaţii sînt sute, dar nici un temei pentru a considera această instituţie de stat drept Trupul lui Hristos. Toate acestea se referă în egală măsură la „tot trupul” Bisericii oficiale cum îşi autodefineşte în cartea sa identitatea religioasă pr. prof. Theodor Zisis.

În aceeaşi carte, pr. prof. T. Zisis constată că în Biserica oficială nu poţi găsi nici un patriarh ortodox şi nu crede că s-ar găsi vreo 2-3 episcopi care drept ar învăţa Cuvîntul Adevărului. Şi spune aceasta despre toate Bisericile Locale ale Ortodoxiei oficiale, inclusiv despre BORo. În BORo sînt circa 50 de episcopi. Dacă e să-l credem pe preotul profesor, semnatar de seamă al celor două „Mărturisiri …”, în BORo nu este patriarh ortodox şi dacă ar mai fi cel mult vreo 2-3 episcopi (în atare situaţie în toate celelalte 14 Biserici Locale ale Ortodoxiei oficiale nu ar mai fi nici un singur episcop ortodox). Oare 2-3 episcopi (eventual) ortodocşi pot să sfinţească întregul trup al BORo fiind în părtăşie cu ceilalţi 47-48 pseudo-episcopi? 

În ce legătură cu Adevărul se află cei căzuţi în rătăcirea ecumenistă? Oare în legătură organică? Au oare vreo oarecare legătură cu Adevărul? Sfinţenia şi mîntuirea se lucrează prin Harul Duhului Sfînt Care viază legătura organică dintre credincioşii în Adevăr şi Adevărul Însuşi. Iar a impune o legătură nefirească între lucrătorii minciunii – rătăcirea ecumenistă – şi Adevăr, şi Harul Duhului Sfînt, este blasfemie, este hulă împotriva Duhului Sfînt.

Rătăcirea ecumenistă este eres? Este. Chiar autorii o spun. Ce face erezia? „Erezia este minciună şi blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naşte ca înşelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfinţeniei şi a mântuirii.” – Exact aşa cum spun autorii. În ce temei autorii şi adepţii lor afirmă că cei care propovăduiesc erezia ecumenistă, adică minciuna şi blasfemia la adresa Cuvîntului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, ar alcătui Biserica lui Hristos?

Pr. prof. Theodor Zisis, cu referinţă la Sfîntul Teodor Studiul, spune în cartea sa: „ …el nu numai că nu se afla în ascultare, dar şi pe alţii îi povăţuia să dea dovadă de neascultare şi să înceteze pomenirea ereticilor şi a părtaşilor lor, căci cei ce propovăduiesc eresul şi cei care se află în părtăşie cu aceia nu sînt Biserică [s.n.].”[6] Adică, nu sînt Biserica lui Hristos. Căci altă Biserică nu există.

Neavînd nici un temei teologic, ecleziologic, soteriologic, eshatologic, canonic în favoarea caracterului ortodox al BORo (la fel ca şi în general în favoarea Bisericii oficiale – Ortodoxia oficială), autorii substituie, prin subterfugiu logic, adică în chip viclean, prin vicleşug, Biserica lui Hristos cu BORo.

Nu este nevoie să se demonstreze că din Biserica lui Hristos Harul Duhului Sfînt nu se retrage. Este evident. Dar faptul că în instituţia cultuală de stat denumită de către acest stat „Biserica Ortodoxă Română” lucrează Harul Duhului Sfînt trebuie întemeiat. Fără o atare întemeiere, fără a desfiinţa – ecleziologic, soteriologic, canonic, teologic, istoric – dovezile împotriva caracterului ortodox al BORo este o afirmaţie deşartă despre lucrarea Harului Duhului Sfînt în această instituţie cultuală. Sau poate, chiar, este blasfemie.

+ + +

ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …”: cripto-ecumenismul de expresie „ortodoxă”

În contextul celor discutate, apare într-o cu totul altă lumină definiţia trunchiată dată de autori Bisericii şi calităţii de membru al ei:

„Toţi cei care am fost botezaţi în Biserica Ortodoxă suntem membri deplini ai Bisericii.”

Lipsa oricărei referinţe la dreapta credinţă a celui botezat (a nănaşului în cazul Botezului copiilor mici) lasă loc pentru diversitatea credinţelor înlăuntrul Bisericii. Adică, în aceeaşi Biserică – Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească – ar încăpea şi cei cu credinţă eretică (propovăduitorii ereziilor, cei căzuţi în rătăcirea ecumenistă), şi cei care cred ortodox şi resping ereziile acestora, disociindu-se de ele, precum şi cei care ar osîndi aceste eresuri laolaltă cu propovăduitorii acestora – ereticii. Dar ştim şi de la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, şi de la Sfîntul Grigorie Palama că cel care este al Adevărului, este al Bisericii, şi cel care nu este al Adevărului, nu este al Bisericii.

Oare propovăduitorii eresurilor, oare cei căzuţi în rătăcirea ecumenistă sînt ai Adevărului sau sînt ai rătăcirii, ai eresului? Sau, poate, în anumite circumstanţe, în anumite condiţii, eresul şi/sau rătăcirea pot fi sinonime cu Adevărul? S-ar afla în vreo legătură organică cu Adevărul? Nicidecum. Căci eresul este antonimul absolut al Adevărului. Este un antonim necondiţionat. Deci şi aceştia care sînt ai rătăcirii, ai eresului, nu sînt nici ai Bisericii. Indiferent de circumstanţe şi de condiţii, aceştia sînt în afara Bisericii. Aceasta se referă şi la cei care sînt cuprinşi de erezii, şi la cei care învaţă erezii, şi la cei care răspîndesc microbul ereziei etc. Dar, potrivit celor mărturisite de autorii acestor „Mărturisiri …” şi de adepţii lor, toţi aceştia sînt membri ai Bisericii lui Hristos. Şi toţi aceştia sînt episcopi adevăraţi prin care, chipurile, lucrează Harul Duhului Sfînt.

Lipsa unei referinţe categorice, univoce, limpezi la cerinţa sine qua non, de neocolit, faţă de credinţa dreaptă, ortodoxă a tuturor celor care se vor a fi mădulare ale Bisericii Adevărate, discalifică deplin definiţia dată de semnatari Bisericii, calităţii de membru al Bisericii.

La fel şi introducerea noţiunii de „membru deplin” în loc de membru (mădular) lasă loc pentru o înţelegere greşită a Bisericii, a dogmei Bisericii. Membrii Bisericii, sub aspectul păcatelor proprii, pot fi foarte diferiţi – cu viaţă păcătoasă, cu viaţă sfîntă, cu orice fel de gradări între păcătoşenie şi sfinţenie (această gradare fiind văzută şi hotărîtă numai de Dumnezeu-Judecătorul). Dar toţi ei, indiferent de păcătoşenia lor (de sfinţenie nici nu vorbim), au credinţă dreaptă, ortodoxă. Cel puţin, ei nu propovăduiesc eresuri, nici nu le sprijină – nici prin vorbă, nici prin faptă, – şi  nici nu caută să afirme atitudini şi gînduri îndoielnice.

Cei care propovăduiesc eresul, care învaţă eresul au credinţă ortodoxă, dreaptă sau una neortodoxă, eretică? Iar dacă au credinţă eretică, dar sînt botezaţi în Biserică, sînt ei „membri deplini” ai Bisericii? Cel care are credinţă eretică este mădular al Trupului lui Hristos? Episcopul care propovăduieşte eresul este episcop sau este non-episcop, un pseudo-episcop?

După cum s-a afirmat deja în textul de faţă, această gradare a calităţii de membru deschide larg poarta – acea poartă care biruieşte şi a biruit „biserica” celor care au deschis-o – pentru admiterea în definiţia de ”Biserică” (nu în Biserica Adevărată) a ereticilor de diferite grade: suficient de eretic ca sa nu mai fie membru al Bisericii pînă la insuficient de eretic ca să nu fie membru al Bisericii. Ierarhii BORo şi, în general, toţi cei din Biserica oficială care propovăduiesc ereziile sînt insuficient de eretici ca să nu fie membri ai Bisericii? Sau unii dintre ei sînt deja suficient de eretici ca să nu mai fie membri ai Bisericii?

Gradarea calităţii de membru al Bisericii, introdusă de autori în „Mărturisirea …” lor conglăsuieşte, practic, întru totul cu recunoaşterea celor care propovăduiesc ereziiile, celor care învaţă erezia etc. în Biserica lor, ca membri ai Bisericii lor.

În legătură organică cu aceste afirmaţii („membru deplin” şi Botezul ca singur criteriu de apartenenţă la Biserica lui Hristos) se află şi calificarea de membri ai Bisericii dată de autori celor cuprinşi de erezii: „… arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii [s.n.].” Am analizat în partea I a prezentei lucrări caracterul fals, neortodox al acestei calificări: cel cuprins de erezie este eretic şi, în acest temei, nu este membru al Bisericii. Expresia numită înseamnă ca şi cum am spune „morţii vii”: cei cuprinşi de erezii sînt duhovniceşte morţi, iar membrii Bisericii sînt duhovniceşte vii căci Duhul Sfînt îi viază.

Astfel, teza întîi a autorilor „Mărturisirii …” afirmă posibilitatea unei diversităţi de credinţe în Biserica lui Hritos. Or, aceasta contrazice ceea ce ne spune Duhul Sfînt în Noul Testament: „Un Domn, o credinţă [s.n.], un Botez …” (Efeseni, 4.5) Nu două credinţe. Nu mai multe credinţe. Căci diversitatea credinţelor implică şi diversitatea domnilor. Admiterea unei asemenea diversităţi „transformă” Biserica Singurului şi Adevăratului Domn într-un panteon de eresuri, fiecare eres avîndu-și „domnişorul” său, zeişorul său, drăcuşorul său. Iar un asemenea panteon întruchipează realitatea unei promiscuităţi duhovniceşti, un ecumenism de expresie „ortodoxă”, după cum CMB-ul este un ecumenism de expresie protesantă. Iar papalitatea cu toate uniaţiile ei (catolico-„ortodoxe”, catolico-monofizite) este un ecumenism de expresie catolică. Şi toate laolaltă formează ecumenismul global, globalitar. „Leagănul viitoarei „Biserici” [a lui Antihrist], după mărturisirea din 1991 de la Canberra a mitropolitului Kirill Gundeaev, acum patriarh al unei Biserici Locale („Patriarhia Moscovei”) a Bisericii oficiale mondiale, făcută despre rostul CMB – acela de a fi leagănul viitoarei Biserici …[7]

Diversitatea de credinţe admisă de autorii şi semnatarii „Mărturisirii …” în Biserica lor conglăsuieşte organic cu cele mărturisite cu toată dezinvoltura şi tăria de actualul întîistătător local Kirill al Bisericii oficiale.

+ + +

TEZA A DOUA

Teza a doua privind atitudinea autorilor şi a părtaşilor lor faţă de eres: „… noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică”, „… ne disociem de poziţia tuturor celor care învaţă sau practică ereziile numite mai sus”, „… ne disociem de toate acţiunile lor ecumenist-sincretiste …”, „…ne disociem de poziţia lor…”

ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …”: diversitatea „ortodoxo”-ecumenistă în unitate de potir

Am analizat mai amănunţit în partea a III-a sensul ecleziologic al actului de respingere a ereziilor şi cel de disociere de ele. În acest context sînt de subliniat două momente-cheie:

(1) autorii au, în pofida învăţăturii Bisericii lui Hristos, două atitudini distincte, diferite – una faţă de erezii şi alta faţă de eretici, adică faţă de „propovăduitorii ereziei”, de „cei care învaţă erezia” etc.;

(2) atitudinea lor faţă de erezii se deosebeşte şi ea de învăţătura Bisericii lui Hristos.

Atitudinea faţă de eretici este subiectul tezei a treia (vezi mai jos).

De ce autorii folosesc două cuvinte cu sens contextual foarte apropiat – respingerea şi disocierea – pentru a-şi defini atitudinea lor faţă de eresurile apăsat stăpînitoare în Biserica lor, după cum chiar pr. prof. T. Zisis recunoaşte în cartea sa (vezi partea I-a)? De ce nu a fost suficient să fie folosit doar unul dintre acestea două ? Dacă le repetă în paralel şi împreună pe parcursul întregului document, înseamnă că ei consideră important să le folosească împreună. Căci fiecare în parte nu va reda suficient de exact atitudinea autorilor faţă de erezii, ci numai fiind folosite împreună.

În „Mărturisire …” în raport cu ereziile propovăduite de membrii Bisericii oficiale verbul a respinge se foloseşte de unul singur o singură dată, împreună cu verbul a se disocia – o singură dată („respingem şi ne disociem”). Verbul a se disocia se foloseşte de unul singur de trei ori şi o singură dată împreună cu verbul a respinge. Aceste calificări ale atitudinii semnatarilor se folosesc la acelaşi obiect – ereziile. Avem, astfel, o precumpănire netă a sensurilor verbului a se disocia asupra sensurilor verbului a respinge. Dat fiind că aceste cuvinte definesc atitudinea semnatarilor faţă de acelaşi obiect şi faptul că în acea singură dată cînd ele sînt întrebuinţate împreună ele sînt unite prin conjuncţia „şi”, rezultă că autorii socot că doar împreună aceste cuvinte desemnează mai exact atitudinea lor faţă de ereziile respective.

Pentru împrospătare reproducem aici sensurile cele mai apropiate contextului documentului:

A disocia: 1. (Chim.) A scinda în mod reversibil o moleculă în molecule mai simple sau în ioni; a descompune temporar şi reversibil o combinaţie. 2. A despărţi, a separa, a delimita între ele noţiuni, probleme, idei care formează de obicei un ansamblu unic.

A respinge: 1. A refuza, a nu admite, a nu accepta. 2. A îndepărta de la sine, a da la o parte. ♦ A arunca înapoi

Disocierea, după cum am văzut la locul cuvenit, comportă ideea de reversibilitate a separării, de vremelnicie, provizorat a ei, totodată ea se referă la distincţia dintre idei, noţiuni, probleme (nu dintre persoane) care formează un ansamblu unic. În acest sens disocierea vine să diminueze sensurile şi percepţia respingerii. Căci respingerea comportă o atuitidine un pic mai fermă – a îndepărta de la sine, a arunca înapoi, a refuza. Dacă unim într-un ansamblu unic aceste două cuvinte (sensurile acestor cuvinte), dacă facem între ele o legătură organică, atunci rezultă univoc că îndepărtarea de la sine a ereziilor, aruncarea lor înapoi, refuzul lor are un caracter reversibil şi temporar, totodată excluzînd ideea de despărţire netă, definitivă şi categorică a atitudinii autorilor faţă de ereziile respective. Un fel de respingere provizorie, condiţionată. O semi-respingere. O respingere domoală. O respingere relativă, nu una absolută.

Respingerea absolută tinde, ca sens, spre sensul de osîndire, fără să coincidă cu acesta. Istoria şi învăţătura Bisericii foloseşte – în toate cazurile – în ceea ce priveşte definirea atitudinii ei faţă de eresuri aceste calificări: osîndirea, anatema. Aceleaşi cuvinte Biserica le foloseşte şi faţă de propovăduitorii eresurilor, doar că se mai adaugă termenul bisericesc de afurisire (în limbajul modernist-ecumenist – „excomunicare”).

Aceste cuvinte comportă sensuri ontologic diferite de sensurile respingerii, cu atît mai mult, de cele ale disocierii. Cuvintele ortodoxe arată, după cum s-a spus deja în partea a III-a, o despărţire categorică, netă, definitivă, una ontologică, deci, una absolută. Cel care osîndeşte vede deplina incompatibilitate – în veşnicie – între credinţa lui şi credinţa pe care el o osîndeşte. Căci eres se numeşte credinţa care este potrivnică Adevărului absolut.

Mai mult chiar, toate cele trei calificări – osîndirea, anatema şi afurisirea – comportă un atribut comun lor şi fundamental. Ele toate ţin nemijlocit de împărtăşanie, mai exact, de imposibilitatea ontologică a împărtăşaniei cu cei care se asociază pe ei înşişi între-un fel sau altul cu ideile date anatemei, osîndite, afurisite. Astfel, toate aceste trei cuvinte se axează pe Potir. Pe acel Unic Potir care nu admite nimic din cele ale minciunii, ci numai şi numai cele ale Adevărului.

Nici respingerea, nici disocierea nu comportă nici cea mai mică aluzie, fie şi una de tip conotaţional, la Împărtăşanie, deci, la Potir.

Legătura dintre osîndire, anatema şi afurisire, cu raportare la eres, este una organică: eresul nu poate să existe decît osîndit, afurisit, anatematizat. Şi nu altfel. Nu respins, nu disociat de el. Dacă este vorba de vreun eres, atunci este vorba de osîndirea lui. Nu poate exista aparte eresul şi aparte osîndirea. Legătura dintre respingere (disociere) şi eres este una nefirească, una falsă. Una neortodoxă.

Respingerea pe care o afişează semnatarii faţă de eres este o respingere relativă. Nici măcar nu este una absolută. Relativă – înseamnă condiţionată. Absolută – înseamnă necondiţionată. Condiţionată înseamnă că, în anumite condiţii, ereziile sau anumite părţi ale lor, pot fi, totuşi, acceptate sau, dacă nu, atunci, cel puţin, tolerate. Bineînţeles, tolerate împreună cu cei care le propovăduiesc şi cu părtăşia de potir cu aceia.

Osîndirea eresului, la fel ca şi anatema eresului este absolută. În vecie. Căci eresul este abatere de la Adevăr. Iar Adevărul este veşnic, este vecuitor, este supra-veşnic. De aceea, orice ce nu este conform Adevărului se deosebeşte de El la modul absolut –în veşnicie, în supra-veşnicie.

Atitudinea ortodoxă faţă de erezii: ereziile trebuiesc osîndite. Adică ortodocşii se despart ontologic, întru veşnicie de ereziile osîndite. Ceea ce nu este cazul, după cum am arătat la locul cuvenit, în ceea ce priveşte respingerea lor şi disocierea de ele.

„Delicateţea” cu care semnatarii tratează ereziile se înscrie organic pe linia minimalismului ecleziologic arătat mai sus (criterii minime faţă de calitatea de membru al Bisericii, admiterea ca membri ai Bisericii pe ierarhii care propovăduiesc ereziile, afirmarea că prin ierarhii (arhi)eretici lucrează Harul Duhului Sfînt). Constatăm o legătură organică între nedorinţa semnatarilor de a osîndi „ereziile care au cuprins pe unii membri ai Bisericii” şi „scăparea” (omiterea) referinţei la unitatea credinţei în definiţia calităţii de membru al Bisericii.

Dacă ne amintim că disocierea înseamnă diferenţierea între idei care formează un ansamblu unic, rezultă în mod univoc următoarele: ideile ortodoxe ale autorilor documentului se diferenţiază, se separă – reversibil şi temporar, – se disociază de ideile ecumeniste ale respectivilor propovăduitori. Dar, atît ideile autorilor, cît şi ideile celor căzuţi în erezie, formează ansamblul unic al Ortodoxiei oficiale care este credinţa Bisericii oficiale.

Astfel, în Ortodoxia oficială încap şi se împacă în mod organic mai multe idei – şi cele tradiţional ortodoxe, şi cele ecumeniste – alcătuind împreună organismul credinţei Bisericii comune a semnatarilor şi a celor căzuţi în rătăcirea ecumenistă. Prin conceptul de disociere se asigură teza întîi – admiterea diversităţii de credinţe la membrii deplini ai Bisericii oficiale. Pentru creştinii oficiali nu unitatea credinţei adevărate, cu atît mai mult nu Potirul, este ceea ce i-ar face Trup comun cu Hristos, ci Botezul (cel fără trei afundări, dar cu trei stropiri, sau cu trei turnări, sau cu trei umeziri și cu nănaşi neortodocşi, adică cu oameni care nu cunosc credinţa adevărat ortodoxă).

ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR: euharisto-centrismul

Autorii recurg la o atitudine „ne-euharistică” faţă de erezii tocmai prin întrebuinţarea calificativelor de „respingere şi disociere”: aceste calificative nu comportă vreo referinţă la Euharistie. Şi autorii folosesc aceste calificative în locul atitudinii ortodoxe strict „euharistico-centrice” – osîndirea-anatema-afurisirea: toate aceste calificative comportă sensul de rupere a părtăşiei de potir cu cei osîndiţi, anatematisiţi, afurisiţi. Această înlocuire a calificativelor ortodoxe cu altfel de calificative face să transpară, să se înfiripeze, să prindă contur o ecleziologie străină, nefirească pentru Ortodoxia cea adevărată. Dar această nouă ecleziologie este una firească, organică pentru Ortodoxia oficială, pentru „Biserica oficială”.

Ortodoxia este, prin definiţie, Hristo-centrică: în centrul ei se află Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu – Una şi nedespărţită, Dumnezeu-Omul, Mîntuitorul, Răscumpărătorul şi Judecătorul lumii. Prezenţa văzută a lui Hristos în mijlocul nostru este Taina Sfintei Împărtăşanii – Euharistia. De aceea, a spune că Ortodoxia este Hristo-centrică înseamnă a spune că ea este euharistico-centrică, este centrată, axată pe Împărtăşanie, căci Împărtăşania este, potrivit Sfinţilor Părinţi, inima Ortodoxiei, este Taina Creştinătăţii (Sf. Teodoret al Cirului).

În Ortodoxia hristică, hristo-centrică, deci, cea singura adevărată, totul converge spre Potir, spre Potirul Vieţii celei adevărate, celei întru veşnicie, întru Lumina cea neapropiată şi neînserată. În Ortodoxie, Hristos este măsurarul tuturor lucrurilor, gîndurilor, năzuinţelor, dorinţelor, faptelor. Iar Hristos-Dumnezeu este de nedespărţit de Hristos-Omul, de Dumnezeu Înomenit, de Potir, de Preasfînt Trupul Său şi de Preacurat Sîngele Său. Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Aşa este şi Potirul Său. De aceea, nimic neizvorît din El, din Cuvîntul Lui, nu poate avea vreo atribuţie la Potir, vreo părtăşie la Potir. Cu atît mai mult eresurile. Căci ele neagă ontolgic Adevărul. Neagă mîntuirea (taie posibilitatea mîntuirii), Potirul fiind „paharul mîntuirii”. Eresurile sînt hulă împotriva Duhului Sfînt Carele, la epicleză, în miezul Canonului euharistic, preface pîinea şi vinul în Trupul şi Sîngele lui Iisus Hristos Cel Înviat. Iar legătura – organică – între Duhul Sfînt şi Cele din Potir se face prin credinţa – dreaptă – a episcopului care chiverniseşte Harul Duhului Sfînt şi al cărui nume se pomeneşte la Liturghie, la Taina Tainelor. Pomenirea numelui episcopului ortodox la Liturghie este singura chezăşie a dreptei credinţe, singura chezăşie a Cuvîntului Adevărului învăţat, propovăduit de el.

Iar dacă „episcopul” este cuprins de erezii, învaţă erezii, este pseudo-episcop, atunci ce legătură – prin credinţa lui – poate fi între Duhul Sfînt şi cele din potir? Căci pseudo-episcopul este cel care huleşte Duhul Sfînt şi, atunci, Duhul Sfînt nu voieşte să lucreze prin el, prin credinţa eretică care este eresul propovăduit (prin faptă şi/sau cuvînt) al acelui non-episcop. Dar ce duh, în acest caz, lucrează prin credinţa eretică a episcopului pomenit la Liturghie? Ştim de la Sfinţii Părinţi că fiecare eres este chivernisit de un demon. Tocmai de aceea Sfîntul Teodor Studitul, dar şi alţii, afirmă cu toată tăria că împărtăşirea din potirul ereticesc este împărtăşire cu potrivnicul lui Hristos, adică cu diavolul, cu cel cu care se uneşte eresul „episcopului” pomenit, credinţa acestuia.

Aceeaşi este valabil şi pentru „episcopii” care, fără a propovădui eresul şi chiar osîndindu-l, sînt părtaşi cu pseudo-episcopii la acelaşi potir. Căci prin această părtăşie ei (1) acceptă părtăşia cu ereticii şi cu potirul lor şi (2) prin această părtăşie ei sfidează Duhul Sfînt, devenind co-hulitori, împreună-hulitori cu ereticii ai Duhului Sfînt. Doar „episcopii”-părtaşi la eres sînt împreună-„liturghisitori” cu ereticii, chiar dacă în vorbe i-ar fi osîndit. Fapta „grăieşte” mai mult decît vorba. Fapta arată credinţa cea adevărată a „episcopului” aflat în părtăşie cu ereticii. Aceasta se referă în egală măsură şi la preoţii care pomenesc la slujbele lor numele vreunui „episcop” eretic.

Amintim aici, iarăşi, cele spuse acestor clerici de către Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Auziţi toţi care mîncaţi împreună cu ereticii hotărîre dureroasă: sînteţi vrăjmaşi ai lui Hristos.”[8]

Tocmai din pricina celor spuse erezia trebuie osîndită, căci, după cuvîntul însuşi al autorilor, ea „este minciună şi blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naşte ca înşelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfinţeniei şi a mântuirii.”

Cum poţi să nu osîndeşti erezia, dacă ştii şi mărturiseşti acestea despre lucrarea ei împotriva mîntuirii, împotriva lui Dumnezeu-Cuvîntul?

Ca orice faptă, fapta osîndirii eresului are roadele ei. Rodul osîndirii eresului este osîndirea ereticilor. Iar osîndirea ereticilor înseamnă ruperea oricărei părtăşii cu aceia, înainte de toate, a părtăşiei de potir.

Dar care este rodul respingerii ereziilor şi al disocierii de ele? Este mustrarea ereticilor. Iar mustrarea ereticilor înseamnă continuarea co-împărtăşirii cu aceia, rămînerea cu aceia în acelaşi potir al spucrăciunii care uneşte cu diavolul.

După cum osîndirea implică despărţirea fizică şi ontologică de potirul spurcăciunii şi rămînerea în Potirul Vieţii, tot aşa disocierea implică păstrarea unirii fizice şi ontologice cu potirul spurcăciunii şi despărţirea fizică şi ontologică de Potirul Vieţii. De Hristos.

Abordarea și mesajul autorilor „Mărturisirilor…” reprezintă o construcție ce se reazemă pe trei piloni – acele trei teze despre care am pomenit mai sus, primele două fiind și analizate. 

Teza întîi implică – organic – teza a doua. Astfel că însuşirea și mărturisirea unei atitudini neortodoxe faţă de eres şi, respectiv, respingerea reacției ortodoxe (patristice) faţă de eres – osîndirea necondiţionată, absolută şi imediată (dar nu peste „aproape 100 de ani”) cimentează părtășia în jurul potirului ereticesc. Iar, după cum am văzut mai sus, roadele osîndirii eresului sînt cu totul altele decît cele ale așa-numitei „respingeri și disocieri” pe care au mizat stăruitor (intenționat) autorii „Mărturisilor…”. 

Fără a insinua teza întîi – cea cu diversitatea promiscuă a credinţelor în jurul potirului – nu ar fi fost posibilă insinuarea tezei a doua – cea cu respingerea şi disocierea. Iar fără a insinua teza a doua, nu ar fi fost posibilă, nu ar fi fost credibilă insinuarea tezei a treia. Anume această teză urmează să o analizăm în continuare.

+ + +

TEZA A TREIA: „mustrarea” ca părtăşie necondiţionată cu ereticii Bisericii oficiale

Teza a treia cu privire la mustrarea ereticilor şi aşteptarea din partea lor a unor semne de căinţă: „… îi mustrăm, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor (pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu) …”; „… noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”; „…aşteptând să dea semne de pocăinţă publică …”

La locul cuvenit am arătat că Sfinţii Părinţi nu folosesc mustrarea ereticilor, a propovăduitorilor de eresuri drept model de atitudine faţă de ei. Porunca lor este unanimă şi scripturistică – „fugiţi de ei”, „depărtaţi-vă” de ei, osîndiţi-i, încetaţi pomenirea lor la Liturghie, curmaţi părtăşia de potir cu ei, nu vă rugaţi cu ei, „nu le spuneţi „Bun venit!” şi altele de acelaşi fel.

Semnatarii documentului resping ereziile şi se disociază de ele. Învăţătura ortodoxă foloseşte aceeaşi atitudine faţă de eres ca şi faţă de eretici – osîndirea. Pe cînd semnatarii fac altfel. Dacă resping ereziile, de ce să nu-i respingă şi pe cei care promovează ereziile, adică pe eretici? Dacă i-ar respinge, ca şi pe eresul lor, în ce formă s-ar manifesta această respingere de către ei a „episcopilor” lor, a „patriarhilor” lor? Cum concret se înfăptuieşte respingerea acestor propovăduitori ai eresurilor? Ce formă ar fi în afară de nefrecventarea acelor locaşe la care se pomeneşte numele acestor propovăduitori ai eresurilor?

Adică respingem ereziile, dar nu pe eretici: chipurile un „mădular al Bisericii” poate crede în erezii şi a le propovădui, continuînd a fi „mădular al Bisericii”. A respinge erezia, fără a respinge pe eretic care continuă să propovăduiască erezia – ce rost are? Cum, în acest caz, se curmă eresul în Biserică? Nicicum. În aceeaşi „Biserică” rămîn, astfel, şi „respingătorii” ereziei în acelaşi potir laolaltă cu propovăduitorii ereziei. Ce se află într-un potir cu ereticii şi „respingătorii” ereziei? Cu ce se împărtăşesc „respingătorii” ereziei din acelaşi potir cu ereticii?

Situaţia este identică şi în cazul în care autorii s-ar fi disociat de propovăduitorii eresurilor, după cum ei s-au disociat de eresurile propovăduite de aceia. În ce formă este posibilă disocierea de fapt de aceşti ierarhi propovăduitori ai eresurilor? Există vreo formă care să nu se reducă la încetarea părtăşiei de potir cu aceia?

Deci, chiar şi folosirea aceloraşi atitudini faţă de eretici ca faţă de eresuri ne conduce la ruperea comuniunii de împărtăşanie şi de rugăciune cu ereticii. Ar putea oare, în asemenea caz, să se disocieze autorii de propovăduitorii ereziei, dar rămînînd asociaţi personal acestor propovăduitori? Fiind, astfel, asociaţi la acelaşi potir. Disocierea este antonimul asocierii. De ce, atunci, faţă de eretici se procedează invers decît faţă de ereziile lor? Astfel , sîntem martori la o lipsă de consecvenţă a atitudinii semnatarilor faţă de eres şi faţă de cei care răspîndesc eresul „în tot trupul Bisericii”.

Autorii documentului afirmă:

„Declarăm public faptul că aşa-zişii reprezentanţi care fac compromisuri dogmatice şi gesturi liturgice condamnate de Canoanele Bisericii se reprezintă doar pe ei înşişi, nu ne reprezintă pe noi, credincioşii Bisericii Ortodoxe şi nici Biserica în plinătatea (pleroma) Ei …”

Reprezentanţii oricăror obşti făptuiesc în numele sobornicesc al obştii. Tocmai din această pricină ei se şi numesc reprezentanţi căci ei reprezintă obştea dată. Obştea este prezentă in integro în persoana lor.

Dacă obştea nu este de acord cu ceea ce au făcut reprezentanţii ei, atunci obştea – ca obşte, ca pleromă – dezavuează faptele, spusele lor şi le retrage statutul de reprezentant. Dacă obştea nu le retrage acest statut odată cu dezavuarea celor declarate / semnate de aceia, atunci obştea, ca pleromă, este de acord cu faptele lor.

Dacă în obşte sînt unii care sînt în dezacord cu obştea (nu cu reprezentanţii care sînt nişte executanţi ai sarcinilor obştii pentru cei din afara obştii), atunci aceştia nu au decît să-şi suspende statutul de membru al obştii date pînă la revenirea obştii la poziţia celor care se îngrădesc de obştea respectivă.

Atît timp cît episcopatul nu a dezavuat semnăturile reprezentanţilor săi, atît timp episcopatul este de acord cu cele făptuite de aceia. Cei care socot că cele făcute sînt eres nu au decît, potrivit Canonului 15, să se îngrădească de un asemenea episcopat pînă la revenirea lui la Dreapta Credinţă. Aceasta din urmă este valabil numai în condiţiile în care acel episcopat a căzut în eres numai în cazul concret pe care îl au în vedere cei îngrădiţi. Adică în cazul în care episcopatul nu se află în eres deja de „aproape 100 de ani”.

Mustrarea nu decurge şi nici nu rezultă din respingerea eresurilor şi nici din disocierea de ele. Totuşi, nesocotind logica, nesocotind Canonul 15, nesocotind învăţătura Sfinţilor Părinţi, autorii construiesc o legătură neorganică, nefirească între respingerea eresurilor şi mustrarea propovăduitorilor lor. Mustrarea ereticilor nu are reazem, nu are temei nici în respingerea eresurilor, nici în disocierea de ele, cu atît mai mult nici în osîndirea lor.

Unul dintre principalii semnatari, pr. prof. Theodor Zisis, făcînd în cartea sa o prezentare amplă a practicii şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi privind felul în care trebuie trataţi propovăduitorii eresurilor, concluzionează:

„Din aceste şi alte afirmaţii rezultă că pentru Cuviosul Teodor [Studitul] încetarea părtăşiei (comuniunii) înseamnă nu doar o oarecare critică sau mustrare a faptelor, dar anume încetarea pomenirii liturgice a numelui episcopului [care învaţă erezia – s.n.].”

Observăm că nici Sfîntul Teodor Studitul, nici pr. prof. T. Zisis nu fac nici o referinţă la nevoia convocării vreunui sinod care să osîndească pe eretici.

În pofida acestei proprii concluzii, dumnealui, împreună cu ceilalţi semnatari, procedează cu exactitate invers: el îi mustră pe eretici, continuînd părtăşia de potir cu aceştia. Ne ciocnim de un post-modernism cras: una spunem (argumentăm) şi facem invers celor argumentate. Cuvintele comportă un sens, iar faptele care pretind a realiza acele cuvinte comportă un sens potrivnic cuvintelor.

Faptul că semnatarii

(1) exclud din definiţia Bisericii Ortodoxe unitatea credinţei,

(2) refuză să-i numească pe propovăduitorii eresurilor drept eretici,

(3) au ocolit folosirea osîndirii eresurilor,

(4) au exclus folosirea respingerii şi chiar a disocierii de eretici,

(5) au introdus mustrarea ereticilor în loc de încetarea pomenirii lor la Liturghie şi

(6) au răstălmăcit şi falsificat Canonul 15

ne face să afirmăm că toate acestea au fost făcute în mod deliberat cu un singur scop: păstrarea – necondiţionată – a părtăşiei de potir cu ereticii. Mai exact, excluderea necondiţionată a posibilităţii ruperii părtăşiei cu ereticii.

„Mărturisirile …” „taie posibilitatea” ruperii părtăşiei de potir cu ereticii. Adică, aceasta este esenţa, de fapt, a celor două „Mărturisiri împotriva ereziilor” – menţinerea necondiţionată a unităţii potirului cu ierarhia Bisericii oficiale, menţinerea necondiţionată a unităţii instituţionale şi de credinţă (sincretică, deci, eretică) a Ortodoxiei oficiale.

+ + +

>> Partea 6 (ultima)

 

[1] Sf. Teodor Studitul. „Scrisoarea 36. Lui Euprepian şi celor dimpreună cu el, în „Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”., Vol. I, Editura „Sofia”, Buc., 2006. „Scrisoarea 39. Egumenului Teofil”, pag. 42.

[2] http://dexonline.ro/definitie/organic

[3] „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Idem, pag. 181.

[4] Scrisoarea 154. Curatorului Constantin. În «Творения Святаго Отца нашего преподобнаго Феодора Студита …». Санкт-Петербургъ. 1867, ч. 3-я, стр. 742.

[5] Pr.prof. Theodor Zisis. Op. cit.

[6] Pr.prof. Theodor Zisis. Op. cit.

[7] https://www.youtube.com/watch?v=uCAbnOEP6k0

[8] „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Op. cit., pag. 170.