Prima pagină > Gînduri, Ortodoxie > Toma, fratele nostru geamăn…

Toma, fratele nostru geamăn…

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva. Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria dintr-odata si fara echivoc. Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma. In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie.

Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale. Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui.

Toma il vede pe Domnul. Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa. Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic. Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai? Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant? Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament. Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta. Impietritul [in schimb, nota noastra] refuza deopotriva si adevarul si certitudinea. El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni. Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila. El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare. Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si…

Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta? Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului. El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate? Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie. Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

De curand, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere si cateva sute de savanti au indreptat asupra-i lentile, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, infipte in ranile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresioneaza. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

ÎPS Bartolomeu, 1979

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: