Problema nou-calendarismului conservator sau despre „tradiţionalismul” cripto-ecumenist (+video)

Discurs ţinut de Pr. Maxim (Maretta) la Conferinţa Interortodoxă „Ortodoxia şi Ecumenismul Modern”,

Universitatea Chicago, 5/18 martie, 2007.

Sfinţiilor voastre, Părinţi şi Fraţi, Doamnelor şi Domnilor,

Aş vrea sa vă vorbesc astăzi despre problema nou-calendarismului conservator. Cînd spun „nou-calendarişti conservatori”, mă refer la cei care consideră eronată, regretabilă sau chiar eretică, într-o oarecare măsură, introducerea calendarului gregorian şi participarea la mişcarea ecumenică, dar, cu toate acestea, rămîn în bisericile care ţin calendarul nou şi încurajează ecumenismul. Deşi nou-calendariştii conservatori consideră, pe bună dreptate, Ortodoxia drept unica şi singura Adevărată Biserică a lui Hristos şi păzesc dogmele şi rînduielile Ortodoxiei cu rîvnă admirabilă, ei sînt sub episcopi care neagă aceste dogme şi distrug evlavia tradiţională. Cu toate că această situaţie le este cu siguranţă incomodă, ei sînt nevoiţi să o justifice şi să invoce următorul argument:

• Participarea episcopilor noştri la mişcarea ecumenică este greşită, însă aceasta este doar un abuz şi nu o erezie, iar dacă se consideră erezie, atunci doar la nivel personal, nu şi oficial.

Prin urmare, biserica ca un tot întreg nu este implicată în erezie şi ei pot, cu conştiinţa împăcată să rămînă în comuniune cu episcopii. Acest raţionament stă, în fond, la baza tuturor încercărilor riguroase de a justifica rămînerea în biserica nou-calendaristă sau ecumenistă şi nerevenirea la Biserica de stil vechi sau Biserica Ortodoxă tradiţională.

Argumentul în sine ridică întrebarea: Ce este de fapt un document oficial? În realitate, Sfinţii Părinţi nu au făcut niciodată o distincţie între erezia oficială şi cea neoficială. Istoria Bisericii atestă cazuri în care, dacă un episcop proclama o erezie predicînd în biserică, ascultătorii rupeau imediat comuniunea cu el, iar ceilalţi episcopi ai Bisericii făceau acelaşi lucru din momentul constatării veridicităţii acuzaţiilor, dîndu-i posibilitatea de a se lepăda de rătăcire. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi cazul lui Nestorie. Cu toate acestea, voi accepta provocarea şi voi demonstra că biserica de stil nou a adoptat, incontestabil, învăţături eretice la nivelul cel mai oficial posibil: proclamarea publică de către Patriarh şi aprobarea de către Sinodul Bisericii.

În 1948 a fost creat Consiliul Mondial al Bisericilor, o organizaţie mondială a cărei singur scop este promovarea ecumenismului şi a principiilor eclesiologice non-ortodoxe care stau la baza ecumenismului. Patriarhul Constantinopolului şi cîteva Biserici Ortodoxe sînt membri fondatori ai Consiliului Mondial al Bisericilor, ceea ce demonstrează că ei sincer împărtăşesc scopurile şi convingerile Consiliului; mai mult decît atît – ei au contribuit la formularea acestor scopuri şi convingeri. Carta Consiliului prevede:

Scopul principal al comuniunii bisericilor membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor este chemarea la unitatea vizibilă intr-o singură credinţă şi frăţie euharistică. Aspirînd spre o părtăşie în credinţă şi viaţă, mărturisire şi slujire, bisericile, prin intermediul consiliului vor:

* Promova ideea cucernică a iertării şi a împăcării în spiritul responsabilităţii reciproce, edificarea relaţiilor strînse printr-un dialog teologic şi schimb reciproc de resurse umane, spirituale şi materiale;

* Facilita mărturisirea comună şi se vor susţine reciproc în activitatea misionară şi evanghelică;

* Încuraja formarea conştiinţei ecumeniste prin procese educaţionale şi a unei concepţii de viaţă comunitară, înrădăcinată în toate contextele culturale;

* Oferi asistenţă reciprocă în relaţiile cu membrii comunităţilor de alte confesiuni;

* Stimula refacerea şi creşterea în ce priveşte unitatea, venerarea, activitatea misionară şi slujirea.

Pentru a consolida mişcarea ecumenică, Consiliul va:

* Îmbunătăţi relaţiile dintre bisericile ce fac parte din el şi va stabili legături cu cele din afara lui;

* Stabili şi menţine relaţii cu consilii naţionale, conferinţe regionale ale bisericilor, organizaţii ale comuniunilor mondiale creştine şi alte instituţii ecumenice;

* Susţine iniţiative ecumenice la nivel regional, naţional şi local;

* Facilita crearea unei reţele de organizaţii ecumenice;

* Asigura menţinerea coerenţei diverselor manifestări ale mişcării ecumenice.

Aceste principii sînt total inacceptabile pentru cei cu viziune ortodoxă asupra Bisericii. Ele demonstrează că erezia cu care se confruntă Ortodocşii nu constă doar în comuniunea cu o biserică căzută în erezie (ceea ce încă nu s-a întîmplat, cu excepţia monofiziţilor), ci şi în ideea că grupurile eretice din afara Bisericii fac, într-un fel, parte din Biserică, şi că Biserica Ortodoxă, la rîndul ei, face parte dintr-un întreg mai mare, constituit atît din ortodocşi, cît şi din heterodocşi. Astfel, orice declaraţie care oferă statut ecleziastic unei instituţii din afara Bisericii este o declaraţie eretică, deoarece Biserica Ortodoxă reprezintă plinătatea Bisericii. Celelalte aşa-numite biserici nu sînt decît nişte false consilii înfiinţate în opoziţie cu Una, adevărata Biserică. Ele sînt anti-biserici. Carta şi misiunea – denumirea însăşi – a Consiliului Mondial al Bisericilor atacă esenţa doctrinei Ortodoxe, plasînd toate „bisericile” pe aceeaşi treaptă ontologică. Mai mult decît atît, Consiliul Mondial al Bisericilor recunoaşte în mod expres doar o singură mişcare ecumenică, adică cea promovată de el. Consiliul nu lasă loc pentru un Ecumenism Ortodox valid care ar avea ca scop convertirea heterodocşilor. Nimeni nu poate să pretindă că scopul implicării Ortodoxiei în Ecumenism este mărturisirea Ortodoxiei, din moment ce unica latură implicată a „Ortodoxiei” este cea care poate fi conformată principiilor expuse în Carta Consiliului Mondial al Bisericilor, un document care, după cum am văzut, neagă învăţătura Ortodoxă despre Biserică. Ecumenismul este exact opusul evanghelizării.

Orice biserică care devine membru al Consiliului Mondial al Bisericilor acceptă prin această aderare conceptele care stau la baza existenţei Consiliului. Aceste concepte devin parte a convingerilor (a credinţei)împărtăşite de biserica individuală respectivă. Patriarhia Constantinopolului şi celelalte Biserici nou-calendariste nu doar au acceptat şi au formulat aceste principii, ci şi-au demonstrat aderarea continuă la ele în diferite moduri în ultimii 60 ani. Astfel, nu încape îndoială că doctrina oficială a bisericilor nou-calendariste aparţine ecumenismului eretic, chiar dacă mulţi credincioşi nou-calendarişti personal dezaprobă poziţia bisericilor lor.

Odată adoptate principiile ecumeniste, bisericile nou-calendariste nu au întîrziat să întreprindă acţiuni concrete întru aplicarea lor. Unul din primii paşi majori care au pus în practică învăţătura eclesiologică a ecumenismului a fost ridicarea anatemei din 1054 împotriva bisericii romano-catolice, lucru înfăptuit în decembrie 1965 de către Patriarhul Atenagoras şi Sinodul Patriarhiei Constantinopolului. Într-un decret comun cu Papa Paul al VI-lea, ei au declarat că:

* Regretă ofensele, reproşurile nefondate şi gesturile reprobabile ale ambelor părţi, care au marcat sau însoţit evenimentele triste de atunci;

* De asemenea regretă, uită şi retrag excomunicările care au urmat acestor evenimente, amintirea cărora a avut repercursiuni pînă în prezent şi a împiedicat apropierea în binefacere; şi se obligă să dea uitării aceste excomunicări;

* Prin lucrarea Duhului Sfînt, aceste diferende vor fi biruite prin căinţa pentru greşelile istorice şi prin hotărîrea rodnică de a ajunge la o înţelegere comună şi mărturisirea credinţei Apostolilor şi canoanelor ei.

Mesajul acestui document oficial este evident: condamnarea ortodoxă a ereziilor latine este „nefondată” şi trebuie să fie ştearsă din memorie; iar noi „încă nu am ajuns să înţelegem” credinţa Apostolilor.

În septembrie 1990, delegaţi oficiali ai tuturor bisericilor nou-calendariste s-au întîlnit la Chambesy, Elveţia, cu reprezentanţii bisericilor monofizite. Ei au reformulat aspectele hristologice comune ale ortodocşilor şi monofiziţilor, ignorînd şi catalogînd drept neînţelegeri semantice aspectele divergente, şi au declarat:

În contextul declaraţiei adoptate privind hristologia şi a afirmaţiilor comune de mai sus, am ajuns la o înţelegere clară a faptului că ambele familii au păzit întotdeauna aceleaşi convingeri hristologice autentice şi continuitatea neştirbită a tradiţiei apostolice care ar trebui să fie baza unităţii şi comuniunii noastre.

Ambele familii consimt ridicarea de către biserici a tuturor anatemelor şi condamnărilor din trecut care ne separă, pentru a înlătura ultimul obstacol din calea unităţii şi comuniunii depline a celor două familii ale noastre prin harul şi puterea lui Dumnezeu. Familiile convin că ridicarea anatemelor şi condamnărilor se va înfăptui prin acceptarea faptului că Sinoadele şi Părinţii anatemizaţi sau condamnaţi nu sînt eretici.

Acordul de la Chambesy reprezintă, de fapt, o însuşire făţişă a vechii erezii a monofizismului. Acceptarea acesteia de către Ortodoxie a fost posibilă prin intermediul ereziei moderne a ecumenismului care permite coexistenţa celor două doctrine incompatibile, pretinzînd că adevărul este fie un punct de intersecţie, fie cel mai mic numitor comun al celor două, fie ceva ce urmează a fi descoperit, fie ceva pur şi simplu irelevant în condiţiile în care vom împărtăşi dragostea unii faţă de alţii. Unii nou-calendarişti conservatori susţin că acordul de la Chambesy nu este o declaraţie oficială despre credinţă, ci, mai curînd, un şir de recomandări ale unor teologi pe care Bisericile sînt libere să le accepte sau să le respingă. Superficialitatea acestei idei este, totuşi, contrazisă de aşa-numitul „Acord pastoral dintre Patriarhia Ortodoxă Coptă şi Patriarhia Ortodoxă Greacă din Alexandria”, semnat în 2001. Acest document prevede:

Sfintele Sinoade ale Bisericii Ortodoxe Copte şi a Patriarhiei Ortodoxe Greceşti a Alexandriei şi întregii Africi au sancţionat rezultatele dialogului oficial privind hristologia dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, inclusiv cele două acorduri oficiale: primul, privind hristologia, semnat în iunie 1989 în Egipt şi al doilea, de asemenea cu privire la hristologie, ridicarea anatemelor şi reconstituirea comuniunii depline, semnat la Geneva în 1990 (adică cel de la Chambesy) care prevede că „în contextul declaraţiei adoptate privind hristologia … am ajuns la o înţelegere clară a faptului că ambele familii au păzit întotdeauna aceleaşi convingeri hristologice autentice şi continuitatea neştirbită a tradiţiei apostolice care ar trebui să fie fundamentul unităţii şi comuniunii noastre.” S-a convenit recunoaşterea reciprocă a tainei Botezului invocîndu-se spusele Sfîntului Pavel: Un Dumnezeu, o credinţă, un botez”(Ef. 4:5).

În continuare se specifică:

Sfintele Sinoade ale ambelor Patriarhii au consimţit să oficieze cununia a două persoane care nu aparţin aceleiaşi Patriarhii. Ambele Patriarhii acceptă să oficieze şi celelalte taine pentru familia mixtă de creştini.

Această declaraţie arată clar că Patriarhia Alexandriei consideră acordul de la Chambesy o declaraţie dogmatică oficială şi nu un raţionament personal. Mai mult decît atît, Patriarhia a recunoscut oficial valabilitatea şi legitimitatea bisericii monofizite şi a echivalat-o cu Biserica Ortodoxă, declarînd că Ortodocşii sînt de „aceeaşi credinţă” cu monofiziţii.

Mult mai tulburătoare este decizia Sfîntului Sinod din Antiohia condus de Patriarhul Ignatie al IV-lea, care a fost adoptată în iunie 1991. În ce priveşte relaţiile sale cu monofiziţii sirieni, Biserica Antiohiei a anunţat că vor fi respectate următoarele prevederi:

* Respectul deplin şi reciproc a celor două biserici pentru slujbele, spiritualitatea, moştenirea şi sfinţii părinţi.

* Includerea învăţăturilor părinţilor şi, în general, a moştenirii ambelor biserici în curriculumul de educaţie creştină şi predare teologică.

* Neacceptarea membrilor unei biserici în rîndul membrilor celeilalte biserici, indiferent de motiv.

* Organizarea întrunirilor Sinoadelor în cazuri de necesitate.

* În cazul oficierii unei slujbe de către doi episcopi din două biserici diferite, va conduce episcopul care are mai mulţi credincioşi.

* În cazul în care un preot al uneia din biserici se va afla într-o anumită regiune, el va oficia slujbele pentru membrii ambelor biserici, inclusiv sfînta liturghie şi taina cununiei.

* În cazul în care doi preoţi ai celor două biserici se vor afla într-o comunitate, ei vor sluji cu rîndul, iar în cazul slujirii împreună, va conduce preotul care are mai mulţi credincioşi.

* În cazul slujirii împreună a unui episcop al unei biserici şi un preot al celeilalte biserici-surori, evident, va conduce episcopul”.

Cu alte cuvinte, Patriarhia Antiohiei s-a lepădat definitiv de Biserica Ortodoxă şi este în deplină comuniune cu monofiziţii. Patriarhia a decis că Sinoadele Ecumenice, care reprezintă dogmele fundamentale ale Bisericii, sînt opţionale şi nu este necesară acceptarea lor pentru a face parte din Biserica Ortodoxă.

Deci, vedem cum erezia ecumenismului se extinde pe două niveluri: pe de o parte, bisericile de stil nou acceptă ideea de bază că alte mădulare creştine fac parte din Biserică şi că Biserica nu se echivalează în mod exclusiv cu Ortodoxia. Acesta este ecumenismul teoretic. Pe de altă parte, ei recunosc anumite mădulare eretice, precum Biserica romano-catolică şi bisericile monofizite, ca fiind ortodoxe din punct de vedere dogmatic şi chiar au intrat în comuniune cu monofiziţii. Acesta este ecumenismul practic.

Ambele forme de ecumenism există în bisericile nou-calendariste la cel mai oficial nivel posibil. Acestea fiind proclamate public de către Patriarh şi aprobate de Sfîntul Sinod, au atins apogeul oficialităţii. Mai mult decît atît, aceste acţiuni oficiale nu trebuie privite separat, ci în contextul impactului general al ecumenismului asupra Bisericii. Numeroşi ierarhi au făcut declaraţii blasfemiatoare, negînd efectiv toate dogmele ortodoxe, rugăciunile comune au devenit obişnuinţă, la împărtăşanie sînt admişi atît romano-catolici, cît şi heterodocşi, iar delegaţii oficiali ai bisericilor de stil nou încheie acorduri precum aşa-numitul Acord de la Balamand şi recenta declaraţie adoptată la cea de a 9-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, care susţine teoria ramurilor şi o mulţime de alte erori.

Erezia ecumenismului a infectat nu doar o biserică ortodoxă locală, ci pe toate. Fiecare Patriarhie a contribuit în felul său la pervertirea credinţei Ortodoxe: Constantinopolul prin ridicarea anatemelor date de Sfinţii Părinţi împotriva bisericii romano-catolice, Alexandria prin recunoaşterea monofiziţilor drept ortodocşi [„Patriarhia Moscovei” la fel; „Patriarhia Română” la fel; a se vedea şi căderea Mitropoliei Moldovei], Antiohia prin împărtăşirea din acelaşi potir cu monofiziţii, şi toate bisericile ecumeniste luate împreună – prin participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor şi renunţarea la învăţătura patristică a Bisericii. Toate bisericile ecumeniste sînt în deplină comuniune şi împărtăşesc aceeaşi convingere ecumenică: convingerile uneia sînt convingerile celorlalte, fiecare Patriarh susţinînd şi încurajînd acţiunile ecumeniste ale celorlalţi.

În acest moment, prima întrebare ar fi: Cum trebuie să procedeze credincioşii atunci cînd episcopii lor cad în erezie? Răspunsul Sfinţilor Părinţi este clar: rupeţi comuniunea imediat, fiindcă acei episcopi nu mai reprezintă Biserica, ci un mădular străin. Creştinii Ortodocşi nu pot fi în comuniune cu episcopii eretici, deoarece împărtăşania din acelaşi potir presupune mărturisirea aceleiaşi credinţe. Sfîntul Chiril al Alexandriei spune că „Trupul lui Hristos ne uneşte” şi „nu există deosebire de credinţă printre credincioşi”, iar Apostolul Pavel întreabă: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” sau „Ce învoire este între Hristos şi Veliar?”

Cînd episcopul monotelit Teodosie l-a întrebat pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul de ce s-a despărţit de episcopia Constantinopolului, sfîntul a răspuns,

În indictionul al şaselea al ciclului trecut, Cyrus, Patriarhul Alexandriei, a promulgat cele Nouă Capitole [declarînd că Hristos are o singură fire] aprobate de scaunul episcopal al Constantinopolului. În curînd, inovaţiile propuse de această teorie au fost preluate de alţii, astfel călcîndu-se în picioare hotărîrile Sfintelor Sinoade. Inovaţiile au fost înaintate de prelaţii Bisericii constantinopolitane, Serghie, Pirus şi Pavel – fapt bine cunoscut de celelalte biserici. Acesta este motivul pentru care eu, sluga voastră, nu sînt în comuniune cu scaunul constantinopolitan. Să fie lepădate jignirile aduse de acei oameni, iar instigatorii să fie caterisiţi; atunci calea spre mîntuire va fi curăţită şi veţi merge pe drumul lin al Evangheliei, nestînjeniţi de erezii. Cînd voi vedea Biserica Constantinopolului urmînd calea cea dintîi, voi intra în comuniune cu ea nesilit, dar, atît timp cît în sînul ei stăruie rătăcirea eretică şi episcopii sînt eretici, nici un argument sau persecuţie nu mă va atrage de partea voastră.

Cu altă ocazie, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfîntul Maxim:

„Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?”

„Nu voi intra,” a răspuns sfîntul.

„De ce?” a întrebat Eparhul.

„Deoarece a încălcat hotărîrile Sinoadelor Ortodoxe”, a spus Maxim.

Eparhul a continuat: „Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămîn în dipticele Bisericii noastre?”

„Ce cîştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor?” l-a contrazis sfîntul.

Exemple de acest gen sînt nenumărate. E suficient să spunem că criteriul de bază al eclesiologiei Ortodoxe este încetarea comuniunii cu episcopii eretici. Acest criteriu se aplică chiar şi înainte de condamnarea episcopilor respectivi de Sinodul Ecumenic, după cum vedem în pilda Sfîntului Maxim care a rupt comuniunea înainte de osîndirea ereziei monoenergismului şi monotelismului de către al şaselea Sinod Ecumenic.

Urmarea înţeleaptă a acestor principii în situaţia care s-a creat la ora actuală ar trebui să fie evidentă. Oricine se consideră Creştin Ortodox trebuie să iasă din comuniunea cu episcopul care predică, participă sau promovează, direct sau indirect, ecumenismul şi să se unească cu Creştinii Ortodocşi care au încetat comuniunea eclesiologică cu astfel de episcopi. Acei Creştini sînt Creştinii care ţin stilul vechi, Adevăraţii Creştini Ortodocşi, care au respins erezia ecumenismului din momentul apariţiei sale şi nu şi-au permis în nici un fel să fie pîngăriţi de comuniunea cu episcopii care schimbă credinţa apostolică. Făcînd acest pas, nou-calendariştii, despărţiţi de eretici şi uniţi cu comunitatea Ortodoxă, vor urma calea Sfinţilor Părinţi.

[Sursa]

Expunerea în format video:

Partea întîi:

Partea a doua:

Partea a treia:

Întrebări-1:

Întrebări-2:

MATERIALE LA TEMĂ:

• INTERVIU: Ecumenismul – religia globală a lui Antihrist
• Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti: I, II, III;
• Ce înseamnă „Biserici canonice” ?
• VIDEO: Ştim cu adevărat ce înseamnă ECUMENISMUL şi la ce etapă se află ACUM?
• ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine este Biserica?
• Pan-erezia ecumenistă curge în venele bisericilor Oficiale (FOTO)
• Părintele Aldea şi “războiul lui întru Cuvînt”
• Zbuciumul sufletesc al războinicilor împotriva Cuvîntului (I)
• “Cineva trebuie să fie cu totul străin de adevăratul creştinism ca să nu înţeleagă toatea acestea”
• Acela care mai are ochi de văzut, acela poată să vadă cum stau lucrurile”
  
• Sfîntul Ioan Gură de Aur: “Dacă clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el”
• “Măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunînd că ei sînt schismatici şi în afara Bisericii”
• PREDICĂ: Despre adevărata Biserică
• Palma şi intoleranţa Sfîntului Nicolae
• Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe
• Cît de ortodox a fost TEOCTIST
• Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului
• Biserica lui Hristos: ascunsă, dar vie
• Dedesubturile “sinodului” al 8-lea
• 10 motive pentru care patriarhia Ecumenică nu este ortodoxă (I)
• Despre RÎVNA sfîntă
• Au mîntuire necreştinii şi ereticii? Sfîntul Ignatie Brianceaninov ne răspunde