Prima pagină > Apusul, Atitudine, Calendarul bisericesc, Istorie, Ortodoxie > CELE DOUĂ CALENDARE: ASPECTE RELEVANTE

CELE DOUĂ CALENDARE: ASPECTE RELEVANTE

Mai că majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre aşa-numita „problemă a calendarului” – atît cei care sprijină păzirea calendarului ortodox, cît şi cei care îndreptăţesc lepădarea acestuia în favoarea celui apusean – pun într-o oală măsurători diferite: unii zic că metrul este mai exact decît kilogramul, ceilalţi se zbat să demonstreze contrariul – kilogramul este mult mai exact decît metrul şi chiar decît litrul.

Ce vreau să afirm prin aceasta ? Că cele două calendare – ortodox şi apusean – măsoară fenomene şi procese cu totul deosebite între ele care, practic, nu vin deloc în atingere unul cu celălalt. Faptul că termometrul are unitatea de măsură „grade”, iar tăria băutirii alcoolice se măsoară în unităţi numite şi ele „grade”, precum şi unghiurile se măsoară cu un măsurător numit raportor care de asemenea este divizat în unităţi numite şi ele „grade” nu rezultă nicidecum că toate aceste instrumente – termometrul, alcoolmetrul şi raportorul – măsoară acelaşi obiect cu aceleaşi unităţi de măsură. Ce am putea crede despre un cineva care ar pune un termometru într-un pahar cu vodcă şi ar declara triumfător şi sigur de „corectitudinea” şi „exactitatea” măsurării sale: „Vodca are 22 de grade! Iar pe etichetă e scris că are 40 de grade! Deci, e contrafăcută!” ?
 
Faptul că atît un calendar, cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de măsură ca ore-zile-săptămîni-luni-an nu înseamnă că ele, ca şi situaţia cu gradele, măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea rotaţiei aparente a Pămîntului în jurul axei sale raportată la părelnica rotaţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Adică, calendarul apusean măsoară „timpul astronomic” care este folosit pentru organizarea activităţilor bancare – calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului îndatorat, a dobînzilor acumulate etc. Pe cînd calendarul ortodox măsoară timpul liturgic, dar unităţile lui de măsură sînt altele, deşi, aparent, coincid cu cele ale calendarului apusean. Să vedem, totuşi, care sînt deosebirile.
 
Unităţile de măsură ale timpului liturgic
 
Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca ziua (crugul zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul anului).
Ziua liturgică se împarte în patru slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de Vecernie, Utrenie şi Liturghie. Între aceste slujbe, potrivit unor reguli precise – în funcţie de crugurile celelalte – se pot adăuga slujba pavecerniţei (mari sau mici) şi cea a miezonopticii. Ziua liturgică începe, spre deosebire de ziua astronomică, nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui.
 
Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp – vara străjile de zi sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu slujbele numite „ceasuri” – Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare) noţiunea de „ora de vară” şi „ora de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult – de la începuturile sale – potrivirea începerii slujbelor sale la anotimp – la ora concretă a apusului soarelui: indiferent de ora concretă a zilei apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din crugul zilei respective.
 
Şi nu este deloc întîmplător de ce slujbele îşi încep măsurătoarea cu seara, dar nu cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: seara simbolizează în Ortodoxie existenţa lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, pe cînd Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Lui.
 
După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică începe nu cu ziua de luni cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea cea de toate zilele (cea spre fiinţă), ci cu ziua de Duminică – Ziua Domnului Iisus Hristos, căci „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci […] şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.” (Deut. 8:3)
 
Chiar şi etimologic cuvîntul duminică provine în limba română din latinescul dies domenica – ziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua aceasta se numeşte Voskresenie – adică Învierea, ziua Învierii, deşi în limbile slave (catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea, ziua nelucrului (ne-del-ea), adică a odihnei.
 
Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun care, potrivit calendarului apusean, se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, se numeşte începutul zilei de Duminică. Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avînd semnificaţia sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti – îngerilor din toate cele nouă cete, acelor fiinţe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pînă la zidirea oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înţelegerea făcută de membrii Sinderionului întru pierzarea Mîntuitorului şi faptul vînzării de către Iuda Iscarioteanul a Mîntuitorului pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii patimilor pe Cruce ale Mîntuitorului şi morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea şi vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică (1) se abţin de la mîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversităţii alimentare doar la bucate de origine vegetală, (2) soţii se înfrînează de la apropieri trupeşti şi (3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste evenimente pline de durere.
 
Suprapunerea acestor două cruguri – a celui al zilei cu cel al săptămînii – imprimă slujbelor zilnice – ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia – un speicific datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de Duminică (Duminica face parte din crugul săptămînal) cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste slujbe în slujbe deosebite – în Vecernia Mare, Liturghia conţine deosebite pericope (fragmente din Evanghelie citite în timpul slujbelor) evanghelice, precum şi fragmente speciale din epistolele apostoleşti.
 
Crugul anului se împarte în trei perioade inegale (spre deosebire de calendarul apusean care se împarte în 4 trimestre sau două semestre, toate avînd, practic, aceeaşi durată exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întîi este numită a Triodului şi începe cu trei duminici pînă la începutul Postului Paştelui şi se încheie în sîmbăta Paştelui (durează 70 de zile liturgice). Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorîrea Duhului Sfînt (durează 50 de zile, după cum arată şi denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului liturgic se numeşte a Octoihului care începe a doua zi după Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt şi se încheie în sîmbăta de dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).
 
Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. Iar dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 de săptămîni la 34 de săptămîni.
 
Aceste împărţiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpetate în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara”/”oră de iarnă”.
 
La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici – al zilei şi al săptămînii – crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în plus faţă de cele pe care ele le capătă în funcţie de perioada zilei (ceasurile, Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni-marţi-…sîmbătă-duminică). Astfel, fiecare slujbă bisericească este corelată (1) cu perioada zilei liturgice respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia), (2) cu perioada săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, sau marţea, sau … sau sîmbăta, sau duminica), (3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, sau a Penticostarului, sau a Octoihului).
 
În afară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nu formează un ciclu: este vorba de lunile mineale adică de lunile Mineiurilor. Fiecare zi a anului este atribuită unui Mineu lunar – Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: Naşterea Domnului se serbează în fiecare an pe data de 25 decembrie a calendarului ortodox (ceea ce corespunde acum[1] zilei de 7 ianurie a calendarului apusean), iar Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 6 august (adică acum pe 19 august după calendarul apusean), Bunavestirea se sărbătoreşte la 25 martie (acum 7 aprilie după calendarul european).
 
Sărbători speciale datorate suprapunerii crugului anual cu cel mineal
 
Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale care nu se întîmplă în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post – a postului Apostolic, numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel.
 
Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea de dată neschimbătoare Bunavestirea coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) a Învierii Domnului (Paştele) se produce o sărbătoare specială numită Kiriopasha – Paştele Domnesc. La fel avem sărbătoare specială cînd Bunavestirea coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale prin care se slăveşte Dumnezeu, Maica Domnului, se dezvăluie sensuri şi semnificaţii speciale privind lucrarea de mîntuire a lumii pe care o înfăptuieşte Dumnezeu.
 
Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de mucenici din Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează şi cîntările acestei slujbe mineale:
 
„Ceata cea de patruzeci de ori strălucitoare, oştirea cea aleasă de Dumnezeu, a strălucit cu cinstitele ei pătimiri asupraPostului, sfinţind şi luminînd sufletele noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 1.] „Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri aţi făcut cinstitul Post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi Postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimei Lui celei mîntuitoare. Pentru aceasta, avînd îndrăzneală, rugaţi-vă, să ajungem cu pace şi la Învierea cea de a treia zi a Dumnezeului şi Mîntuitorului sufletelor noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 5.] „Astăzi este luminata pomenirea voastră cea de peste an, preafericiţilor, care luminează cu lumină Postul care a început; pe care prăznuindu-l cu credinţă, împreună cu voi strigăm: Bine eşti cuvîntat, Dumnezeul părinţilor noştri.” [Cîntarea a 7-a, Canonul al 2-lea, Stihul 1.]
 
Această rînduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Intîi a toată lumea de la Nicheia (Niceea) şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu nu a fost schimbată niciodată pînă la eliminarea din unele Biserici Locale a calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a acelui civil, în Bisericile Locale care şi l-au însuşit în locul celui rînduit de Sfinţii Părinţi au început tot soiul de abateri.
 
Abaterile în slujbele bsericeşti datorate înlocuirii calendarului liturgic cu cel astronomic (bancar)
 
Introducerea în secolul XX a calendarului apusean total nepotrivit pentru măsurarea crugurilor liturgice (căci el nici nu a fost prevăzut pentru aceasta spre deosebire de calendarul ortodox) a deplasat cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. Doar că în calendarul ortodox sărbătorile cu dată fixă sînt corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele ilustrative de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu există şi, în principiu, nu poate exista.
 
Astfel, o dată la fiecare 4-5 ani în Bisericile care au eliminat calendarul liturgic şi l-au înclocuit cu calendarul comercial-civil nu are loc Postul Sfinţilor Apostoli, deoarece începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare – Paştele, iar sfîrşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare – 30 iunie (12 iulie după calendarul apusean) – Ziua Sfinţilor Apostoli. Atunci cînd data începerii postului cade pe 30 iunie sau după această zi (conform calendarului apusean), postul nu mai poate avea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din post începînd cu Sărbătoarea Apostolilor.
 
Un şir întreg de sărbători ca Kiriopasha, Bunavestirea suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele niciodată nu pot fi sărbătorite de către creştinii din Bisericile care au trecut la calendarul european şi nici nu se sărbătoresc.
 
Sărbătorirea celor 40 de mucenici din Sevastia deseori nu se sărbătoreşte în Post după cum prescriu canoanele bisericeşti şi conţinutul însuşi al comemorării care aminteşte de Post, ci în cîşlegi, spre deosebire de creştinii din Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi. Întreaga slujbă mineală vorbeşte despre aceşti sfinţi cu referire la Postul Paştelui, iar creştinii din Bisericile eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrînarea cuvenită, necinstind, astfel, mucenicia celor 40 de sfinţi.
 
Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului patriarhiilor naţionale controlate de stat din anul 1948 de la Moscova, Bisericile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui comercial-civil, sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalţi creştini care continuau să păzească calendarul Sfinţilor Părinţi, deşi Soborul Întîi a toată lumea din anul 325 a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleaţă de către creştini a Paştelui. Astfel, Biserica Constantinopolului din anul 1918, iar Biserica Română din anul 1925 şi pînă în anul 1948 au sărbătorit de cîteva ori Paştele separat de ceilalţi ortodocşi, căzînd singure, prin voia ierarhilor, clericilor şi creştinilor lor sub anatema Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Biruitoare din Ceruri, chiar dacă această anatemă nu s-a formulat în vreun document.
 
Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogorîrii Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică calendarului ortodox. Bisericile Locale care s-au lepădat de acest calendar au fost constrînse ca cel puţin această sărbătoare centrală a Creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotărîrile Sfinţilor Părinţi prin care hotărîri a grăit Duhul Sfînt.
 
Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, fenomen care se produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data de 6 august a calendarului ortodox.
 
De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului – Pogorîrea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului în sîmbăta Paştelui, Înnourarea Muntelui Taborului în ziua Schimbării la Faţă – se produc în potrivire cu calendarul liturgic, dar nu pe potriva calendarului astronomic-comercial ? Şi aceasta se produce în FIECARE an de cînd Biserica a început să sărbătorească aceste evenimente din lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Oare nu e şi aceasta o dovadă că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale tocmai în acele zile pe care El le-a rînduit prin slujitorii Săi credincioşi – Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar nu în zilele pe care oamenii şi le-au ales după placul lor?
 
Două calendare – liturgic şi mamonic:
două slujiri – lui Dumnezeu şi lui mamona
 
În scurta expunere de mai sus am încercat să arătăm că cele două calendare – cel liturgic şi cel astronomic (civil) – măsoară, de fapt, obiecte diferite şi au, în consecinţă, utilităţi diferite, deşi folosesc, aparent, unităţi de măsură denumite „identic” – zile-săptămîni-luni-an. De fapt, una e ziua liturgică şi alta e ziua astronomică: ziua liturgică este alcătuită din slujbe bisericeşti, pe cînd ziua astronomică este alcătuită din ore, minute şi secunde – de muncă, de odihnă, de somn etc. Săptămîna liturgică este alcătuită din cîntări şi rugăciuni corelate cu cinstirea unor evenimente din lucrarea lui Dumnezeu, pe cînd săptămîna lumească, profană este alcătuită din 5 zile de lucru şi două zile de odihnă. Anul liturgic este alcătuit din trei perioade – a Triodului, a Penticostarului şi a Octoihului, iar anul „astronomic” civil este alcătuit din 4 trimestre (sau 2 semestre sau 12 luni sau 365/366 de zile).
 
Calendarul apusean măsoară curgerea vieţii lumeşti, a obligaţiilor financiar-bancare dintre oameni, iar calendarul liturgic măsoară timpul liturgic ca timp în care uneşte în împreună-slujire Biserica Biruitoare formată din cei care se află deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu Biserica Luptătoare alcătuită din cei care încă luptă împotriva duhurilor văzduhului, a patimilor, pentru dobîndirea Raiului.
 
Noi, oamenii, „simţim” timpul numai prin compararea unor evenimente cu mişcarea ritmică a unor obiecte sau a unor sisteme de obiecte – mişcarea astrelor, mişcarea pendulului, rotirea acelor ceasornicelor etc. Cu cît mai mic este numărul de „bătăi” ale unui ritm anume între două evenimente consecutive cu atît mai „scurt” este „timpul” scurs între evenimente.
 
Biserica este Trupul lui Hristos, iar inima Ortodoxiei, potrivit Sfinţilor Părinţi, este Taina Împărtăşaniei – Taina Creştinătăţii, acea Taină care se săvîrşeşte în miezul Liturghiei, acea Taină pentru Care se săvîrşeşte Liturghia însăşi, acea Taină Care rînduieşte întreaga slujire dumnezeiască, numită slujire liturgică. Astfel, inima Bisericii, inima Trupului lui Hristos este Liturghia.
 
Iar timpul liturgic ne este dat să-l simţim prin bătăile inimii Trupului lui Hristos, bătăi care statornicesc ritmicitatea slujbelor bisericeşti, a slujirii liturgice. Calendarul care notează acest ritm al inimii Trupului lui Hristos este calendarul bisericesc, calendarul ortodox, calendarul Sfinţilor Părinţi.
De aceea este absurdă polemica în jurul „problemei calendarului” de pe poziţiile „care calendar este mai corect, mai exact ?” Pentru Biserică doar un singur calendar este corect – cel liturgic, cel bisericesc, iar pentru activitatea bancară, pentru orice activitate subordonată băncilor (fiscul, comerţul, economia, investiţiile, cursul valutar, procesul legislativ, bugetar, procesul politic, activitatea organelor de stat etc.) unicul calendar potrivit este cel european/apusean.
 
După cum este absurd să măsori distanţa în kilograme sau volumul în metri liniari tot atît de absurd să organizezi slujirea bisericească după calendarul european (numit cu emfază „stil nou”, calendar „îndreptat”). Aşa numitul „calendar îndreptat” pe care, chipurile, îl folosesc Bisericile Locale care s-au lepădat de calendarul Sfinţilor Părinţi este „îndreptat” doar în raport cu calendarul apusean, fiind exact pe următoarele 40 de mii de ani, pe cînd calendarul catolic ar fi exact pentru următorii 4000 de ani. Dar nici unul dintre aceste „două” calendare – catolic sau cel „îndreptat” – nu măsoară timpul liturgic: cel „îndreptat” măsoară timpul astronomic, iar cel catolic, devenit pan-european, al întregii lumi a Apusului, măsoară timpul economico-financiar.
 
Pentru un creştin este absurdă această distanţă de-a dreptul astronomică de ani (reîntemeierea omenirii prin familia lui Noe s-a produs cu mai puţin de 6000 de ani în urmă), deoarece fiecare creştin ştie că Omenirea se află acum în ultima perioadă a fiinţării sale fizice numită de Dumnezeu „vremurile de pe urmă”. Nimeni nu ştie cît va dura această perioadă – depinde de pocăinţa oamenilor, de întoarcerea lor la Dumnezeu, de revenirea lor la Biserica Lui, la viaţa întru Hristos: cu cît mai mulţi oameni apucă calea îngustă a Mîntuirii, a luptei împotriva patimilor, a duhurilor văzduhului, cu atît mai mult timp va acorda Dumnezeu acestor oameni ca ei să se mîntuiască, căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!”. (Iezechiel 18:32)
 
Tot din nedorinţa morţii păcătosului Dumnezeu se îndură de creştinii acelor Biserici Locale care s-au lepădat de timpul slujirii Lui în favoarea timpului slujirii acestei lumi (timpul bancar – timpul apusean/european) şi îi primeşte aşa cum sînt ei cu calendarul lor neliturgic, doar în cazul în care aceştia nu caută să-şi îndreptăţească greşeala trecerii la calendarul nebisericesc cum fac neo-iudeii (jidovii în limbaj liturgic) care îşi îndreptăţesc hotărîrea de a-L răstigni pe Mesia Cel Adevărat şi Unic. La fel şi în cazul în care nu caută să-i smintească pe creştinii păzitori ai timpului liturgic prin chemarea acestora la repetarea gravei greşeli săvîrşite între anii 1918-1924 de Biserica din Constantinopol şi de Biserica Autocefală Română, iar în 1968 de Biserica Bulgariei. Dumnezeu le dă lor şi timp, şi condiţii, şi cunoaştere ca să se dumirească de greşeala făcută, de scopurtile reale urmărite de cei care „au comis” „greşeala” şi să se despartă de cei care au făcut această lucrare necanonică şi de cei care îi îndreptăţesc pe aceia…
 
+ + +
 
Fiecare religie are calendarul său, deoarece fiecare religie există prin slujirea ei, iar slujirea se desfăşoară în ritmul esenţei acelei religii. Iar esenţa fiecărei religii îl alcătuieşte rostul pe care ea îl oferă vieţii slujitorilor săi. Religia mahomedană are calendarul său numit „al Hegirei”, la fel şi religia Dao are calendarul cunoscut de noi drept chinezesc, iudaismul rabinic are şi el calendarul său numit „iudaic”.
 
Calendarul slujirii acestei lumi, banului (al demonului banului, al idolului banului) ca sens al vieţii slujitorilor săi are şi el calendarul său cunoscut de noi drept calendar gregorian, calendar european, calendar al stilului nou, calendar îndreptat.
 
Fiecare religie a generat o lume proprie sieşi prin faptul că oamenii care au primit să urmeze rostul vieţii propuse lor de acea religie au tocmit aşezăminte de vieţuire care să le apere şi să le înlesnească înfăptuirea rostului vieţii lor. Aşa au apărut civilizaţiile – iudaică, islamică, chinezească, hindusă, latino-americană, africană, europeană şi ortodoxă.
 
Astfel, civilizaţia apuseană (europeană împreună cu cea nord-americană), civilizaţia Apusului sui generis şi-a întocmit aşezămintele cele mai potrivite (băncile, sistemul financiar-comercial-investiţional) pentru apărarea şi înlesnirea înfăptuirii rostului vieţii europene – cîştigarea banului ca unic mijloc de procurare a bucuriilor rîvnite de homo europaeushomo economicus, bucurii ancorate toate în această lume, în lumea de dincoace. Fără urmarea banului, fără consacrarea timpului, adică a vieţii, cîştigării banului, slujirii lui, nu poţi să supravieţuieşti în civilizaţia banului, a zeului bogăţiei Mamona.
 
Iar cei ce caută Împărăţia Cerurilor îşi întocmesc alte aşezăminte în această lume, alcătuind cu toţii o singură civilizaţie ortodoxă cu mai multe chipuri de-a lungul veacurilor, chipuri mai mult sau mai puţin limpezi – Împărăţia creştină a Răsăritului (numită de savanţi „Imperiul Bizantin”), Ţaratul Bulgar, Serbia Niemanilor, Gruzia-Iviria, Rusia Kieveană, Ţările Româneşti – Muntenia şi Moldova, – Imperiul Rus, fiecare dintre ele transmiţînd, prin voia lui Dumnezeu, ştafeta geopolitică de la o alcătuire geopolitică la alta.
 
A-ţi însuşi pentru viaţa ta, pentru împlinirea rostului vieţii tale un măsurător al timpului menit să slujească unui cu totul alt rost al vieţii este fie o nesăbuinţă, fie o trădare (trădarea se numeşte în limbajul civilizaţiei europene „libertatea opiniei”, „libertatea expresiei” sau, mai tehnic, „valorificarea oportunităţilor”). Şi aceasta nu poate să genereze decît cădere deplină sau dezbinare.
 
Este adevărat că fiecsre dintre noi, creştinii, sîntem supuşi stăpînirilor democrate care slujesc grijilor acestei lumi, bunăstării, în final, banului. Şi ne supunem, căci cunoaştem ce ne-a învăţat Dumnezeu: daţi cele ce sînt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20, 25). Şi ne supunem atît timp, cît cezarul nu ne cere nouă să-i dăm lui ceea ce este a lui Dumnezeu. Căci dacă am da cezarului cele ale lui Dumnezeu, atunci noi L-am trăda pe Dmnezeu Care ne-a spus că „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele 5, 29). De ce atunci să ne supunem stăpănirii lumeşti care ne cere nouă să slujim lui Dumnezeu după calendarul slujirii lumeşti, aruncînd din Biserica lui Dumnezeu calendarul, bisericesc?
 
Introducerea calendarului comercial-bancar în slujirea lui Dumnezeu a dezbinat unitatea Bisericii lui Hristos în ceea ce priveşteslujirea de obşte, slujirea bisericească, slujirea liturgică, dezbinarea fiind lucrarea eminamente a diavolului, căci verbul românesca dezbina se traduce în greacă prin verbul dhiavollo, iar numele de diavol înseamnă dezbinătorul. „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16). Or, dezbinarea este cea dîntîiroadă a introducerii calendarului financiar în Biserica lui Hristos. Căci sînt şi alte roade, rele toate.
 
Mulţi dintre cei care vor să îndreptăţească „schimbarea” calendarului, „îndreptarea” lui califică calendarul liturgic ca fiind ceva tehnic, puţin important, ceva care nu merită atîta înverşunare, vervă polemică, căci „calendarul nu este dogmă” şi, prin urmare, „cei ce se ţin cu atîta încrîncenare de calendarul vechi sînt fanatici care se închină calendarului ca unei sfinţenii – „Sfinte calendarule, miluieşte-mă pe mine!”.
 
Iar Domnul nostru Iisus Hristos pe Care noi, creştinii, pretindem că Îl urmăm, ne zice: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult e credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.” (Luca 16:10)
 
Pe cine oare îl slujim fiind în Biserica lui Hristos, dar urmînd calendarul lui mamona? Hristos Însuşi ne dă răspunsul: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpîni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 16:13)
 
Nu poate calendarul mamonei (al slujirii banului) să fie mai „corect”, mai „exact” decît calendarul Paştelui, al Învierii Domnului Hristos, al slujirii sărbătoreşti a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi. Ba mai mult: slujirea lui Dumnezeu după calendarul mamonei reprezintă, cel puţin, o sfidare.
 
+ + +
 
Înlocuirea calendarului liturgic cu cel mamonic reprezintă biruinţa duhului mamonic asupra duhului creştinesc în Biserică. Calendarul liturgic este scos din uz, dat la o parte ca ceva fără de rost, fără de folos, fără de trebuinţă, ca un gunoi. Şi în loc este întronat un instrument de contabilizare a obligaţiilor financiare faţă de bănci, de cămătărie.
 
Calendarul liturgic se întemeiază pe ziua liturgică care se împarte în cele şapte laude. Ziua mamonică, seculară se împarte în 24 de ore – în ore de muncă şi ore de odihnă care sînt, ore de refacere a organismului pentru a se supune iarăşi muncii spre binele salarial primit, în ultimă instanţă, de la deţinătorii de bani, băncile. Ziua liturgică începe la apusul soarelui şi nu are o oră exactă. Ziua profană începe la 12 fix noaptea, la miezul nopţii cînd, potrivit miturilor păgîne ale europenilor, se activizează forţele necurate.
 
Săptămîna liturgică începe în ziua de duminică, la apusul soarelui, în ziua care este sîmbătă seara în calendarul secular. Iar săptămîna profană începe nu cu ziua slăvirii Învierii, cu duminica, ci cu ziua de luni, prima zi de lucru, prima zi de muncă salarială sau antrprenorială, adică de robie faţă de grijile acestei lumi, de robie faţă de ban.
 
Anul liturgic se împarte în trei perioade inegale ca durată şi schimbătoare ca zile de început al fiecărei perioade. Această schimbare este dictată de Ziua Învierii – Paştele. Anul secular se împarte în 4 trimestre cu durată fixă egală şi cu zile de început fixe. Comentarii analoage pot fi făcute şi cu privire la ziua de început a anului liturgic şi la cea a anului mamonic.
 
Este evident: calendarul liturgic este inaplicabil pentru nevoile bancare, cele de contabilizare a obligaţiilor financiare. Obligaţiile comerciale, investiţionale, cele de venituri-cheltuieli, toate acestea conduc, în final şi univoc, la obligaţii faţă de bănci, aceste temple autentice ale mamonei, ale banului.
 
Băncile, mînuitorii de bani, sînt puşi în imposibilitate de a contabiliza obligaţiile altora faţă de ei în baza calendarului liturgic. De aceea ei au confecţionat propriul lor instrument, pornind, la fel ca şi în cazul calendarului liturgic, de la mişcarea astrelor. Însă finalitatea acestui nou calendar este esenţialmente alta – anume contabilizarea obligaţiilor financiare faţă de mînuitorii de bani. Căci pentru nimic altceva calendarul mamonic nu este bun.
 
Oricît ar părea de straniu pentru profani, astronomii se folosesc pentru calculele lor pînă astăzi de calendarul iulian, deoarece el, spre deosebire de calendarul gregorian, nu are scăpări de zile în contabilizarea rotaţiilor Pămîntului în jurul axei sale şi în jurul Soarelui (sau a Soarelui în jurul Pămîntului) şi a Lunii în jurul lui. Să ne amintim ca acest calendar gregorian a fost introdus în Biserica catolică în anul 1582 cînd ziua de 5 octombrie a fost numită 15 octombrie, sărindu-se, astfel, peste 10 zile astronomice şi, în slujirea bisericească a catolicilor, peste 10 zile liturgice. Însă pe catolici aceasta nu avea cum să-i afecteze, căci ei erau deja de peste 5 veacuri rupţi de Biserica lui Hristos şi aplicarea la ei a calendarului liturgic era lipsită de vreun rost: ei nu mai slujeau aceluiaşi Hristos ca şi creştinii ortodocşi, ci unui alt „hristos”, elaborat de eresul papistăşesc (fapt ce a slujit ca pricină pentru anatemizarea papistaşilor în anul 1054).
 
+ + +
 
Se poate înţelege (nu şi încuviinţa) motivaţia introducerii unui calendar special pentru uzul bancar. Dar care să fie motivaţia reală a anulării în slujirea bisericească a calendarului liturgic şi înlocuirea acestuia cu calendarul secular ? Oare Biserica are nevoie de ore de lucru şi de somn, de 24 de ore pe zi, de trimestre şi de săptămîna de lucru şi de weekend? Cum să măsoare Biserica perioadele Triodului, Penticostarului şi Octoihului cu trimestre? Sau Cele 7 laude cu orele fixe de lucru şi de odihnă? Nu poate Biserica să-şi măsoare viaţa sa liturgică cu calendarul nebisericesc. Tehnic nu poate. Cu toate acestea s-a insistat vîrtos de tot, pînă la omucideri, întemniţări, schingiuiri şi schilodiri să se anuleze calendarul liturgic din folosinţa Bisericii şi să se accepte pentru uz sacrumetafizic, calendarul mamonic.
 
Care să fie originea acestei insistenţe ? Care să fie motivaţia reală a acestei insistenţe ? Ce cîştigă şi ce pierde statul şi băncile care îl întreţin dacă Biserica îşi continuă slujirea lui Dumnezeu în baza calendarului liturgic ? Este evident că băncile şi statul pe care ele îl întreţin nu pierd nimic dacă Biserica se conduce de calendarul liturgic în relaţia sa cu Sfînta Treime, cu Dumnezeirea. Atunci de ce s-a insistat şi chiar s-a obţinut aplicarea lui?
 
De ce nu s-a insistat asupra introducerii calendarului mamonic şi în religia islamică sau în cea iudaică? Islamul, în perioada primei campanii de schimbare a calendarului liturgic cu cel secular era în stare de colonie a celor care se conduceau de calendarul mamonic. De ce oare nu s-a propus această schimbare slujitorilor lui Allah, dar s-a insistat pînă la sînge faţă de slujitorii Sfintei Treimi?
 
Calendarul mahomedan este centrat pe evenimentele semnificative din viaţa proorocului Mohamed. La fel şi slujirea islamică. Introducerea calendarului bancar la ei, care, la fel, exclud cămătăria, pune în imposibilitate slujirea lor. Situaţia identică este şi în cazul iudaismului (cel talmudic) care, de altfel, nu condamnă cămătăria în raport cu cei de altă credinţă. Calendarul iudaic este centrat pe evenimentele din Vechiul Testament care sînt semnificative pentru conştiinţa iudaică de după Răstignirea Mîntuitorului. Cum ar putea sărbători iudeii în sinagogi, conducîndu-se de calendarul bancar ? Nu ar putea absolut deloc. Şi nici nu o fac.
 
Atît mahomedanii, cît şi iudeii participă activ la viaţa economică, deci şi la cea financiară, bancară. Şi în aceste relaţii ei se conduc de calendarul bancar. Dar în cultele lor, în slujirile lor, ei se conduc exclusiv de calendarele lor. Şi este firesc acest lucru. De ce, totuşi, în privinţa ortodocşilor s-a insistat atîta ca ei să se lepede de calendarul lor cultic, al slujirii lor Sfintei Treimi, şi să întrebuinţeze în loc calendarul bancar? De parcă în relaţiile creştinului cu Sfînta Treime ar fi nevoie de contabilizarea obligaţiilor financiare. Trebuie să subliniem că asemenea insistenţe s-au făcut exclusiv faţă de ortodocşi şi deloc faţă de ceilalţi, cum sînt budiştii, hinduiştii şi ceilalţi pomeniţi mai sus.
 
Ce se întîmplă, real, în slujirea bisericească prin întrebuinţarea calendarului mamonic în locul celui liturgic ?
 
Se ştie că Biserica opreşte cu străşnicie practicarea cămătăriei. Mîntuitorul Însuşi îl numeşte pe mamona ca pe cineva care este în opoziţie ontologică, deplină, incompatibilă cu Dumnezeu. Mamona este zeul bogăţiei, al banului, al cămătăriei.
 
A sluji cuiva înseamnă a jertfi acelui cuiva. Slujind lui Dumnezeu, noi aducem lui Dumnezeu jertfa pocăinţei, căci altceva al nostru nu avem ce da. Rugăciunea cea de obşte, din biserică, aceasta şi este jertfa noastră. Dar în Biserică se face şi Jertfa Cea fără Sînge, Care constituie Taina Creştinătăţii, Inima ei, Jertfa euharistică, Mielul cel Care pururea se junghie. Slujirea se face, după cum am arătat, împreună cu toţi, în acelaşi ritm duhovnicesc, în acelaşi timp liturgic. Calendarul liturgic este instrumentul care asigură nu numai acelaşi ritm duhovnicesc, acelaşi timp liturgic de slujire, aceeaşi unitate de slujire a tuturor celor aflaţi în aceeaşi credinţă, în acelaşi Trup al lui Hristos: Un Domn, o credinţă, un Botez. Slujirea conformă cu calendarul liturgic generează timpul liturgic care uneşte temporalitatea trecătoare a acestei lumi cu veşnicia Împărăţiei Cerurilor, acel timp care face legătură între Biserica Luptătoare cu cea Biruitoare, unindu-le şi în aceeaşi slujire, în aceeaşi (supra)temporalitate liturgică.
 
Prin analogie cu calendarul convenţional, utilitatea acestuia este de a coordona în timp şi spaţiu diferite activităţi ale oamenilor. La fel şi calendarul liturgic coordonează în timp, dar şi în veşnicie, slujirea lui Dumnezeu Cel Unul – Sfînta Treime – a Bisericii Luptătoare alcătuită din creştinii aflaţi încă în această lume, cu slujirea celor din veşnicie, aflaţi în Biserica Biruitoare a celor deja sălăşluiţi în Rai, dar şi cu slujirea tuturor celor nouă cete îngereşti.
 
Ce face, în acest sens, calendarul mamonei? În grijile cele de fiecare zi, el face legătura dintre lucrător, dintre debitor şi bancă, dintre omul robit grijilor acestei lumi şi obligaţiilor financiare şi bănci, cu jertfa lui bănească adusă băncilor, mamonei. Este legătura de slujire dintre om şi mamona.
 
Dar ce face calendarul mamonei în Biserică? Legătura cu cine asigură el? Oare timpul mamonic este de aceeaşi natură ca şi timpul liturgic? Oare timpul mamonei este din acelaşi spaţiu duhovnicesc ca şi timpul liturgic? A pune între om şi Dumnezeu nu timpul liturgic, timpul sfinţit, ci timpul mamonic, timpul cămătăriei, al contabilizării obligaţiilor financiare este mai mult decît o sfidare. Omul, acceptînd calendarul mamonic pentru călăuzirea sa, el acceptă să i se contabilizeze obligaţiile financiare. Faţă de cine, în cazul slujirii în biserică? Faţă de Sfînta Treime care a blestemat cămătăria? Oare faţă de Sfînta Treime sau faţă de opusul ei, faţă de mamona, totuşi?
 
Subordonarea slujirii lui Dumnezeu calendarului mamonic este o spurcare a slujirii. Care este semnificaţia spurcării? A face, prin necurăţie, imposibilă folosirea obiectului spurcat conform destinaţiei lui. O căldare cu apă cristalină de izvor, dacă în ea se scapă o picătură de urină, ea nu mai poate fi folosită pentru băut, deşi nici la gust, nici la felul cum ea arată, nu s-a produs nici o schimbare sesizabilă de către simţurile trupeşti ale omului. O oală de noapte, oricît de bine ar fi ea curăţită, spălată, dezinfectată, nu mai poate fi nicicînd folosită pentru hrană. O fată spurcată prin viol nu mai este aceeaşi ca şi pînă la violare. În legislaţia creştinească a strămoşilor noştri violatorul era obligat să se căsătorească cu fata, dacă ea accepta, sau era decapitat. Şi aceasta pentru că fata nu mai putea să-şi refacă starea de pînă la viol, stare pe care să o ofere altuia.
 
Spurcarea anulează destinaţia obiectului. Timpul liturgic se spurcă prin calendarul mamonic. Mai este oare liturgic timpul la a cărui măsurare se foloseşte un calendar nu numai inadecvat ca unităţi de măsură, dar şi potrivnic ca utilitate duhovnicească? Ce ar zice un cineva care cere o cană de apă, iar lui i se propune cu toată solicitudinea o cană cu apă rece şi gustoasă, dar pînă a i se întinde celui ce a cerut, în văzul lui se scuipă în cană şi i se dă să bea? O va mai primi el să o bea?
 
Noţiunea de spurcare nu poate fi înţeleasă de oamenii cu gîndire şi simţire seculară, desacralizată, lipsită de simţul sfinţeniei. Pentru ei a murdări sau a jigni este aceeaşi cu a spurca, pe cînd a jigni este o acţiune vizibilă, exterioară care atentează la moralitate, la demnitate. Profanarea înseamnă a transforma ceva sacru în ceva profan, lumesc. Înseamnă a de-sacraliza, a dez-sfinţi. Spurcarea nu este nici murdărire-mînjire, nici jignire. Este un act duhovnicesc, metafizic. Bunăoară, păcatul îl spurcă pe om. Îl face impropriu pentru destinaţia sa – Împărăţia Cerurilor, Raiul. Prin pocăinţă omul se dez-spurcă, se curăţă, redobîndindu-şi, prin mila lui Dumnzeu, destinaţia. Spurcarea atentează la condiţia de om, la cea de mîntuire, la cea desfinţenie. Spurcarea dez-sfinţeşte. Oamenii care nu au simţul sfinţeniei nici nu pot înţelege ce este spurcarea. Omul secularizat nu poate fi spurcat. Ca şi animalul. El poate fi numai murdărit sau jignit.
 
Aruncarea la gunoi a calendarului liturgic, al Bisericii Biruitoare, şi înlocuirea acestuia cu calendarul cămătăresc, de slujire mamonei, este, în esenţă, ontologic, o vădită, făţişă spurcare a slujirii lui Dumnezeu, este o hulă adusă celor sfinte, este o respingere a Bisericii Biruitoare, este o acţiune prin care se urmăreşte subordonarea lui mamona a Bisericii, a recunoaşterii supremaţiei lui mamona în „biserică”. Să nu fie!
 
Cei care au admis această spurcare a slujirii lui Dumnezeu erau deja secularizaţi, fără simţul sfinţeniei, al sacrului. Ei nu mai simţeau ce este spurcarea, dez-sfinţirea. Ei deja slujeau lui mamona. Pentru ei timpul liturgic nu mai exista demult. Era o banală şi inutilă convenţionalitate. A-l acepta pe mamona ca acesta să-şi dicteze slujitorilor Bisericii orarul său de slujire înseamnă a fi străin de simţul evlaviei, al recunoştinţei faţă de Mîntuitorul pentru Jertfa lui, înseamnă a nu simţi şi a nu înţelege rostul slujirii omului lui Dumnezeu, înseamnă a nu înţelege ce este Trupul lui Hristos.
 
Odată cu supunerea slujirii „bisericeşti” lui mamona s-a schimbat şi atitudinea slujitorilor de frunte faţă de jertfa mamonică – banul. Au apărut şi preţurile, taxele pentru „trebuinţe”, „slujbe”. În loc de jertfa inimii („cît te lasă inima”), a apărut şi taxa (indicativă sau obligatorie). Urmează să apară şi impozitul. Căci nu sînt întîmplătoare iniţiativele activiştilor civici privind supunerea activităţilor lucrative „bisericeşti” impozitelor, introducerea „bisericii” în spaţiul fiscal-bancar. „Trebuinţele”, numite ierurgii, inclusiv „slujbele”, adică „Sfintele Taine”, sînt socotite deja ca activităţi lucrative, deci, pasibile de impozitare. Doar nu în zadar statul, ca reprezentant fidel şi neîndurat al băncilor, a atribuit tuturor bisericilor oficiale coduri fiscale, de pecete a lui mamona. Ca să se ştie cui slujesc şi, prin urmare, ale cui sînt. Ca şi robii din vechime care purtau pe ei pecetea stăpînului.
 
Acceptarea spre folosinţă în Biserică a calendarului nebisericesc, secular, mamonic, bun numai pentru contabilizarea obligaţiilor financiare, conduce inevitabil la mamonizarea relaţiilor în „biserică”, dintre clerici şi mireni, dintre preoţi şi ierarhi, dintre preoţi şi preoţi, dintre ierarhi şi ierarhi. Şi este firesc să fie aşa. Căci cine se conduce de calendarul mahomedan se comportă ca un mahomedan şi, prin urmare, este mahomedan. Cine se conduce de calendarul iudaic se comportă ca un iudeu şi, prin urmare,este iudeu. Cine se conduce de calendarul mamonic se comportă ca o slugă a lui mamona şi, prin urmare, este sluga lui mamona, nu a lui Dumnezeu.
 
+ + +
 
Mai există o dimensiune a impunerii calendarului bancar în slujirea bisericească. Sărbătorile bisericeşti marcate după calendarul european (mamonic, „îndreptat”, gregorian) preced întotdeauna, în timp, pe aceleaşi sărbători cinstite după calendarul creştin, în afară de unele dintre cele aflate în legătură cu data Paştelui. Una dintre cele mai importante sărbători cu dată nemişcătoare este Naşterea Domnului Iisus Hristos. În cadrul aceluiaşi crug anual, cei care se socot creştini, sărbătoresc de două ori aceeaşi sărbătoare – Naşterea Domnului. Unii o fac pe data de 12 decembrie a calendarului liturgic (ceea ce corespunde, deocamdată, zilei de 25 decembrie a calendarului civil), iar ceilalţi – pe data de 25 decembrie (ceea ce corespunde, deocamdată, cu ziua de 7 ianuarie a calendarului civil).
 
Astfel, un singur ciclu anual găzduieşte două naşteri ale Domnului. Domnul, chipurile, se naşte de două ori în decursul aceluiaşi an, fapt ce devalorizează această sărbătoare, o face doar formală, o transformă într-un ritual golit de conţinut. Dar nimic gol nu rămîne aşa: ceva, oricum, este pus să umple golul format. Să vedem pentru ce anume, mai exact, pentru cine anume s-a pregătit acest loc care, prezumtiv, mai este gol.
 
De ce nu se face paştele de două ori? Ştim că şi iudeii, cei de după răstignirea Mîntuitorului (căci toţi ceilalţi iudei ai Vechiului Testament L-au urmat pe Mesia Cel Întrupat, Răstignit şi Înviat, devenind, prin aceasta, creştini ortodocşi), au o sărbătoare numită la fel – paştele (Pesah în ebraică). Tocmai pentru a sublinia cu toată tăria incompatibilitatea sărbătoririi Paştelui ca Înviere a Domnului Iisus Hristos, Mesia Cel Adevărat, cu paştele (neo)iudaic, Biserica a stabilit sărbătorirea Paştelui categoric după sărbătoarea omonimă (dar cu un conţinut, sens şi rost opus) a (neo)iudeilor.
 
Această delimitare este atît de esenţială, încît regula stabilită pentru sărbătorirea Paştelui include următoarea cerinţă categorică: dacă prima duminică de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară nimereşte înainte sau în aceeaşi zi cu paştele iudaic, atunci sărbătorirea Paştelui să fie mutată tocmai în duminica de după următoarea lună plină. Nu în următoarea duminică, adică peste o săptămînă, nici peste două. Ci obligatoriu după următoarea lună plină.
 
Care este pricina unei delimitări atît de drastice? Delimitarea categorică se face tocmai pentru a-L delimita pe Mesia cel Adevărat, adică Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat la Ceruri, Cel a Cărui Înviere se sărbătoreşte la Paşte, de mesia cel fals, care este Antihristul aşteptat de toţi neortodocşii („Moşiah”, Matreya, Mahdi etc.) şi de o parte dintre cei care se cheamă ortodocşi.
 
Deci, Paştele nu se face de două ori tocmai pentru faptul că ar marca două evenimente distincte, chiar incompatibile, chiar opuse. Ar marca două persoane distincte, chiar incompatibile, chiar opuse ontologic. Dacă s-ar sărbători amîndouă aceste persoane, atunci sărbătorirea lui Mesia cel Adevărat s-ar devaloriza cu desăvîrşire, deplin, şi nu ar mai constitui o sărbătorire, ci o batjocorire, o spurcare, o apostazie.
 
Apare întrebarea: de ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au statornicit ca Paştele Mîntuitorului Adevărat să nu premeargă paştelui lui mesia (moşiah în ebraică) celui fals, al lui Antihrist? Doar atunci cînd precede la fel nu coincide, ca şi atunci cînd îl succede. Care este temeiul cerinţei privind anume non-precederea, nepremergerea?
Ştim din Scriptură că Antihristul, alias mesia cel mincinos, va veni înainte de cea de A doua venire întru Slavă a Mîntuitorului, Mesia cel Adevărat, Îi va premerge. Îi va premerge cu scopul de a se da pe sine drept Iisus Hristos pentru a-i amăgi pe cei mai mulţi, chiar şi pe unii dintre cei aleşi. Căci dacă ar fi cu putinţă să vină după Mesia Cel Adevărat, atunci el nu i-ar putea amăgi pe oameni, căci aceştia Îl vor fi cunoscut deja personal pe Mîntuitorul real. Astfel, Satan, cel care este stăpînul Antihristului, doreşte în toate să-l preceadă pe Mîntuitor, pe Dumnezeu, maimuţărind lucrarea de mîntuire. Vrea ca el să fie sărbătorit, cinstit, mai înainte de sărbătorile cele adevărate, adică de cele care Îl cinstesc pe Mîntuitorul cel Adevărat.
 
Acelaşi lucru ţine şi de celelalte sărbători domneşti – cele ce ţin de Persoana Mîntuitorului Dumnezeu. Cum să fie două Bunăvestiri în acelaşi an, înlăuntrul aceluiaşi crug anual? Sau două intrări în Biserică a aceleiaşi Maici a aceluiaşi Domn?
 
Un Domn, o credinţă, un Botez. Nu doi domni… Oare pe acelaşi domn îl sărbătoresc cei care se conduc de calendarul bisericesc, al Sfinţilor Părinţi, şi cei care se conduc de calendarul bancar, al slujitorilor mamonei? Sau sînt, totuşi, doi domni dar cu acelaşi nume de „Iisus Hristos”? Oare amîndoi domni sînt adevăraţi? Sau doar unul este cel Adevărat, iar celălalt este unul fals, care pe nedrept este cinstit ca Iisus Hristos, nefiind Hristos?
 
La început este sărbătorit domnul celor care se conduc de calendarul european, mamonic şi apoi este slăvit Domnul celor cu calendarul bisericesc, liturgic. Este foarte mare probabilitatea ca aceşti domni să fie foarte diferiţi, pînă la opus: unul este Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Celălalt ar fi mamona, mai exact, cel ce vrea să vină în locul lui Iisus Hristos, unimpostor care să-şi aroge în chip mincinos demnitatea de izbăvitor al lumii. Da, el e, Antihristul.
 
Oare din ce considerente Sfinţii Părinţi au aşezat cu străşnicie încă la cel dintîi Sobor a toată lumea sărbătorirea Paştilor creştinilor neapărat după paştele iudeilor? Oare nu din pricina că, la sfărşitul veacurilor, mai întîi va veni, dîndu-se drept Iisus Hristos un altcineva, în locul lui Iisus Hristos, Antihristul? Cel care este aşteptat de către iudeii răstignitori ai lui Mesia cel Adevărat drept „mesia” lor, Antihristul, fiul pierzării, cunoscut creştinilor de la începuturi. Şi după acesta va veni a doua oară, în slavă, Domnul cel Adevărat, cel Întrupat, Răstignit şi Înviat, să izbăvească lumea din robia lui Antihrist şi să pună capăt acestei lumi ce în cele rele zace.
 
+ + +
 
Întrebuinţarea calendarului nebisericesc în slujirea Bisericii dezorganizează această slujire prin încălcarea Tipicului slujbelor dumnezeieşti, desfiinţînd mai multe sărbători bisericeşti, adică anulînd slujbe dumnezeieşti. De asemenea, această inovaţie nelegiuită calcă peste canoanele bisericeşti care statornicesc patru posturi peste an, dar nu trei cum în anumiţi ani impune calendarul secular introdus în slujirea bisericească. Hotărîrea de a numi în mod artificial trei zile de post nu salvează situaţia, ci o înrăutăţeşte şi mai mult, deoarece aceste trei zile se pot face exclusiv pe seama zilelor săptămînii cu harţ (adică a săptăîmînii în care nu se admite postirea miercurea şi vinerea), ceea ce este o necinstire a Duhului Sfînt-Dumnezeu (căci pentru a Lui cinstire s-a făcut acea săptămînă cu harţ). Întrebuinţarea acestui calendar vădeşte şi o lipsă gravă de evlavie faţă de Dumnezeu, faţă de slujirea Lui, faţă de Predania Bisericii (căci Tipicul face parte din Predanie, iar Predania este, alături de Sfînta Scriptură izvorul credinţei noastre).
 
Biserica Ortodoxă a dat anatemei în trei rînduri (în 1583, în sec. 17 şi în 1848) pe toţi cei care îndrăznesc să schimbe rînduiala slujbelor, inclusiv să se lepede de calendarul bisericesc. Anatema nu are termen de prescripţie: este valabilă şi în veşnicie. Ea separă pe cei din Rai de cei din iad.
 
Introducerea calendarului mamonic în Biserică s-a făcut în toate cazurile cu violenţă, cu silă, în temeiul unei decizii de stat. Ba mai mult, prigoana creştinilor care nu vedeau nici un temei canonic să se lepede de Tipic, de calendarul bisericesc, se făcea cu participarea ierarhilor şi clericilor care acceptaseră această nelegiuire. Acest mod de stricare a rînduielilor bisericeşti a dat naştere la schisme: neputînd să-i înduplece pe creştini să se lepede de canoane, ierarhii modernişti au făcut schismă, întemeind propriile ierarhii în baza calendarului mamonic – ierarhiile neocalendaristice, neostiliste, „mamoniste”.
 
Toate aceste roade ale lepădării calendarului bisericesc al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, calendar după care ei au statornicit ca să se rînduiască toată slujirea către Hristos cel Adevărat, au fost generate de scăderile din dreapta credinţa şi din evlavia iniţiatorilor şi executanţilor acestei lepădări. Pentru aceste roade ale nelegiuirii nu pot fi găsite îndreptăţiri în nici o privinţă, oricare să fi fost intenţia şi lucrarea celor care au urzit şi care au înfăptuit toate aceste nelegiuiri. Încercarea de a le îndreptăţi, inclusiv în numele unei „iubiri” fără Hristos, fără Adevăr, împotriva lui Hristos, al unei „iubiri” de dragul unităţii întru mamona, transformă neocalendarismul în eres. Încercarea de a îndreptăţi călcarea canoanelor, cum ar fi cel care statorniceşte patru posturi peste an, este, după cum învaţă Sfîntul Teodor Studitul, eres.
 
Urmarea calendarului bisericesc nu este singurul criteriu pentru ca o comunitate să fie Biserică Ortodoxă. Principalul criteriu este dreapta credinţă, adică o credinţă neprihănită de eresuri, o slujire neştirbită de eresuri, o slujire continuatoare a slujirii Apostoleşti, căci Biserica lui Hristos este Una, este Sfîntă, este Sobornicească, este Apostolească. După cum Dumnezeu este Unul în Treime, aşa şi Biserica este Una, tot aşa este şi Domnul nostru Iisus Hristos – Unul din Sfînta Treime. Şi El o dată S-a născut. După cum o dată a înviat, dar pururea se junghie pentru păcatele noastre…
 
Păstrarea rînduielilor bisericeşti moştenite de la Părinţii bisericeşti este o cerinţă necesară, nu şi suficientă. Ce folos că unii se ţin de calendarul bisericesc, dar mărturisesc o credinţă seculară, ecumenistă, şi se împărtăşesc cu cei daţi anatemei de Biserică ?
 
+ + +
 
Slujirea lui Dumnezeu Celui Adevărat, Sfintei Treimi, este prin excelenţă jertfă şi Jertfă: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfînta Jertfă cu Pace a o aduce!” Iar omul nimic nu are al său, decît sufletul ca să aducă drept jertfă lui Dumnezeu: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate!” Iar sufletul I se poate aduce lui Dumnezeu doar prin pocăinţă: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi…” Altceva omul nu are al său, dar şi sufletul său, această viaţă îi este dăruită de Dumnezeu.
 
Slujirea întru Domnul se poate face şi se face împreună cu toţi laolaltă – cu cei deja în Ceruri şi cu cei care vor să ajungă acolo. Iar slujirea împreună (cuvîntul grecesc Lit-urghie înseamnă împreună-lucrare) se face după timpul liturgic, al slujirii împreună a Bisericii Luptătoare împreună şi sub îndrumarea Bisericii Biruitoare a Sfinţilor Părinţi care şi astăzi îi călăuzesc prin canoanele lor pe cei care se lasă călăuziţi.
 
Sursa: mdn.md

 


[1] Corespunde zilei de 7 ianuarie numai în perioada dintre anii 1900 şi 2100: în anul 2100 la calendarul apusean va mai fi adăugată o zi şi, astfel, diferenţa dintre calendarul ortodox şi cel european va fi deja nu de 13 zile, ci de 14 zile, după cum pînă în anul 1900 diferenţa a fost de 12 zile. Prin urmare, după anul 2100 zilei de 25 decembrie din calendarul ortodox îi va corespunde ziua de 8 ianuarie din calendarul european, dar nu 7 ianuarie cum este acum, după anul 1900.
  1. 6 Ianuarie 2014 la 15:51

    Draga Hristofor ,separarea aceasta intre sacru si profan la tot pasul este una patologica si denota inclinatii obscurantiste al miscarii din care faci parte.Am imresia ca alte lucruri mai importante decat calendare in biserica nu exista,perceptia timpului a ramas ultima provocare si lucru demn de atentia tuturor.Imi aduci aminte de fariseii care dadeau zeciuala din marar si chimen dar omiteau partea grea a secerisului(dreptatea,mila,credinciosia).Prin astfel de articole imi intaresc convingerile ca „ortodoxia” pe care o promovezi este un ghetou legalist si infiorator.

  2. ce mai conteaza
    7 Ianuarie 2014 la 15:15

    Ar fi fost un articol cu argumentatie ortodoxa 100% daca nu l-ar fi stricat 2 chestii:

    1. Ma mir sa vad pe acest blog propaganda serghianista, fiindca referirea la asa-zisul „congres panortodox” de la Moscova din 1948 ca si criteriu, asa ceva este.
    La acea adunatura apostata, care seamana izbitor cu celalalt congres, de la Constantinopol din 1923, n-au fost prezenti decat reprezentantii tarilor satelite ale URSS si din sfera de influenta a acestora (afara de URSS au fost Gruzia, Serbia, Romania, Bulgaria, Liban, Polonia, Albania, Cehoslovacia, Antiohia si Alexandria. Nu au fost prezenti Ierusalimul, Constantinopolul, Grecia, Ciprul, etc.), iar in actele acesteia s-a facut elogiu lui Stalin. Sorgintea acestei adunaturi este de aici http://youtube.com/watch?v=7TLtb5JN3Vc
    Nicodim Munteanu scria in memoriile lui despre un astfel de congres de la Moscova, ca atunci cand s-a intors in sala fiindca isi uitase bastonul, i-a gasit pe „episcopii” ce participasera, cu barbile date jos, fusesera false, lipite!
    La Moscova in ’48 minciuno-ierarhii eretici comunisti au calcat in picioare invatatura Bisericii Ortodoxe cu privire la Calendarul Patristic (nu „stilu’ vechi”, asa cum le place unor inculti sa zica).
    Este clar ca validitatea hotararilor acestei adunaturi talharesti comuniste de eretici si apostati de la Moscova din ’48 = 0. Acolo nu a avut cum sa fie prezent Duhul Sfant, ci duhul satanei. Dealtfel interesant ca numai patriarhia eretica de la Moscova si acolitii ei (de ex. organizatia obedientului kgbist Cantarean) mai fac referire la acest asa-zis „congres panortodox” de la Moscova din 1948, si nimeni altcineva. Spre exemplu asa-zisa biserica a Finlandei pastreaza pana azi pascalia ereticilor papistasi, dupa cum se tine in Finlanda. Pe aceleasi considerente, papistasii de la Ierusalim au hotarat acum 2 ani cu aprobarea papei sa tina pascalia „dupa stilul vechi”, fiindca asa tine toata lumea crestina la Ierusalim. Asta sigur ca nu i-a facut pe papistasii de la Ierusalim cu nimic mai ortodocsi, desi dupa unii, chiar din Romania, a tine „stilul vechi” este de ajuns ca sa fii ortodox (ca de aia e buna patriarhia Moscovei, ca tine stilu’ vechi, nu conteaza ca in ’48 au justificat „stilu’ nou”, nu conteaza ecumenismul sau ale erezii pt acesti idioti sau oligofreni). Cat despre cei care tin „stilul nou”, calendarul mamonic – asa cum bine ati zis, pe acestia nici macar nu-i intereseaza problema, sau cel mult Moscova ’48 poate fi inteleasa fals ca iesire a lor din schisma si intrare a „calendaristilor” in ea. Dar nu e decat o adunatura talhareaca in numele Bisericii, a unor antihristi identici cu cei de la Constantinopol din 1923.
    Este deci total gresit sa promovati asemenea chestii care servesc intereselor ereziei serghianismului si serghianistilor ecumenisti kgbisti si masoni, sau pseudo-ortodoxiei in general. Daca nu taiati din text, puteati macar sa puneti o nota explicativa dpdvd ortodox.

    2. Nu exista nicaieri in invatatura Bisericii (la Sfinti Parinti) distinctia intre „Biserica luptatoare, pe pamant” si „Biserica triumfatoare, in cer”. Asta e o alta inventie papistasa si inca o dovada a „ortodoxiei” patriarhiei moscovite si a acolitilor ei, carora le cad victime cei ce se adapa de la scolile otravite ale lor.

  3. Varlam Viorica
    7 Ianuarie 2014 la 16:27

    Foarte bun articolul si necesar multora pentru edificare.Ar fi bine sa fie citit de cat mai multa lume.

  4. 7 Ianuarie 2014 la 19:34

    mulţumesc pentru un comentariu de folos şi argumentat.
    Cred că schimbările de rigoare vor fi făcute, căci căutăm şi noi a reflecta adevărul istoric, nu propaganda şi viziunea ecumenistă asupra celor întîmplate. Cît priveşte punctul 2, ai putea să vii cu careva argumentări mai concrete?

  5. catalinfm
    13 Ianuarie 2014 la 0:02

    Articol bine argumentat si usor de inteles, daca este citit cu atentie! as dori sa raspund si dlui Burlacu Dumitru cu toate ca nu mi sa adresat mie: in principu aveti dreptate insa omiteti punctl de plecare care este ADEVARUL! jidovii stiau ADEVARUL, dar nu slujeau ADEVARULUI.
    astazi dupa atata timp, oamenii sunt plictisiti si din pacate incepe sa dea roade invatatura celor care au facut schimbarea cu sila, cu omoruri, cu batai ( stiati aceste lucruri? stiati ca au murit oameni atunci?), oamenii de astazi cunosc „adevarul” cel propovaduit de aceia!….de aceea este nevoie ca din nou, de cate ori va fi nevoie, sa plecam in viata de la origini, de la ADEVAR adica,…nu va impiedica nimeni sa faceti ceea ce spuneti, sa culegeti ca o albina ceea ce este bun in viata dar sa ataci pe cineva care aduce in fata ADEVARUL, asa cum a fost el , sa il acuzi, anuleaza tot gandul dvs cel bun,…. iertati-ma si felicitari inca odata pentru articol!

  6. Theodor
    7 Aprilie 2014 la 14:33

    Hristofor,
    Daca tu ai scris:
    „Oricît ar părea de straniu pentru profani, astronomii se folosesc pentru calculele lor pînă astăzi de calendarul iulian, deoarece el, spre deosebire de calendarul gregorian, nu are scăpări de zile în contabilizarea rotaţiilor Pămîntului în jurul axei sale şi în jurul Soarelui (sau a Soarelui în jurul Pămîntului) şi a Lunii în jurul lui.”

    insemna ca tu esti un neofit in ale credintei. De ce? Pentru ca pentru tine este indiferent daca Pamantul se roteste in jurul lui si in jurul Soarelui sau Soarele se roteste in jurul Pamantului. Intrucat aceasta este o chestiune vitala pentru calendarul liturgic pe care, din fericire, incerci sa il aperi (asta spre cinstea ta, desi iti trebuie arme mult mai puternice ca sa-l aperi cum trebuie), sa-ti intre bine la cap urmatorul fapt de importanta exceptionala:

    Soarele este cel care se roteste in jurul Pamantului si nu Pamantul in jurul Soarelui. Pamantul este corpul central din univers pe care Domnul nostru inca din prima clipa a creatiei l-a pus nemiscat in centrul universului. De atunci si pana acum, Pamantul se afla nemiscat in centrul universului si Soarele, Luna si stelele se invart in jurul lui asa cum poti vedea si tu daca ta uiti la cer cu ochii pe care ti i-a dat Dumnezeu.

    Nu-ti mai dau referinte patristice pentru ca Sfintii Parinti ai Bisericii credeau in unanimitate ca universul era geocentric si geostatic.

    Uite, asadar, cum si un primitiv cazut iti poate da sfatul cel mantuitor atunci cand tu, cel perfect ortodox si neinduplecat in acribia ta canonica, bajbai si nu stii precis ce sa crezi.

    cu drag,

    Theodor

  7. 7 Aprilie 2014 la 20:54

    Theodor, am preluat acest articol pt ca mi se pare foarte relevant si argumentat, in general. E accentuat destul de clar e preluat.

    Ce tine de ideea ta, iti multumesc pt precizare. Cred ca autorul are aceeasi parere, doar ca nu a afirmat categoric geocentrismul (punandu-l ca varianta), pt ca sa ca sa nu respinga majoritatea cititorilor chiar din „primul alineat”, ci sa-i faca sa citeasca pina la capat despre problema calendarului. In ceea ce priveste subiectul, ea nu afecteaza logica expunerii, dar inlaturarea variantei „oficiale” i-ar inlatura dintre cititori si pe neocalendaristi – care sint in majoritatea lor secularisti, adica pozitivisti, „stiintifico-pati”.

  8. Theodor
    8 Aprilie 2014 la 11:28

    Hristofor,
    Geocentrismul trebuie afirmat categoric pentru ca altfel batjocorim pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ar fi de tot rasul ca Facatorul cerului si al Pamantului sa se intrupeze undeva pe un fir de praf pierdut in univers. Tocmai intruparea Lui pe Pamant arata, ca argument forte de credinta, ca Pamantul e in centrul universului. E un eveniment central al devenirii creatiei Sale si nu putea avea loc decat in locul central din creatia Sa. Secularistii, pozitivistii si “stiintifico-patii” pe care vrei tu sa-i lamuresti, adica mai degraba sa-i pacalesti, facandu-te ca admiti ca crezi ca si ei pentru a-i aduce la credinta, nu vor face niciodata lucrul asta daca umbli cu ei cu alba neagra. Ei nu-l poarta pe Hristos cu ei, ci se lupta cu El. Daca omul incepe cu adevarat sa creda in Hristos, apoi fii convins ca Hristos ii va trimite harul de a cunoaste cat de mare e puterea Sa. Eu pana nu de mult eram ateu, de nici crucea nu stiam sa mi-o fac, dar cand am crezut in Hristos mi-am comparat credinta in El cu toate stiintele pe care le-am invatat la scoala si majoritatea au cazut.
    Te sfatuiesc sa renunti la a mai purta discutii cu argumente de stiinta cazuta atunci cand ai argumentul puternic de credinta, argument care pentru cei care au apucat-o pe calea Domnului si cred cu adevarat in El functioneaza mult, mult mai eficient. Numai daca pui la inceput argumentul de credinta fundamentat pe Domnul care este Adevarul, vei primi si har de la El sa explici si cu argumente logice imbatabile. Asadar, curaj, afirma-ti cu putere credinta si nu te mai ascunde dupa cuvinte, ca asta e singura cale de-a aduce roada.
    Si ca sa-ti arat cat de important in modelul mental pe care ni-l formam este a crede ca Pamantul se afla nemiscat in centrul universului iti voi aminti cuvintele unui eretic poate, dupa parerea ta. Cardinalul Bellarmino a spus atunci cand il ancheta pe Galilei urmatoarea fraza memorabila (redau aproximativ din memorie): „A crede ca Pamantul nu se afla in centrul universului este tot una cu a crede ca Domnul Iisus Hristos nu S-a nascut din Fecioara”.
    Theodor

  9. 11 Aprilie 2014 la 17:02

    In general, de acord cu ce-ai scris. Multumesc.
    Ii voi transmite autorului articolului ideile tale.

    Cu exceptia:
    1. „Ei nu-l poarta pe Hristos cu ei, ci se lupta cu El.” – eu nu sint atat de sigur, mai ales ca vorbesc nu de activistii anticrestini, ci de cei care au crescut fara de voie intr-un mediu para-stiintific.
    2. „iti voi aminti cuvintele unui eretic poate, dupa parerea ta.” – sint catolicii eretici, Theodore?

  10. Theodor
    14 Aprilie 2014 la 12:40

    2. Da. Erezia lor principala a romano catolicilor se cheama Filioque. L-am citat pe Bellarmino pentru ca, in ciuda apartenentei sale la romano-catolici, afirmatia respectiva e demna de luat in seama.

  1. 6 Ianuarie 2014 la 11:32

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: