Prima pagină > Istorie, Ortodoxie > De ce o femeie i-a spart capul unui episcop

De ce o femeie i-a spart capul unui episcop

Pentru că era eretică (ariană) și avea ură față de episcopul ortodox care intrase într-un oraș pentru a-l pune pe scaunul ierarhic pe un nou episcop hirotonit, în locul fostului minciuno-episcop arian. Este vorba despre Sfințitul Mucenic Evsevie al Samosatelor (în sud-estul actualei Turcii), pomenit astăzi de Biserica Ortodoxă, trecut la Domnul în anul 379 sau 380.

În continuare mai detaliat:

***

Samosata se afla canonic sub jurisdicția Antiohiei. În acea vreme (secolul 4), erezia lui Arie se întărise şi vătămase pe mulţi, iar Biserica lui Hristos era tulburată de el. După moartea Sf. Împărat Întocmai cu Apostolii Constantin, împărăţia Răsăritului a luat-o fiul său, Constanţiu, care primise erezia lui Arie. Acela ajuta intens arienilor şi se lupta pentru dînşii, făcînd prigonire şi răutate ortodocșilor. Episcopul Evsevie din acea pricină a pătimit de la arieni multe supărări. 

După ce Eudoxie, minciuno-episcopul Antiohiei, ereticul cel de un gînd cu arienii, a venit la scaunul arhiepiscopiei Constantinopolului pentru bogăţie, s-a făcut sinod în Antiohia de toţi episcopii Siriei, pentru a alege alt patriarh în locul lui Eudoxie. Puţin însă era atunci numărul episcopilor şi al creştinilor dreptcredincioşi, căci mai mulţi erau eretici arieni, urmînd împăratului lor cel răucredincios. În acel sinod, sfîntul Evsevie era unul dintre cei întîi-şezători. Deci Evsevie, ştiind bine pe sfîntul Meletie, episcopul Sevastiei din Armenia, cum că este dreptcredincios şi ţine întru totul la învăţătura hotărnicită la Sinodul cel dintîi din Niceea (325), sfătuia pe toţi să aleagă la scaunul episcopal pe Meletie. Dar cei ce aveau socoteala arienilor, neştiind credinţa cea dreaptă a lui Meletie şi socotindu-l că este de un gînd cu dînşii, au ascultat cu înlesnire sfatul lui Evsevie şi, alcătuind asupra lui judecata alegerii de obşte, au întărit-o cu iscăliturile mîinilor lor şi au încredinţat-o lui Evsevie. După aceea, trimiţînd rugăminte la Meletie, cu împărătească voire l-au adus pe el în Antiohia cu mare cinste, ieşindu-i tot poporul în întîmpinare.

Meletie, luînd scaunul ierarhic, învăţa pe popor mai întîi viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, curăţind calea cea greşită din inimile lor spre credinţa cea dreaptă. Episcopul se gîndea că dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile lor cele rele, smulgîndu-le ca pe nişte spini şi pălămidă din inimile lor, va putea mai cu înlesnire să semene întru dînşii sămînţa dreptei credinţe. Însă poporul dorea să ştie cu dinadinsul ce fel de credinţă are ierarhul lor cel nou. Cu aceasta însă ei au supărat pe Meletie, care a propovăduit în biserică cuvîntul lui Dumnezeu către popor despre dreapta credinţă ce s-a întărit la întîiul Sinod a Toată Lumea din Niceea, că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă şi de o fire cu Tatăl, născut din veci iar nu făcut.

Ca urmare, arienii s-au tulburat despre aceasta foarte mult, precum scrie pe larg în viaţa lui Meletie; iar dreptcredincioşii s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu dreptcredincios şezînd pe scaunul apostolesc. Arienii, mîniindu-se foarte mult, au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu Meletie, după treizeci de zile de la primirea episcopiei, şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic, îndemnînd şi pe împărat să-l osîndească la surghiunie. Meletie a fost scos noaptea din Antiohia şi trimis la surghiunie, iar în locul său au ales pe un oarecare Evzoie, minciuno-episcop arian. Atunci Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd că Biserica Antiohiei este tulburată de eretici şi o răutate fără de vină ca aceea se face lui Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale de aceasta. Deci, sculîndu-se, a plecat din Antiohia, nespunînd nimănui de aceasta, ducîndu-se astfel în cetatea sa.

Arienii, aducîndu-şi aminte că judecata alegerii la arhieria lui Meletie este la Evsevie spre păstrare şi temîndu-se ca nu cumva să fie vreodată judecaţi de sinod, că ei singuri cu un glas l-au ales ca arhiepiscop şi tot ei l-au izgonit, au rugat pe împărat, care tocmai se afla în Antiohia, să trimită după Evsevie şi să le dea acel act încredinţat lui. Deci, împăratul îndată a trimis un slujitor în urma sfîntului, care, ajungîndu-l, i-a spus porunca împărătească. Iar episcopul i-a răspuns: „Judecata cea de obşte care mi s-a încredinţat mie, nu o voi da, decît numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna”. Trimisul împăratului întorcîndu-se cu acest răspuns, împăratul s-a supărat tare şi a trimis a doua oară, scriind în cartea sa cu asprime şi poruncind, că de nu va voi să-i dea scrisoarea, să-i taie mîna dreaptă.

Acesta o scria numai ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă un lucru ca acela. Ajungînd trimisul împărătesc la Evsevie şi dîndu-i scrisoarea împărătească, episcopul a citit-o şi îndată şi-a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: „Nu numai mîna dreaptă, ci şi pe stînga să o tăiaţi; dar judecata alegerii lui Meletie nu o voi da!” Trimisul s-a întors iarăşi în deşert. Împăratul, auzind acest răspuns al sfîntului, s-a mirat de neînfricoşata lui bărbăţie şi de statornicia lui cea tare, iar mai pe urmă îl lăuda pe el înaintea tuturor.

După cîţiva ani, murind Constanţiu şi după dînsul venind Iulian Apostatul (361-363), acesta a întors de la surghiunie în scaunul Antiohiei pe Meletie, dar pe urmă iarăşi l-a izgonit. Pe vremea împărăţiei aceluia, mare răutate a pătimit Biserica lui Hristos. Căci, pe lîngă erezia arienilor care tulbura toată lumea creştină, s-a adăugat şi o prigonire de la închinătorii de idoli; pentru că împăratul, lepădîndu-se de Hristos, a jertfit idolilor şi a ridicat prigoană asupra creştinilor, şi mai ales împotriva rînduielii bisericeşti.

Atunci multe biserici ale celor dreptcredincioşi erau fără de slujitori şi scaunele arhiereşti fără de arhierei. Din această pricină, unii erau ucişi de arienii de pe vremea împărăţiei lui Constanţiu, iar alţii erau ucişi de închinătorii de idoli de sub stăpînirea lui Iulian. Deci, de n-ar fi scurtat Domnul viaţa şi împărăţia lui Iulian, nici o biserică cu slujitorii săi nu ar fi rămas întreagă. Într-o vreme cumplită ca aceea, sfîntul Evsevie, tăinuindu-şi viaţa sa arhierească şi îmbrăcîndu-se cu cea ostăşească, a cutreierat Siria, Fenicia şi Palestina, întărind pe creştini în sfînta credinţă. El, unde afla vreo biserică fără slujitori, punea preoţi şi diaconi şi din ceilalţi clerici; iar pe alocuri punea şi episcopi, dintre aceia pe care-i afla că lepădaseră dogmele lui Arie şi aveau înţelegere ortodoxă. O rîvnă ca aceasta, o osteneală, o sîrguinţă şi o grijă avea pentru Biserica lui Hristos, Evsevie, acest mare arhiereu al lui Hristos.

După ce a pierit cu răsunet păgînul Iulian, a venit după dînsul Iovian, dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat. Deci sfîntul Meletie s-a întors la scaunul său, asemenea şi sfîntul Evsevie; iar ceilalţi arhierei dreptcredincioşi au început fiecare la arătare a-şi lua locul lor.

După îndemnul lui Evsevie, în 363 Meletie a adunat în Antiohia un sinod, la care au luat parte 27 de episcopi, între care Evsevie era întîi după Meletie. [La acel sinod a fost şi sfîntul Pelaghie, episcopul Laodiceei, despre a cărui curată şi sfîntă viaţă se scrie astfel: El în tinereţile sale a fost silit de părinţii săi spre nuntă. Deci fiind dus în cămară, a sfătuit pe mireasa sa la păzirea cea neîntinată a fecioriei. Astfel el petrecea cu ea în feciorie curată sub chipul însoţirii, ca un frate cu sora sa. El era bogat şi în multe alte fapte bune, pentru care a fost cinstit cu rînduiala arhierească de la Dumnezeu şi de la oameni. Acesta avea mare dragoste atît către Sfîntul Meletie, cît şi către Sfîntul Evsevie şi le era prieten de un gînd, luptînd împreună cu ei, pentru răspîndirea dreptei credinţe.] La acel sinod din Antiohia, sfinţii părinţi au poruncit tuturor ca să mărturisească şi să creadă că Fiul este de o fiinţă şi de o fire cu Tatăl, după cum a stabilit Sinodul cel dintîi din Niceea.

La aceasta s-au învoit şi arienii, care au iscălit cu mîinile lor, însă cu făţărnicie, deoarece prin aceasta făceau voia împăratului şi dreptcredincioşilor episcopi Meletie, Evsevie şi Pelaghie, temîndu-se astfel de îndrăzneala pe care o aveau aceştia înaintea împăratului. Iovian iubea foarte mult pe aceşti stîlpi ai Bisericii, pentru credinţa lor cea dreaptă şi pentru sfinţenia lor şi îi cinstea, ascultîndu-i în toate. Pentru aceea, de frica lor, arienii au trecut la Biserica celor dreptcredincioşi. Însă după moartea dreptcredinciosului împărat Iovinian şi după ce Valent a fost pus împărat în locul lui, ereticii iarăşi s-au întors la credinţa lor de mai înainte, întocmai precum cîinii la vărsătura lor, aducînd şi pe împăratul la credinţa ariană, prin soţia lui, Domnica. Astfel, Biserica celor dreptcredincioşi era chinuită şi păstorii ei izgoniţi. Sfîntul Meletie iarăşi a fost surghiunit în Armenia, iar sfîntul Pelaghie – în Arabia. Asemenea şi sfîntul Evsevie a fost condamnat la surghiunie în Tracia, în zona Dunării.

După ce s-a dat nedreapta judecată a împăratului, adică izgonirea lui Evsevie, acea judecată a fost adusă la Samosata spre seară. Sfîntul Evsevie, înştiinţîndu-se despre aceasta, a chemat la sine pe acel om împărătesc care a venit la sine cu hotărîrea împărătească şi i-a zis: „Taci acum şi nu spune nimănui pricina venirii tale, pentru că, de se va înştiinţa poporul, îndată se va umple de rîvnă, se va tulbura şi te va ucide; iar eu mă voi afla pricinuitor al morţii tale”. Aceasta zicînd, după săvîrşirea cîntării celei de seară, a spus taina şi gîndul său uneia din credincioasele sale slugi. Deci, sculîndu-se după somnul cel dîntîi, a ieşit din casă cu o slugă, care a luat numai o pernă şi o carte, şi pe acelea le ducea după el.

Mergînd la rîul Eufratului, care curgea pe lîngă zidul cetăţii, s-a urcat într-o luntre ca să plece spre cetatea Zeugma; şi a poruncit vîslaşilor să pornească, ostenindu-se toată noaptea aceea şi, făcîndu-se ziuă, a ajuns la cetatea dorită. Samosatenii, înştiinţîndu-se de plecarea sfîntului lor arhiereu de la ei, s-au umplut de mare plîngere şi tînguire, şi întrebau în ce parte s-a dus. Unul din cei ce văzuseră cum sfîntul a şezut în luntre şi a poruncit să-l ducă la cetatea Zeugma, a spus poporului încotro s-a dus arhiereul. Deci, mulţi urcîndu-se în multe luntre, au alergat degrabă după el şi l-au ajuns la Zeugma; apoi, ridicînd glasurile lor către el, se tînguiau cu mare glas şi se sîrguiau să-l întoarcă în cetatea lor, dar sfîntul n-a voit. Astfel poporul făcea fel de fel de rugăciuni şi cu fel de fel de cuvinte îl ruga, căzînd la picioarele lui şi udîndu-le cu lacrimi, să se întoarcă cu ei la scaunul său. Sfîntul Evsevie le aducea aminte de cuvîntul Apostolului care zice: „Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor mai înalte, pentru că nu este stăpînire orînduită decît numai de la Dumnezeu; deci, toate stăpînirile sînt orînduite de Dumnezeu. Drept aceea, cine se împotriveşte stăpînirilor îşi ia pedeapsa sa. Acest cuvînt al apostolului spunîndu-le sfîntul, le zicea: „Nu-mi este cu putinţă să fiu potrivnic poruncii împărăteşti. Asemenea şi vouă nu fără de primejdie vă este a vă împotrivi voii împăratului”.

Poporul, văzînd că nu poate să-l întoarcă, îi dădea lui de cale, unul aur, altul argint, altul haine, iar altul îi dădea slugile sale ca unuia ce se duce în laturi depărtate. Dar sfîntul, luînd foarte puţin de la ei şi învăţîndu-i dreapta credinţă pe toţi şi soborniceştile dogme, s-a rugat pentru toţi. Deci, binecuvîntîndu-i pe ei, a pornit pe cale către latura Traciei, unde era osîndit la izgonire. Pe cînd el era în Istru, a venit de veste, că ţara Traciei este bătută şi pustiită de goţi. De aceea nu s-a mai dus departe, în Tracia, ci a rămas în Istru şi a petrecut acolo pînă la moartea răucredinciosului Valent împărat.

În cetatea Samosatelor, în locul episcopului Evsevie a fost trimis de arieni un minciuno-episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arieneşti. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se dădea unui episcop; pentru că n-a ieşit întru întîmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meşter, nici lucrător de pămînt, nici bărbat, nici femeie, nici bătrîn, nici tînăr, nici măcar un copil, deoarece toţi cetăţenii erau dreptcredincioşi şi nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el şi nici să-l vadă.

Deci, Evnomie a intrat în episcopie şi a luat biserica sobornicească cu stăpînire împărătească. Oamenii, văzînd aceasta, nu se duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era într-însa minciuno-episcop şi nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la locuinţa arhierească. Astfel Evnomie nu şedea în episcopie decît numai cu cei care veniseră cu el. De el se povesteşte că, deşi cu credinţa era rău credincios, însă la obicei era bun, blînd, răbdător, smerit şi iubit de toţi. Despre obiceiul lui cel bun se grăieşte aceasta: odată a intrat, după obiceiul acelei ţări, în baia cea de obşte ca să se spele. Slugile au închis uşa după el, ca să nu intre alţi oameni acolo, unde se spăla Evnomie. El, înţelegînd că mulţi stăteau înaintea uşii, vrînd să se spele, a poruncit slugilor să deschidă uşa şi să dea voie tuturor celor ce voiau să intre în baie să se spele împreună cu el.

Deci au intrat mulţi, dar, văzînd pe episcop şezînd în scăldătoarea cea caldă, stăteau înaintea lui pentru cinste, iar el îndemna pe cine voieşte să intre în aceeaşi scăldătoare, ei însă nu îndrăzneau. Evnomie, cunoscînd că pentru cinstea lui nu îndrăzneau să se spele, pentru aceea s-a mîhnit şi a ieşit degrabă din baie, ca cel ce nu voia să se necinstească. Atunci oamenii care ieşiseră din baie, îndată au vărsat acea apă din scăldătoare ca fiind spurcată prin spălarea ereticului. Ei au spălat bine vasul de spălarea ereticului şi, încălzind altă apă, şi-au făcut altă scăldătoare. Evnomie, aflînd de aceea şi văzînd că nu poate să tragă la el nicidecum pe oamenii din Samosata, a lăsat episcopia şi a plecat într-ale sale.

După plecarea lui Evnomie, arienii au trimis la Samosata alt mincouno-episcop anume Luchie, vrăjmaş al oilor lui Hristos. Dar cetăţenii i-au făcut şi aceluia ca celui dintîi, adică nu l-au primit cu cinste. Deci, el petrecea în episcopie numai cu ai săi, neducîndu-se nimeni din oameni la dînsul, pentru că oile lui Hristos, deşi erau fără păstor, însă, aducîndu-şi aminte bine de învăţătura lui, păzeau sfînta credinţă fără de prihană. Ei se îngreţoşau de acel minciuno-episcop eretic şi aceasta o putem vedea din cele ce urmează. Într-o vreme mulţi copii jucîndu-se pe uliţă după obiceiul lor, aruncau cu mingea unul în altul. Episcopul Luchie, trecînd din întîmplare pe acolo, a căzut mingea între cai şi a trecut pe sub careta lui Luchie; atunci copiii îndată au început a striga cu glas mare: „Mingea s-a spurcat cu ereticia, mingea s-a spurcat cu ereticia!” Episcopul, auzind aceasta, a lăsat pe unul din slugile sale să vadă ce fac copiii şi pentru ce strigă astfel. El a văzut cum copiii, au aprins un foc şi cum aruncau mingea prin văpaie încoace şi încolo, ca prin ardere să se cureţe de ereticie.

Astfel că, nu numai oamenii cei în vîrstă, dar şi copiii cei mici se îngreţoşau de acel minciuno-episcop eretic, care ca o urîciune a pustiirii ajunsese în locul cel de cinste. Luchie, aflînd de aceasta, n-a urmat blîndeţilor lui Evnomie, ci, umplîndu-se de mînie, pe mulţi din dregătoria cea sfinţită şi care apărau dogmele cele dreptcredincioase i-a trimis în surghiuniri depărtate. Pe fericitul Antioh, nepotul sfîntului Evsevie, bărbat ales între preoţi, plăcut lui Dumnezeu, însuflat de Duhul Sfînt şi iscusit în înţelepciunea cărţilor, l-a surghiunit la hotarele Armeniei, iar pe diaconul Evolghie, cel asemenea vestit între slujitorii Domnului, l-a gonit în pustia Oasimului, pentru care faptă n-a fost puţină mîhnire şi scîrbă în cetatea Samosatelor.

După moartea lui Valent, a urmat la împărăţie dreptcredinciosul împărat Graţian. Acela, îndată pe toţi arhiereii şi alte sfinţite feţe, care erau în izgoniri pentru dreapta credinţă, i-a eliberat de la surghiunie şi le-a poruncit să-şi ia scaunele lor. Atunci s-au întors şi sfîntul Meletie, în Antiohia, sfîntul Pelaghie în Laodiceea, iar sfîntul Evsevie în Samosata. Asemenea şi preotul Antioh în Armenia, diaconul Evolghie în Oasim şi ceilalţi care fuseseră izgoniţi de arianul Luchie au venit într-ale lor; şi a fost bucurie mare dreptcredincioşilor şi ruşinare celor rău credincioşi.

După luarea scaunul său, sfîntul Evsevie, îngrijindu-se cu ceilalţi arhierei de buna rînduială bisericească şi, văzînd că oarecare scaune bisericeşti erau deşarte după scoaterea arienilor, s-a sîrguit, cu sfatul şi cu învoirea sfîntului Meletie, să aleagă bărbaţi vrednici şi tari în dreapta credinţă, pe care, sfinţindu-i în dregătoriile arhiereşti, i-a aşezat în scaune. Pe cinstitul Acachie l-a pus episcop în Beria, pe îmbunătăţitul Teodot în Ierapole, pe Evsevie cel de un nume cu el, în Halchida, pe Isidor în Cir şi în Edesa; iar după mutarea sfîntului Arhiereu Vursa, a ridicat la scaun pe Evloghie Mărturisitorul.

Dar cînd au ales pe cei mai de pe urmă episcopi, adică pe plăcutul lui Dumnezeu Maris, ca episcop în cetatea ce se numea Dolih (oraș mic și puțin populat, din nordul Siriei), care era plină de credinţa lui Arie, s-a dus singur cu Maris în cetatea aceea, voind ca, după ce va curăţa Biserica de erezii, să aşeze pe scaun, pe arhiereul cel dreptcredincios. Intrînd el în cetatea aceea, o oarecare femeie ariană a aruncat de pe acoperișul casei o țiglă asupra lui, l-a lovit în cap şi l-a rănit rău şi, din acea rană îmbolnăvindu-se, sfîntul Evsevie s-a mutat către Domnul (devenind astfel mucenic). Cînd trăgea să moară, a jurat pe toţi cei ce erau cu dînsul să nu facă nici un fel de răzbunare acelei femei pentru că el prin aceasta urma Stăpînului său, Carele se ruga pentru cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Asemenea urma şi sfîntului Ştefan, care se ruga pentru cei ce l-au ucis cu pietre. Astfel s-a sfîrşit muceniceşte Evsevie, pătimind din pricina arienilor, pentru Fiul lui Dumnezeu Cel de o fiinţă cu Tatăl. Apoi sfîntul lui trup a fost întors la Samosata, cetatea lui, şi s-a îngropat cu cinste şi tînguire din partea poporului creştinesc.

După aceea s-a ales ca episcop în locul lui, Antioh fericitul, cel mai sus pomenit, care era fiul surorii sfîntul Evsevie. Pe vremea aceluia înflorea Biserica Samosatelor în dreapta credinţă, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: