Prima pagină > Apusul, Atitudine, Cuvînt Bun, Gînduri, Istorie, Ortodoxie > Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?  (Psalmi 4:2)

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? (Psalmi 4:2)

Asemenea dialoguri, de o deosebită smerenie şi rîvnă pentru Adevăr apar tot mai rar pe net-ul „ortodox”. Am bucuria să împart cu cititorii dornici de Adevăr – aşa cum este El – această statornică şi nepretenţioasă mărturisire a credinţei Ortodoxe, atît de urîtă de cei din exterior şi atît de vicleneşte folosită de cei din interior, luptători împotriva Cuvîntului Întrupat, Răstignit şi Înviat. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Căutătorul: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxul: “Ortodoxie“ înseamnă “dreapta slăvire“, să îi dai cinstea cuvenită Domnului. Căci există de asemenea o preamărire greşită a Domnului, o cinstire ce nu-I este bineplăcută. Ortodoxie înseamnă să acorzi Domnului cinstea cuvenită prin dreaptă credinţă şi dreaptă închinare. De fapt, “Ortodoxie“ înseamnă simplu “dreapta credinţă“.

Căutătorul: De ce este necesară dreapta credinţă?

Ortodoxul: Nu putem cinsti ceea ce nu cunoaştem, iar dreapta credinţă înseamă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei care nu au dreaptă credinţă, nu îl pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Către aceștia, credincioşii adevăraţi spun, nu din aroganţă, ci din smerita recunoaștere a comorii pe care au primit-o: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim“(Ioan 4.22).

C: Ce este Biserica Ortodoxă?

O: Biserica Ortodoxă este Biserica ce are Ortodoxia – “credinţa dată odată sfinţilor“ (Iuda 9) şi “închinarea în duh şi adevăr“ (Ioan 4.23) – adică închinarea către Dumnezeu Tatăl în Fiul, Care este Adevărul, şi în Duhul Sfânt, Care este Duhul Adevărului. Ea este Trupul lui Hristos, este sălaș al Duhului Sfânt, Corabia mântuirii, Viţa cea adevărată. Conform altei definiţii, Ea este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – Una în unitatea sa în credinţă şi închinare, Sfântă în tainele Ei şi în mulţimea de sfinţi bărbaţi şi femei pe care i-a dat, Sobornicească în plinătatea Sa în fiecare din părţile Sale constituente, Apostolească  în originea Sa şi succesiunea continuă de la Apostoli şi în fidelitatea Ei faţă de învăţăturile apostolice. Sf. Gherman al Constantinopolului defineşte Biserica astfel: “o casă divină unde este săvârșită tainica Jertfă cea fără de sânge (mystical living Sacrifice), … iar pietrele sale preţioase se află în învățăturile divine pe care Domnul le-a dat discipolilor Săi.“

C: Cât bigotism! Ce sunt atunci celelalte biserici – de exemplu cea romano-catolică şi cea protestantă?

O: Sunt ramuri ce au fost tăiate din Viţa cea Adevărată în decursul secolelor. Biserica Apuseană a fost Ortodoxă în prima mie de ani de istorie creştină. Dar în 1054, după o lungă  perioadă de declin, Roma s-a despărţit de Estul Ortodox şi a introdus o serie întreagă de învăţături eretice: infailibilitatea şi jurisdicţia universală a Papei, purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque), indulgenţele, purgatoriul, harul creat etc. Protestanţii s-au despărţit de Roma în secolul al şaisprezecelea, dar nu s-au întors la Ortodoxie şi la Adevărata Biserică. În schimb, ei au introdus încă mai multe erezii, respingând Tradiţia, Sfintele Taine, rugăciunile pentru cei adormiţi, cinstirea Sfinţilor, etc.

C: Dar nu există oameni buni în celelalte biserici?

O: “Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19.17). Omul, în starea sa actuală, căzută, nu este şi nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul“ (Psalmul 13.1). Până şi Apostolii au fost numiţi răi de către Domnul (Luca 11.13). Omul poate deveni bun numai unindu-se cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Şi această uniune este posibilă numai prin urmarea poruncilor, dintre care prima este cea de a te pocăi şi de a te boteza. Dacă  un om nu s-a pocăit şi nu a fost botezat prin botezul Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, astfel primind bunătatea Domnului în el, nu se poate spune că este bun în nici un sens adevărat. Pentru că “bunătatea“ celor căzuţi, nebotezaţi, nu este bună în ochii Domnului, ci reprezintă “veşminte întinate“, cum spune Profetul Isaia (Isaia 64.5).

C: Deci ortodocşii sunt buni şi restul sunt răi? O religie cam făţarnică aş putea să spun, exact felul de credinţă fariseică pe care Domnul a condamnat-o!

O: Nu, noi nu spunem că toţi ortodocşii sunt buni, deoarece este un fapt trist că mulţi, foarte mulţi creştini ortodocşi nu folosesc bunătatea, harul care le este dat prin Sfântul Botez pentru a face lucrări cu adevărat bune. Iar pedeapsa lor va fi mai mare decât a celor care nu au primit niciodată Sfântul Botez. “Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor“.(Petru II 2.21) “Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“.(Evrei 10.26,27)

C: Ce tablou trist înfăţişezi! Cei nebotezaţi nu pot face binele, iar cei ce păcătuiesc după ce s-au botezat sunt destinaţi pentru o pedeapsă chiar mai mare!

O: Nu chiar. Cu toate că nu putem fi botezaţi din nou pentru a ne fi iertate păcatele, putem să obţinem dezlegarea de păcate în alte feluri: prin rugăciuni şi lacrimi, prin post şi milostenie, iar mai presus de toate, prin tainele Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii. Dumnezeu nu îi respinge pe cei ce se căiesc din toată inima. Aşa cum spune David: “inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.“ (Psalmul 50.18).

C: Dar nu este o astfel de pocăinţă posibilă pentru toţi oamenii? Nu s-a căit David în psalmul pe care l-ai citat şi nu a primit el iertarea de la Dumnezeu?

O: Ba da, dar salvarea nu constă numai în iertarea păcatelor, ci şi în dobândirea sfinţeniei, acea sfinţenie “fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12.14), acea sfinţenie care este dată numai prin tainele Bisericii şi care poate fi pierdută dacă nu ducem o luptă severă şi neîntreruptă împotriva păcatului. În plus, păcatul original poate fi şters numai în cristelniţa botezului.

C: Deci nici măcar David nu a fost salvat?

O: Nici măcar David nu a fost salvat înainte de venirea lui Hristos. Chiar şi Patriarhul Iacov a anticipat că va merge în Infern (Şeol) după moartea sa, împreună cu dreptul său fiu, Iosif: “Plângând, mă voi pogorî în locuinţa morţilor la fiul meu!“ (Facerea 37.35) Deoarece “şi toţi aceştia [drepţii Vechiului Testament], mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun [creştinii Noului Testament], ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea [în afara Bisericii Noului Testament].“ (Evrei 11.39-40)

CCe înseamnă păcat original?

O: O anume infecţie pe care o moştenim prin părinţii noştri de la Adam, cel care a înfăptuit păcatul original.

CCum putem noi să fim responsabili pentru păcatul lui Adam?

O: Nu suntem responsabili pentru el, dar suntem pângăriţi de el.

C: Chiar şi copiii?

O: Chiar şi copiii. Căci “înstrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au din pântece“ (Psalmul 57.3). Şi cum spune Iov: “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni! Nici măcar un singur om, chiar dacă ar trăi numai o zi pe pământ.“ (Iov 14.4 LXX) Din nou, Sfântul Grigorie din Nissa scrie: “Răul a fost amestecat cu firea noastră de la început… prin cei care, prin nesupunerea lor au introdus boala. La fel cum în înmulţirea naturală a speciilor fiecare animal dă naştere celor asemenea lui, tot aşa şi omul este născut din om, o fiinţă supusă patimilor dintr-o fiinţă supusă patimilor, un păcătos dintr-un păcătos. În acest chip, păcatul se iveşte în noi când ne naştem; creşte odată cu noi şi se află cu noi până la sfârsitul vieţii“.[2] De aceea de la început Biserica a practicat botezarea pruncilor “pentru iertarea păcatelor“.

C: Tot mi se pare nedrept ca cineva, nemaipunând la socoteală micuţii, ar trebui să sufere pentru păcatul altcuiva.

O: Judecata lui Dumnezeu nu este judecata noastră. Şi ţine minte: dacă este nedrept să suferim noi din cauza păcatului lui Adam, nu este mai puţin nedrept să fim mântuiţi prin bunătatea lui Hristos. Cele două “nedreptăţi“ sunt simetrice şi se anulează reciproc: “Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi.“ (Romani 5.19)

C: Deci este imposibil să fii bun în afara Bisericii, pentru că păcatul şi rădăcinile acestuia sunt extirpate numai în Biserică?

O: Mai mult decât atât: numai în Biserică poţi recunoaşte păcatul. Căci numai către Biserică a fost făcută cunoscută voia lui Dumnezeu în plinătatea ei. Şi dacă noi nu ştim care este voia Domnului, nu putem să ne căim cu adevărat de încălcarea voii Sale. Biserica este singurul spital unde primim şi diagnosticul corect al bolii şi vindecarea completă a acesteia.

C: În regulă. Dar cum, atunci, există minuni care se fac în afara Bisericii, şi chiar în religiile necreştine?

O: Minuni – dacă sunt cu adevărat de la Dumnezeu şi nu de la diavol – sunt o dovadă, nu (sau nu neapărat) a curăţeniei sufleteşti a oamenilor prin care se fac minunile, ci a milei Domnului.

C: Deci dacă un catolic sau un aglican sau un hindus face o minune, nu reprezintă nimic, în timp ce dacă un ortodox face minunea este nemaipomenit!

O: Nu am spus acest lucru. Ceea ce am spus a fost faptul că lucrarea unei minuni, dacă este de la Dumnezeu, ne arată în primul rând că Domnul este milostiv. Dacă, de asemeni, arată curăţenia sufletească a celui prin care se face minunea (sau a celui către care se face), este cu totul altă problemă, care are nevoie de o examinare atentă.

Nu neg că minuni adevărate se pot întâmpla în afara Bisericii. La urma urmei, Domnul “face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45). Şi când Sf. Ioan i-a interzis unui om care scotea demoni în numele lui Hristos să facă aceasta  “pentru că nu merge după noi“, Hristos nu i-a aprobat fapta sa: “Nu-l opriţi“, spune El, “căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.“ (Marcu 9.38-40)

Pe de altă parte, Domnul a spus şi: “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!“ (Matei 7.22-23) Deci este posibil să faci o minune în numele lui Hristos, dar cu toate acestea să fii un om rău. Iar Domnul poate face minunea prin omul rău nu pentru a dovedi cucernicia (non existentă) a omului, ci pur şi simplu din milă către cel pentru care se face minunea. La urma urmei, Iuda a făcut minuni, dar Sf. Ioan Botezătorul, cel mai mare bărbat născut din femeie, nu a făcut minuni…

Şi nu trebuie să uităm faptul că minunile şi profeţiile ce par creştine pot fi făcute prin cel rău. Astfel o fată spunea adevărul despre Apostolul Pavel, sfătuind oamenii să îl urmeze – dar ea vorbea printr-un duh pitonicesc pe care Pavel l-a scos din ea (Faptele Apostolilor 16.16-18). Eu cred că majoritatea minunilor făcute în religiile păgâne, cum ar fi hinduismul, sunt de la cel rău; pentru că “toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli“ (Psalmul 95.5)

C: Dacă până şi făcătorii de minuni pot fi de la cel rău, atunci cine se mai poate mântui?

O: Oamenii trebuie întotdeauna să distingă între posesia darurilor spirituale şi mântuire. “Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă“, a spus Domnul, “ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.“ (Luca 10.20) “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.“ (I Corinteni 13.2)

C: Ah, acum sunt de acord cu tine! Dragostea este semnul distinctiv al creştinului. Şi trebuie să îţi spun că este anume ceea ce lipseşte vizibil din expunerea ta. Toată această mândrie că eşti ortodox, că numai tu aparţii Adevăratei Biserici, şi să crezi cu atâta duşmănie că toţi ceilalţi, în afară de tine, vor fi condamnaţi!

O: Dar eu nu am spus aşa ceva!

C: Ba da!

O: Am afirmat că Biserica lui Hristos, prin care eu înţeleg numai Biserica Ortodoxă, este singura Corabie de mântuire. Şi dacă, aşa cum spunea Sf. Nectarie de la Optina, ar fi fost oameni salvaţi în afara celor din Corabia lui Noe, atunci există şi oameni în afara Bisericii ce se pot mântui. Dar nu am spus că toţi cei ce se află în Corabie se vor mântui, căci ei se pot arunca în afara ei prin faptele lor rele. Şi nu am spus că cei care înnoată în direcţia Corabiei, dar au fost împiedicaţi să intre în ea înainte de moartea lor, nu pot fi mântuiţi. Cine poate să ştie dacă Suveranul Dumnezeu, Cel care cunoaşte inimile tuturor oamenilor, nu poate alege să le întindă mâna Sa celor care, prin neştiinţă sau împrejurări nefavorabile, nu au putut să intre în Corabie înainte ca întunericul morţii să coboare asupra lor, dar care în inimile şi în minţile lor tânjeau către adevăr? “Dragostea toate le nădăjduieşte“ (I Corinteni 13.7).

C: (ironic) Cât de generos din partea ta! Dar reprezintă mai mult o speranţă evlavioasă decât un articol de credinţă, nu-i aşa?

O: Bineînţeles. Din punct de vedere al credinţei dogmatice, noi putem şi chiar trebuie să afirmăm cu putere că, după cum spunea Sf Ciprian al Cartaginei “nu există mântuire în afara Bisericii“.[3] Căci însuşi Domnul spune, cu o mare putere de expresivitate: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.“ (Ioan 6.53). Iar Apostolul Petru spune: “Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?“ (I Petru 4.18)

Mai mult decât atât, dacă noi, pretinzându-ne în mod arogant a fi mai “milostivi“ decât Însuşi Milostivul Domn, ne arogăm dreptul de a-i “ierta“ pe cei ce trăiesc în religii mincinoase sau în erezii, păcătuim nu doar împotriva credinţei dogmatice, dar şi împotriva dragostei. Căci atunci suntem vinovaţi că îi îndrumăm să meargă mai departe în eroare, dându-le falsa speranţă că ei pot rămâne în minciuna lor fără nici un pericol pentru sufletele lor nemuritoare. Le luăm frica de Dumnezeu şi imboldul de a căuta Adevărul, care El singur îi poate salva.

C: Şi totuşi mai devreme vorbeai despre “neştiinţă şi împrejurări nefavorabile“. Cu siguranţă că Dumnezeu ţine cont de acest lucru!

O: Bineînţeles. Ţine cont. Dar “a ţine cont“ nu e acelaşi lucru cu “absolvirea de orice vină“. Aminteşte-ţi de parabola slugilor neglijente: “Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin.“ (Luca 12.47-48). Cu alte cuvinte, neştiinţa despre voinţa Domnului şi Adevărul Său poate micşora pedeapsa, dar nu o poate înlătura cu totul.

C: De ce? Nu acelaşi Domn a spus: “Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat“ (Ioan 9.41)?

O: Pentru că noi niciodată nu suntem în totalitate orbi şi, fiind oi raţionale făcute după chipul şi asemănarea Păstorului Dumnezeu, întotdeauna avem acces la acea “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.“ (Ioan 1.9). Astfel Apostolul Pavel spune cu claritate că păgânii, care nu cred în  Singurul Creator al universului, sunt “fără scuză“; “pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire.“ (Romani 1.19-20). Dumnezeu “nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit“ (Faptele Apostolilor 14.17) chiar şi printre păgâni.

Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) spune că fiecare om are creaţia în afara lui şi conştiinţa înlăuntrul său ca să îl conducă departe de minciună şi înspre Biserică, ceea ce este a treia mare martoră a adevărului, “stâlp şi temelie a adevărului“, după cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel. (Timotei I 3.15).[4] Creaţia şi conştiinţa singure nu îi pot revela întregul adevăr, dar dacă el urmează acea revelaţie parţială pe care o dau creaţia şi conştiinţa, Domnul îl va ajuta să găsească plinătatea adevărului în Biserică. Nici nu există vreo situaţie în viaţă, oricât de străin şi de opus Bisericii ar fi, din care Domnul, “care doreşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, să nu poată să îl salveze pe adevăratul căutător al adevărului. Deci, la întrebarea: “De ce sunt pedepsiţi cei neştiutori?“, răspunsul, conform Sf. Teofilact al Ohridei, este: “Pentru că atunci când ar fi putut să ştie, nu a dorit să facă acest lucru, ci s-a făcut pricina propriei neştiinţe din cauza trândăviei.“

C: Dar dacă păgânul sau ereticul nu a întâlnit niciodată adevărul în Biserică sau a întâlnit numai reprezentanţi ai Bisericii foarte păcătoşi sau neștiutori? Nu poate fi el atunci considerat orb şi necunoscător şi deci fără păcat?

O: Totul depinde de natura şi gradul neştiinţei. Există neştiinţă voluntară şi involuntară. Dacă nu ar fi existat o astfel de neştiinţă involuntară, Domnul nu ar fi spus pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca 23.34). Iar rugăciunea Lui a fost ascultată, căci în ziua de Rusalii, Petru i-a chemat pe evrei la pocăinţă, spunându-le: “ştiu că din neştiinţă aţi făcut rău“ (Faptele Apostolilor 3.17), după care mulţi evrei s-au pocăit şi au fost botezaţi. Și iar, Apostolul Pavel spune “am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă.“ (I Timotei 1.13). Dar ţine minte că aceşti oameni au răspuns la adevăr când acesta le-a fost prezentat. Acest lucru arată că neştiinţa lor fusese involuntară şi din acest motiv scuzabilă.

Pe de altă parte, există o împietrire a inimii care refuză să vadă semnele pe care le arată Domnul despre Adevărul Lui, semnele din afară şi îndemnurile din interior. Aceasta este neştiinţa voluntară. Oamenii care se împietresc în acest fel nu cunosc adevărul pentru că nu vor să îl cunoască. Acest refuz încăpăţânat de a primi adevărul reprezintă ceea ce Domnul numeşte: “hulă împotriva Duhului Sfânt“ (Matei 12.31), care nu va fi iertată nici în această lume, nici în cealaltă.

C: De ce nu poate fi iertată?

O: Deoarece iertarea este acordată numai celui ce se pocăieşte, iar pocăinţa reprezintă recunoaşterea adevărului despre sine. Însă, dacă un om refuză să privească adevărul în faţă şi luptă în mod activ împotriva lui în sufletul său, el nu se poate pocăi şi astfel nu poate fi iertat. Luptând împotriva Adevărului el luptă împotriva Duhului Adevărului, care călăuzeşte la tot adevărul. (Ioan 16.13). Este posibil ca un om să se înşele în mod sincer în legătură cu Hristos pentru o vreme, iar acest lucru îi poate fi iertat, după cum i-a fost iertat şi Apostolului Pavel. Dar dacă această necunoaştere este compusă din respingerea imboldurilor către adevăr aşezate în suflet de Duhul Adevărului, atunci nu mai e nici o speranţă. Deci păgânul care rămâne cu încăpăţânare în păgânismul său în ciuda mărturiei creaţiei şi a conştiinţei, şi ereticul care rămâne cu încăpăţânare în erezia sa în ciuda învăţăturii Uneia, Sfinte, Sobornicească şi Apostolească Biserică, hulesc amândoi împotriva Duhului Adevărului şi nu se pot mântui.

C: Deci chiar nu există nici o speranţă pentru eretic?

O: Cât există viaţă, există şi speranţă. Sunt multe exemple de oameni care au rămas în erezie toată viaţa lor dar au fost convertiţi la adevăr chiar înainte de moartea lor. Nu există speranţă numai pentru cei care nu iubesc adevărul. Pe astfel de oameni Domnul nu îi va conduce către Adevărul Său, pentru că nu îl doresc. Mai degrabă, El va permite ca ei să fie înşelaţi de Antihrist “fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.“ (Tesaloniceni II 2.10-12).

C: În regulă. Dar încă nu sunt convins că Biserica ta este Adevărata Biserică. De fapt, nu îmi place în general conceptul de “singura Biserică Adevărată“. Îmi lasă impresie de bigotism şi intoleranţă.

O: Ştii, nu toleranţa este o virtute a creştinului, ci dragostea.

C: Mă uimeşti. Nu este toleranţa o formă a dragostei? Şi nu le este interzisă creştinilor ura?

O: Nu. Domnul nostru este un Domn zelos şi aşteaptă râvnă de la noi – râvnă pentru bine şi ură pentru rău. “Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul“ (Psalmul 96.11). Ceea ce nu Îi place Lui cel mai mult este starea căldicică: “Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.“ “Sârguieşte dar şi te pocăieşte.“ (Apocalipsa 3.15-16,19). Sf. Grigorie de Nissa scria: “Legiuitorul vieţii noastre se bucură de o singură ură din partea noastră. Vreau să spun de cea împotriva șarpelui, pentru nici un alt scop nu ne-a lăsat să ne exercităm această facultate de a urî decât ca o resursă împotriva ticăloşiei.“[6]

C: Dar asta tot înseamnă că nu trebuie să urâm oamenii. Nu trebuie să urâm păcatul şi să iubim păcătosul? Aceasta este învăţătura ce conduce la arderea ereticilor pe rug!

O: Nu. Nici Sf. Grigorie, nici un alt sfânt al Bisericii Ortodoxe din câţi cunosc, nu a susţinut persecuţia oamenilor din cauza convingerilor religioase. Dragostea creştină detestă folosirea violenţei ca mijloc de convingere a oamenilor. Dar nu ajunge nici la cealaltă extremă, să înceteze a încerca să îi convingă. Şi nici, dacă ei persistă în învăţăturile lor mincinoase, nu se dă în lături să îi protejeze pe ceilalţi de influenţa lor! Dacă iubim păcătosul şi urâm păcatul său, atunci trebuie să facem tot ce ne stă în putere  să îl eliberăm din acel păcat, cât şi să îi protejăm pe ceilalţi de a fi murdăriţi de acest păcat.

C: Cred că acesta este acel fel de bigotism ce vine din credinţa că cineva se află în “Adevărata Biserică“. Este sursa persecuţiei religioase, a Inchiziţiei, etc.

O: Cauza persecuţiei religioase nu este pretenţia că te afli în posesia adevărului, pe care toţi oamenii raţionali care şi-au exprimat convingerile lor pretind că îl au, ci patimile oamenilor.

C: Dar Ivan cel Groaznic? Dar aproape toţi împăraţii ortodocşi? Nu au discriminat ei erezia?

O: Ivan a fost excomunicat de Biserică şi a fost mai degrabă un persecutor al ortodocşilor decât un instrument al lor pentru persecuţia celorlalţi. Cât despre discriminarea ereziei de către împăraţi, eu sunt în favoarea acesteia. Este iraţional să pui adevărul şi minciuna pe picior de egalitate. Sf. Teodosie al  Peşterilor Kievului, unul dintre cei mai mari sfinţi care au trăit vreodată, a spus că prin cinstirea credinţelor celorlalţi o necinstim pe a noastră. La şcolile noastre le sunt acordate aceeaşi onoare teoriilor lui Ptolemeu, Newton sau Einstein? Bineînţeles că nu!

C: Dar este diferit! Aici vorbim despre adevăruri ştiinţifice!

O: Nu văd nici o diferenţă în principiu. Principiul nostru este: mărturiseşte adevărul tot timpul, respinge minciuna tot timpul. Dacă cercetatorii fac acest lucru în domeniul lor, unde nu este certitudine şi “adevărurile“ sunt disputate constant de cercetători ulteriori, de ce să nu facem şi noi la fel în sfera incomparabil mai mare şi mai importantă a credinţei religioase, ale cărei fapte incontestabile ne-au fost comunicate de însuşi Adevărul? Căci noi avem multe “dovezi infailibile“ ale Învierii (Faptele Apostolilor 1.3). Iar Sf. Pavel spune: “Pentru că nici eu n-am primit-o de la om [Evanghelia], nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.“ (Galateni 1.12)

C: Şi dacă cineva  pretinde că a primit o descoperire de la Dumnezeu?

O: Atunci trebuie să investigăm cu răbdare cine spune adevărul şi cine a fost înşelat de “tatăl minciunilor“. Aşa cum cercetătorii au metode ca să compare diferitele ipoteze şi să evalueze care este (dacă este vreuna) corectă, aşa şi creştinii ortodocşi au metode de a constata ce este adevăr şi ce este minciună în domeniul religios. Şi aşa cum cercetătorii nu vor accepta niciodată că poate fi mai mult decât o singură explicaţie pentru un fenomen empiric, tot aşa nici noi nu vom accepta niciodată că poate exista vreodată mai mult decât un singur adevăr religios.

C: Nu pot diferite credinţe să dezvăluie fiecare câte o parte a adevărului?

O: Nu. Adevărul este Unul singur şi ne-a fost descoperit de Însuşi Adevărul: “un Domn, o credinţă, un botez“ (Efeseni 4.5)

C: Deci nu există nici un pic de adevăr în nici una din religiile non-creştine?

Ortodoxul: Nu am spus asta. Lui Satana îi place să apară ca un înger al luminii (Corinteni II 11.14); el amestecă “adevărul cu nedreptatea“ (Romani 1.18). În acest chip, cu ispita unor idealuri ce par drepte, cum ar fi “dragoste“, “pace“ şi “libertate“, care interpretate corect sunt într-adevar bunuri primite de la Domnul, îi ademeneşte într-un abis al minciunii. Există numai o singură religie ce conţine “adevărul, întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul“. Toate celelalte, fiind parazitare pe lângă Singurul Adevăr, conţin adevăruri parţiale, dar fac să fie false până şi aceste adevăruri parţiale prin asocierea lor cu minciuna, la fel cum chiar şi o mică doză de otravă pusă într-o pâine hrănitoare face ca întreaga pâine să fie otrăvitoare.

C: Deci există adevăruri parţiale în celelalte religii, dar nu este mântuire?

O: Exact. Pentru că Sf. Petru a spus despre Hristos: “Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.“ (Fapte 4.12)

C: Dar musulmanii şi evreii? Nu cred ei în acelaşi Dumnezeu ca şi noi – Dumnezeul lui Avraam, strămoşul lor comun?

Ortodoxul: Domnul le-a spus evreilor: “Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.“ (Ioan 8.39) Iar Sf. Pavel a spus: “Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă“ – aceasta este credinţa  în Hristos – “aceştia sunt fii ai lui Avraam.“ (Galateni 3.7). Dumnezeul lui Avraam este Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos; însuşi Avraam a aşteptat întruparea lui Hristos – “Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat.“ (Ioan 8.56)

C: În regulă. Dar evreii şi musulmanii nu cred şi ei în Dumnezeul din Vechiul Testament, Iehova, Care este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?

O: Noi credem că majoritatea apariţiilor dumnezeieşti din Vechiul Testament au fost de fapt apariții ale Dumnezeului Fiul şi nu ale Tatălui. Contrar credinţei martorilor lui Iehova, “Iehova“ din Vechiul Testament este Însuşi Hristos; Moise şi Ilie au apărut cu Hristos la Schimbarea la Faţă pentru a arăta că El este Cel ce le-a apărut în nor, în foc şi în adiere de vânt lin: El este Dumnezeul Legii şi al Profeţilor.

În orice caz, de vreme ce Dumnezeu este o Treime de Persoane, este imposibil să crezi aşa cum trebuie în Una din Persoane şi nu şi în celelalte. Căci “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu are nici pe Tatăl“ (I Ioan 2.23)

C: Dar nu cred musulmanii în Hristos, dar în felul lor?

O: Ei cred că El este un profet care va veni din nou să judece lumea. Dar ei nu cred în Dumnezeirea Lui, nici în Crucea Lui şi nici în Înviere – dogmele centrale ale credinţei noastre. Mai mult, ei cred în falsul profet Mahomed, care contrazice învăţăturile lui Hristos în multe privinţe. Dacă ei ar fi crezut cu adevărat în Hristos, nu ar fi urmat învăţăturile lui Mohamed în loc de cele ale lui Hristos.

C: Dar evreii sunt poporul ales, nu-i aşa?

O: Ei au fost poporul ales, dar Dumnezeu i-a respins apoi din cauza necredinţei lor şi i-a împrăştiat pe toată suprafaţa pamântului, alegându-i pe credincioşii dintre neamuri  în locul lor.

C: Dar religia Vechiului Testament a fost adevărata religie, nu-i aşa? Şi în măsura în care ei practică această religie, ei sunt adevăraţi credincioşi, nu-i aşa?

O: Religia Vechiului Testament a fost o adevărată prefigurare şi o pregătire pentru întreaga revelare a Adevărului în Iisus Hristos. Dar odată apărută deplinătatea Adevărului, este hulitor să rămâi cu umbra: într-adevăr să confunzi umbra Adevărului cu Adevărul Însuşi este o deziluzie dureroasă. În orice caz, evreii [evreii în sens biblic, nu etno-cultural] nu urmează învăţăturile Vechiului Testament.

C: Despre ce vorbeşti? Bineînţeles că le urmează!

O: De la distrugerea Templului în 70 d.H., pentru evrei a fost imposibil să urmeze principala  poruncă a credinţei  lor, care era să aducă sacrificii Domnului în templu de trei ori pe an – de Paşte, de Cincizecime şi la Sărbătoarea Corturilor. În acest fel s-a îndeplinit profeţia Profetului Osea: “Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără terafimi.“ (Osea 3.4)

C: Atunci care este religia lor de astăzi?

O: Nu este religia Vechiului Testament, ci religia fariseilor, pe care Hristos i-a respins ca fiind pur şi simplu “tradiţii ale oamenilor“. Legătura ei cu Vechiul Testament este subţire. Cartea sfântă a iudaismului nu este Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, ci Talmudul, o colecţie de învăţături ale fariseilor.

C: Şi ce învaţă aceasta?

O: Ura excesivă faţă de Hristos şi de creştini. Talmudul nu doar că neagă Dumnezeirea şi Învierea lui Hristos: Îl prezintă ca pe un magician şi un copil nelegitim, fiul unui soldat roman numit Panthera şi al unei femei desfrânate. Mai mult decât atât, învaţă un dublu standard de moralitate: unul pentru indivizii evrei, complet altul pentru goimi, neamurile, cărora nu li se acordă nici măcar demnitatea de fiinţe umane.

C: Dar nu este acesta anti-semitism?

O: Anti-semitismul ca atitudine rasistă de ură împotriva tuturor evreilor ca atare este, bineînţeles, contrar învăţăturii creştine. Nici nu pot creştinii să aprobe acele cruzimi care au fost săvârşite de-a lungul secolelor împotriva lor (nu discriminarea împotriva învăţăturilor lor, ci violenţa fizică asupra persoanei lor). Dar acest lucru nu înseamna, sub nici o formă, că ar trebui creştinii să participe în campania de reabilitare a evreilor, campanie ce continuă de aproape un secol în cercurile religioase şi non-religioase. După cum arată Evangheliile foarte clar, evreii L-au omorât pe Hristos şi au luat sângele Lui asupra lor şi asupra copiilor lor. Nici ura lor împotriva lui Hristos şi a creştinilor nu s-a micşorat de-a lungul secolelor: anti-semitismul este în mare măsură reacţia creştinilor şi a neamurilor la învăţătura anti-neamuri din Talmud, care permite orice fel de crimă împotriva neamurilor, inclusiv omorul şi jaful. Iar tradiţia constantă a Bisericii a fost că Antihristul va fi un evreu ce va conduce din Ierusalim în Statul Israel recuperat…

C: Dar nu trebuie sa îi iubim noi pe evrei, chiar dacă ne sunt duşmani?

Ortodoxul: Într-adevăr trebuie să ne iubim duşmanii şi să ne rugăm pentru ei, aşa cum a poruncit Hristos. În special, noi trebuie să ne rugăm ca ei să se convertească şi să se întoarcă la Hristos, aşa cum a profeţit  Sf. Pavel că se va întâmpla în vremurile din urmă: “Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi?“ (Romani 11.15).

C: Ceea ce spui are sens, dar am o obiecţie de primă importanţă la tot ceea ce ai expus.

O: Care ar fi aceea?

C: Tu pretinzi că aceasta este ortodoxie, dar eu ştiu că nu este.

O: Ce vrei să spui?

C: Ierarhii tăi participă în mişcarea ecumenistă, care se bazează pe principii contrare Ortodoxiei pe care o predici.

O: De fapt, ierarhii mei nu participă în mişcarea ecumenistă.  Cu toate acestea, greşeala ta este de înţeles, pentru că acele mari organizaţii şi patriarhate ce în ochii publicului sunt asociate cu Ortodoxia, cum ar fi Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Sârbă, etc chiar iau parte la mişcarea ecumenistă. Dar noi nu avem comuniune cu ei, pentru că ei au trădat Ortodoxia.

C: Cum se poate spune că ierarhii Ortodoxiei au trădat Ortodoxia? Este ca şi cum ai spune că Papa a trădat Catolicismul!

Ortodoxul: Dar chiar a făcut-o! Papii au fost cei care în a doua jumătate a secolului al unsprezecelea au trădat catolicismul ortodox şi Biserica Ortodoxă Universală, transformând-o – sau mai degraba, partea din ea, care li se supunea – în ceva complet diferit: Biserica Romano (pseudo)Catolică. În acelaşi fel, în secolul al douăzecilea, conducătorii Bisericilor Ortodoxe oficiale au fost cei care au trădat Ortodoxia, transformând-o în ceva cu totul diferit: “Ortodoxia Mondială” sau “Ortodoxia Ecumenistă“.

Trebuie să iţi aminteşti că aşa cum “nu cel ce se arată pe din afară e iudeu“ (Romani 2.28) ci cel care aparţine “Israelului lui Dumnezeu“ (Galateni 6.16), adică Bisericii lui Hristos, tot aşa nu este un creştin ortodox cel din afară, ci acela care mărturiseşte ortodoxia în cuvânt şi în faptă. Din fericire încă mai există creştini ortodocşi care se află în adevăr nu doar în aparenţă şi care s-au rupt de apostazia predominantă. Şi aceştia, oricât de puţini sunt sau vor deveni, rămân Biserica pe care porţile iadului nu o vor birui (Matei 16.18) şi cei despre care Domnul Bisericii a spus: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.“ (Luca 12.32)

C: Ei bine, mă bucur să aud asta. Căci m-au convins cuvintele tale, dar începusem să cred că nimeni nu mai practică adevărul în care ajunsesem să cred.

O: Bine ai venit la Adevărata Credinţă în Hristos, frate! Şi nu te teme: oricât de mică devine Biserica pe pamânt, Biserica din Ceruri creşte tot timpul, până la sfârşitul lumii. Pentru că “v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel.“ (Evrei 12.22-24)

traducere de pe site-ul ortodox http://www.orthodoxchristianbooks.com/

Anunțuri
  1. Anca Stati
    10 Septembrie 2009 la 13:12

    hmmmmmmmmmmmm!
    Ce tacere! Cred ca oamenii se cred toti avansati si nu ii intereseaza textele pentru incepatori.

  2. razvan.m
    18 Septembrie 2009 la 21:58

    Daca ar citi si ar crede in cele citite, oamenii ar alege ce este bine pentru ei, respectiv sa paraseasca in corpore Patriarhia schismatica [indiferent de titulatura ei – „Ortodoxa”] si sa revina sub ascultarea Adevaratei Biserici Ortodoxe ce mai exista azi [Biserica Ortodoxa de Stil Vechi si anti-ecumenista]

  3. Alex
    22 Octombrie 2009 la 18:11

    Absolut superb articolul si foarte intelept explicata dogma ortodoxa!
    Doamne ajuta!

  4. tutenes
    26 Mai 2010 la 11:27

    ” Domnul nostru este un Domn zelos şi aşteaptă râvnă de la noi – râvnă pentru bine şi ură pentru rău. “Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul“ (Psalmul 96.11). ” diferita atitudinea fata de cea a parintelui Paisie Aghioritul care se ruga pentru diavol , pana a venit si-i dadea cu tifla …
    Dar acela era gata sa se lase pecetluit de sute de ori afirmand ca asta nu-i va putea lua dragostea pt. Hristos … Numai ca Scripturile ne invata taman invers , ca cei care nu vor accepta pecetea si vor fi gata pt. mucenicie aceia vor fi mantuiti !

  5. gigel42
    19 Mai 2011 la 23:31

    Multumesc pentru lectiile de religie ortodoxa;dacapot sa-mi permit,cred ca „razvan.m” are dreptate.Doamne ajuta!

  1. 26 Septembrie 2009 la 17:10
  2. 17 Decembrie 2009 la 13:59
  3. 5 Aprilie 2010 la 18:52
  4. 24 Mai 2010 la 0:15
  5. 24 Mai 2010 la 0:21
  6. 27 Iunie 2010 la 19:40

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: