DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi (II): „este absolut obligatoriu să te separi de episcopii eretici”

Continuarea primei părţi;

• Afirmaţia 2. Un sinod ecumenic trebuie să îi condamne pe cei care predică erezia pentru ca ortodocşii să fie îndreptăţiţi să se separe de comuniunea cu ereticii.

Răspuns: Nu este necesară o combatere directă a acestei afirmaţii din partea noastră, pentru că pr. Vasile îşi abandonează propriul argument atunci când recunoaşte mai târziu că condamnarea sinodului local este suficientă pentru despărţirea de eretici. Apoi merge şi mai departe, admiţând că în anumite situaţii comuniunea cu ereticii a fost ruptă înaintea condamnării sinodale de orice fel, şi că acest lucru este permis de către canonul 15 al sinodului I-II.  Şi totuşi, el limitează aceste admiteri pretinzând că ,,nici un sfânt canon al Sfinţilor Părinţi nu a impus adepţilor ortodocşi întreruperea comuniunii ecleziastice cu ereticii înainte de hotărârea sinodală.” Vom reveni în scurt timp la această afirmaţie.

Din cele de mai sus este limpede că, deşi nu se dă în lături de la a-i eticheta pe ortodocşi drept schismatici pentru că s-au separat de episcopii ecumenişti înainte ca aceştia să fi fost condamnaţi sinodal, pr. Vasile este destul de confuz cu privire la adevăratul criteriu care ar valida o astfel de ruptură. El recunoaște că în trecut ortodocşii s-au separat în mod drept de eretici în circumstanţe asemănătoare cu cele care se petrec astăzi. Neagă însă faptul că ortodocşii de astăzi ar putea proceda astfel.

Apoi, canonul 15 al sinodului I-II îi laudă pe cei care rup comuniunea cu ereticii. Este limpede de aici că aceşti oameni procedează aşa cum se cuvine, nu greşit; şi că este un păcat cumplit să îi acuzi pentru urmarea poruncilor explicite ale canoanelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Două dintre procedeele fundamentale de explicare folosite de Biserică sunt lauda şi ocara. Biserica îi laudă pe cei care îi conduc fiii spre Dumnezeu; ea îi ocărăşte pe cei care îi îndepărtează pe fiii ei de Dumnezeu. Încuviințarea dată de Biserică celor care se îngrădesc de episcopii eretici constituie o mărturie puternică pentru aceea că poziţia vechilor calendarişti este sprijinită pe Sfânta Tradiţie.

Este limpede chiar din lectura sumară a canonului că le este permis ortodocşilor să se separe de episcopii care predică erezia. De aici rezultă că în clipa în care episcopii susţin deschis erezia, ortodocşii sunt îndreptăţiţi în mod automat să rupă comuniunea cu ei. Și aici ajungem la problema centrală. Atitudinea Bisericii Ortodoxe este în realitate mult mai puternică: nu este doar vrednic de laudă, ci este absolut obligatoriu să te separi de episcopii eretici.

O lectură atentă demonstreză că exact acest lucru este cerut de canon, pentru că îi etichetează pe ierarhii care răspândesc erezia drept ,,pseudo(minciuno)-episcopi” şi ,,pseudo-învăţători”. Un astfel de limbaj poate însemna doar că exact aceşti episcopi sunt cei care au divizat (dezbinat) Biserica; adică, au căzut din Biserică. Pentru acest motiv ei nu mai sunt deloc episcopi, ci ,,pseudo-episcopi”: episcopi doar cu numele. Mai simplu, dacă ar fi fost adevăraţi episcopi ortodocşi, nu ar fi fost minciuno-episcopi. Faptul că canonul recurge la un limbaj atât de puternic le porunceşte ortodocşilor să se separe de ,,episcopii” eretici. Din motivul că, pentru a face parte din Biserică, cineva trebuie să se afle sub episcopi care sunt ei înşişi parte din Biserică.

Este catastrofal în plan duhovnicesc să rămâi în comuniune cu un episcop care nu împarte drept cuvântul adevărului. Episcopul îi învaţă şi îi conduce pe oameni la Hristos. Dacă el învaţă greşit, îi separă pe oameni de Hristos. El este icoana lui Hristos, şi este precum un episcop ortodox care învaţă în locul lui Hristos. A susţine rămânerea în comuniune cu un episcop eretic doar pentru că nu a fost condamnat de un sinod înseamnă a răsturna sau chiar a anula întreaga semnificaţie a ierarhiei în Biserică. Puritatea credinţei mirenilor nu poate îndrepta lipsa credinţei ortodoxe a episcopilor; ci mai degrabă, credinţa greşită a episcopilor o poluează pe cea a mirenilor. În practică, vedem acest lucru petrecându-se în bisericile ecumeniste, unde laicatul a fost atât de mult timp îmbibat de propaganda ecumenistă încât majoritatea mirenilor nu mai au nici vagă idee despre ce este adevărata învăţătură ortodoxă despre ce anume este Biserica. Însă chiar şi acolo unde procesul nu este atât de vădit şi de avansat, simplul fapt că laicatul îi recunoaşte pe aceşti pseudo-episcopi înseamnă în mod necesar şi că ei primesc în mod tacit şi consimt la credinţa greşită a episcopilor. În acest context, sfântul Ciprian scrie,

Găsim că într-o astfel de ticăloşie, nu numai cârmuitorii şi iniţiatorii, ci şi părtaşii sunt sortiţi aceleiaşi pedepse, dacă nu s-au separat de comuniunea cu cei netrebnici; după cum porunceşte Domnul prin Moise spunând: ,,Feriţi-vă de corturile acestor oameni netrebnici şi să nu vă atingeţi de tot ce e al lor, ca să nu pieriţi cu toate păcatele lor” (Numerii XVI, 15).  Iar Domnul a împlinit ceea ce i-a prevenit prin Moise, că oricine nu s-a despărţit de Core, Datan şi Abiron, au fost pedepsiţi neîntârziat pentru părtăşia lor necuviincioasă. Pildă prin care ni se arată şi se dovedeşte că toţi vor fi vinovaţi şi vrednici de pedeapsă, cei care cu îndrăzneală lipsită de evlavie se amestecă cu schismaticii împotriva clericilor şi a preoţilor… toţi sunt părtaşi împreună cu capii lor la pedeapsă, cei care s-au contaminat de ticăloşia lor. [20]

Dincolo de acestea, să luăm în considerare câteva dintre nenumăratele încurcături care se ivesc în cazul în care ar fi îngăduit dar nu şi obligatoriu să rupem comuniunea cu episcopii eretici. Vor exista două grupări, una lângă alta, dar nu în comuniune: una cârmuită de episcopii ortodocşi, cealaltă de episcopii eretici. Care dintre acestea este Biserica? Ori dacă amândouă constituie laolaltă Biserica, nu ar trebui ele să fie în comuniune? Însă ar mai fi atunci vrednic de laudă faptul că ortodocşii să fie în comuniune cu ereticii, în vreme ce noi am văzut deja cum îi laudă canoanele pe ortodocşii care rup comuniunea cu ereticii? Iarăşi, dacă episcopii eretici sunt într-adevăr încă ortodocşi din cauză că nu au fost condamnaţi sinodal, cum ar îndrăzni cineva, urmând pildei sfinţilor, să rupă comuniunea cu ei? Și cum ar putea o facţiune cârmuită de episcopii eretici pe faţă să fie Biserică, cea care, după cum învaţă Apostolul, este stâlpul şi temelia adevărului? [21]

Interesante şi însemnate pot fi aceste încurcături. Cu toate acestea, ele se pot dovedi în mare măsură neînsemnate în raport cu situaţia prezentă, de vreme ce ereziile în cauză au fost de fapt deja condamnate sinodal. Calendarul gregorian a fost anatemizat sinodal în 1583 şi de mai multe ori după aceea, în vreme ce ecumenismul a fost osândit de Biserica Rusă din Afara Graniţelor în 1983. În momentul de faţă oricine şi-ar putea închipui că anatemele rostite în trecut trebuie ,,reaşezate” de un sinod modern pentru a fi valide.[22] Dacă aceasta ar fi situaţia, ar trebui să susţinem că dacă cineva ar deveni astăzi monofizit sau romano-catolic, el ar rămâne mădular al Bisericii până când un sinod contemporan de episcopi ar reimpune asupra lui vechile anateme, ceea ce este ridicol. Asta ar însemna că adevărul are o dată de expirare şi că Biserica, pentru a se asigura că nu mai rămâne înlăuntrul ei nici un eretic, ar trebui să ţină un sinod ecumenic în fiecare an… sau poate chiar mai des. Adevărul este însă că o anatemă, o dată pronunţată, este valabilă pentru totdeauna împotriva tuturor celor care cad sub ea. Eficacitatea ei nu depinde de reactivarea ei de către un nou sinod de fiecare dată când un individ sau un grup adoptă erezia în cauză. Această idee este susţinută de documentele celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic care a afirmat solemn, ,,celor care au învăţat, învaţă sau vor învăţa că este o singură voinţă şi o singură lucrare în Iisus Hristos întrupat, anatema!” Cu alte cuvinte, nu doar ereticii în viaţă, ci şi toţi cei care la orice moment în viitor vor adopta erezia, sunt sub anatemă. Aceasta explică de ce Biserica menţine anatemele pronunţate în secolul 16 împotriva celor care primesc noul calendar ca fiind la fel de valabile şi obligatorii astăzi ca şi la vremea când s-au rostit; de aceea nou calendariştii contemporani trebuie consideraţi ca fiind sub incidenţa anatemelor deja existente care afirmă clar că oricine primeşte noul calendar este în afara Bisericii.

• Afirmaţia 3. Între momentul primei apariţii a ereziei şi condamnarea ei finală poate să se scurgă o perioadă de timp în decursul căreia Biserica se străduieşte să-i aducă pe episcopii îndărătnici înapoi la o mărturisire adevărată a credinţei.

Răspuns: se înţelege de la sine că stă chiar în firea lucrurilor ca să treacă timp între momentul apariţiei ereziei şi cel al condamnării acesteia. Evident că osândirea nu va precede născocirea ereziei. Pr. Vasile îşi trage cumva din acest fapt evident concluzia nefondată conform căreia este iresponsabil să rupi comuniunea cu episcopii eretici înainte ca ei să fie condamnaţi sinodal. A fost deja arătat care este modul de acţiune potrivit.

Apare o întrebare interesantă în acest moment: când anume ar trebui să aibă loc condamnarea sinodală? Pr.Vasile nu poate oferi un răspuns coerent la această întrebare. El poate doar să susţină că atât ruperea comuniunii cât şi condamnarea sinodală trebuie amânate pe cât e cu putinţă. Această afirmaţie (cu greu poate fi considerată argument) poate fi redusă cu uşurinţă la absurd prin următoarele deducţii: Este mai bine să fii în Biserică decât în afara Bisericii. Însă (conform pr.Vasile) un eretic rămâne în Biserică până când îl osândeşte un sinod. Astfel, Biserica ar trebui să se abţină întotdeauna de la a osândi pe episcopii eretici, ca să nu îi plaseze pe ei şi pe nevinovaţii lor adepţi în afara Bisericii. Pentru că, conform teologiei pr. Vasile, statutul ecleziastic al ereticilor depinde de cheful ortodocşilor – de faptul dacă ortodocşii aleg să condamne o anume erezie – şi nu de credinţa ereticilor înşişi. Întrucât pr.Vasile i-ar exclude pe eretici dintre mădularele Bisericii doar în baza condamnării lor de către un sinod mai degrabă decât din cauza mărturisirii lor de credinţă, un astfel de sinod ar putea teoretic nici să nu se convoace, dacă ortodocşii vor să o lungească la nesfârşit cu ,,iconomia” lor faţă de eretici. Toate acestea pentru că pr.Vasile stăruie asupra unei dihotomii închipuite între mărturisirea de credinţă ortodoxă şi apartenenţa la Biserică. [23]

Pr. Vasile înțelege prin această perioadă inevitabilă de tranziţie dinainte de ruperea comuniunii cu ereticii ca pe o practicare a iconomiei. Este într-adevăr o chibzuință și o iconomie justificată ca cineva să se rețină de la a se separa de episcopi până când nu constată clar că aceștia sunt eretici. Dar dacă, în acest context, iconomia este înțeleasă ca un imperativ de a menține unitatea cu orice preț, atunci se încalcă în mod fundamental conştiinţa de sine a Bisericii. Unitatea a fost aşezată înaintea adevărului; iar rânduiala teologică a fost inversată. Pentru că unitatea decurge din adevăr și nu adevărul din unitate, această din urmă idee fiind defapt speranţa ecumeniştilor. În acest punct, pr. Vasile se trezește pledând nu pentru o iconomie legitimă, ci pentru o exagerare periculoasă; chiar pentru o sub-specie a ereziei ecumenismului. Pentru că ecumenismul este tovărăşia spirituală cu cei care cred altfel decât noi. Prin urmare, cei care susţin că leapădă ecumenismul, dar rămân în comuniune cu ecumeniştii se încadrază ei înşişi în modul cel mai exact în definiţia ecumenismului!

Principalul motiv pentru întârzierea ruperii comuniunii cu erezia este acela de a acorda timp pentru evaluarea ereziei înseşi. Uneori nu este limpede dacă o erezie s-a înstăpânit definitiv printre cei care până de curând fuseseră membrii ai Bisericii. Înainte ca ortodocşii să rupă comuniunea cu ereticii, trebuie să se petreacă mai multe lucruri.

Întâi, ortodocşii află despre erezia care se predică. Cercetează dovezile ereziei, şi nu iau o hotărâre în baza unor aluzii răutăcioase. Deşi acest fapt este evident, este greu pentru un om modern să se gândească la încetineala călătoriilor şi la dificultatea comunicaţiilor din lumea antică şi medievală, când putea lua luni de zile, chiar ani pentru a ajunge dintr-un ţinut în altul, iar deseori informaţia era transmisă mai departe într-o formă trunchiată. Doar acest fapt explică multe dintre întârzierile din trecut în ruperea comuniunii.

Apoi, ortodocşii, atât clericii cât şi plinătatea credincioşilor, dar în special sfinţii, stabilesc dacă o adevărată erezie este răspândită, sau dacă se petrec doar nişte exagerări întâmplătoare. În plus, ei hotărăsc dacă erezia este predicată în mod deliberat, iar ereticii răspund prin lepădarea sau cel puţin neluarea în seamă a învăţăturii ortodoxe cu privire la subiectul în cauză.

Aceste etape arată că ruperea comuniunii cu ereticii este un proces, unul care ar putea dura ani de zile până să se încheie. Într-adevăr, o parte a Bisericii poate ajunge la o înţelegere a problemelor înaintea altei părţi, şi poate rupe prima comuniunea cu ereticii, astfel încât poate exista chiar o perioadă în care o biserică locală se află simultan în comuniune şi cu ereticii şi cu cei mai zeloşi, mai receptivi şi mai bine informaţi ortodocşi care au rupt deja comuniunea cu ereticii. Uneori chiar succesorul episcopului care a afirmat deschis o erezie se dezice de erezie, doar pentru a fi mai apoi restabilită de către succesorul acestuia, sau un episcop cinsteşte în mod public clerul care predică erezia, fără ca el să adopte nici o atitudine eretică clară, şi tot aşa, toate dând naştere la confuzie şi întârziind mai mult (sau grăbind, după caz) timpul necesar ortodocşilor pentru ruperea comuniunii cu ierarhia eretică. Procesul despărţirii poate fi adesea prelungit, şi poate pătrunde treptat în conştiinţa mai largă a Bisericii.  În mod evident, dacă accelerarea actuală a ritmului de viaţă în general şi a comunicaţiilor în special ar putea avea efect în sfera aceasta, ar grăbi viteza cu care Biserica recunoaşte erezia şi reacţionează la ea.

Cu toate acestea, pr. Vasile porneşte de la acest interval de timp în care Biserica ajunge să înţeleagă erezia care se predică, şi îl extrapolează făcând din el regula prin care credincioşilor care înţeleg pe deplin falsitatea ereziei în cauză, li se cere să rămână în comuniune cu ereticii. Aceasta este o denaturare, o interpretare necinstită şi înşelătoare a istoriei şi o transformare a sensului acţiunilor Sfinţilor Părinţi spre un înţeles exact opus celui intenţionat de ei.

• Afirmaţia 4. Nu este îngăduit să rupi comuniunea pe temeiul încălcării canoanelor (ca de exemplu rugăciunea împreună cu ereticii) şi nu în baza ereziei în sine.

Răspuns: Această afirmaţie poate fi adevărată sau nu, depinzând de circumstanţele precise (o discuţie care ar putea face ea însăşi subiectul unui tratat). Dar chiar dacă presupunem că afirmaţia este adevărată în cazul de faţă, acest fapt este oricum irevelant, pentru că noi am rupt comuniunea cu nou calendariştii şi cu ecumeniştii tocmai pentru că sunt eretici, şi nu doar din cauză că au încălcat în mod flagrant canoanele.

Cu toate acestea, trebuie băgat de seamă că sfintele canoane sunt scrise cu intenţii şi implicaţii diferite. Unele canoane se ocupă de moralitate, altele de administraţie, iar altele cu rânduiala bisericească cuvenită. Anumite canoane, totuşi, se referă la relaţia creştinilor cu ereticii sau cu păgânii: aceste canoane nu sunt doar reguli pentru rânduiala Bisericii, ci sunt punerea în aplicare a ecleziologiei şi înţelegerii de sine a Bisericii. A încălca astfel de canoane dovedeşte o lipsă de înţelegere sau chiar o negare a ecleziologiei ortodoxe. În special, Biserica ne interzice prin câteva canoane să ne rugăm în comun cu ereticii sau să le recunoaştem botezul. Aceste canoane traduc în viaţă conceptele învăţăturii patristice despre Biserică; adică aceea că Biserica este cu adevărat Trupul lui Hristos, şi că aşa cum Hristos este unul şi în El nu există nici o împărţire, tot astfel şi Biserica este una şi nu poate exista în ea nici o împărţire în părţi care se opun una alteia. Însă a te ruga cu ereticii şi a le recunoaşte tainele înseamnă a-i recunoaşte că sunt mădulare ale aceluiaşi Trup, pentru că unitatea creştină este lucrată în Taine şi se manifestă în slujire. Încălcarea canoanelor în cauză de către ecumenişti este dovada practică a ereziei lor, de vreme ce ipoteza de bază a ecumenismului este aceea că diferitele organisme eretice fac parte în mod real (deşi imperfect) din Biserică. Când un eretic pune în aplicare credinţa lui mincinoasă prin încălcarea canoanelor destinate să împiedice erezia lui, devine de două ori mai evident că este un eretic.

(VA URMA)

Note:

^[20] ANF vol. 5, p.400

^[21] Aici trebuie făcută o clarificare: dacă un episcop izolat predică erezia, oricine ar putea interpreta canonul 15 al Sinodului I-II ca îngăduindu-i să rupă comuniunea cu acel episcop; dar nu neapărat şi cu ceilalţi episcopi aflaţi în comuniune cu el până când acel episcop nu a fost cercetat canonic pentru erezia lui. Pr. Vasile pare să sugereze că vechi calendariştii au făcut o greşeală prin ruperea comuniunii cu sinoade întregi doar pentru că câţiva din membrii lor se aflau în eroare. Dar aceast lucru nu este adevărat, pentru că aşezăminte întregi ale patriarhiilor au îmbrăţişat erezia (după cum va demonstra acest articol). Nici un sinod al ecumeniştilor nu a condamnat vreodată un membru al său ierarh pentru propovăduirea ereziei îmbrăţişate în comun. Procesul standard al cercetării canonice pentru erezie funcţionează doar atunci când sinodul însuşi este ortodox. Că exact aceasta este situaţia, s-a vădit atunci când mitropolitul Augustin al Florinei, un nou calendarist conservator a depus o acuzaţie oficială de erezie împotriva mitropolitului Stelian al Australiei, din cauza ecumenismului extrem al acestuia din urmă. Patriarhia ecumenică a refuzat chiar să supună cercetării acest caz deşi au fost formulate acuzaţii repetate de-a lungul mai multor ani. Acesta pentru că, bineînţeles, patriarhia a încuviinţat ecumenismul mitropolitului Stelian. Atunci când un sinod întreg înbrăţişează erezia, oricine trebuie să rupă comuniunea cu întregul sinod.

[22] Aceasta nu este doar greșeala multora dintre partizanii ,,conservatori” ai Ortodoxiei Mondiale, ci și a mitropolitului Ciprian de Oropos şi Fili, întemeietorul unei mici partide de vechi calendariști. Ciprian învăța că ereticii, chiar dintre cei care cad sub anatemele mai timpurii, rămân în Biserică până sunt condamnaţi de un sinod ecumenic pan-ortodox ţinut de către episcopii aflaţi în viaţă, sinod la care participă ereticii înşişi; cu toate acestea, el îngăduia oricui să se separe de eretici înainte ca o asemenea condamnare să aibe loc.

[23] Oricine ar putea argumenta că defapt mulţi indivizi din Biserică au învăţat erezii şi totuşi nu a fost ruptă comuniunea cu ei; de exemplu, Origen sau Teodor de Mopsuestia. Însă ce este important aici este faptul că asemenea oameni au vorbit tocmai în calitate de indivizi, nu de sinoade, şi că Biserica în mare nu a fost contaminată de greşelile lor. Cu toate acestea, Origen (care era doar preot) a fost condamnat de către episcopul lui Dimitrie încă pe când se afla în viaţă, şi din nou, la cel de-al Cincilea Sinod Ecumenic. Erorile lui Teodor de Mopsuestia nu au ajuns la cunoştinta generală decât după moartea sa. Atunci când au fost cercetate îndeaproape concepţiile sale, al a fost de asemenea condamnat la Sinodul al cincilea. Unitatea mărturisirii de credinţă ortodoxă şi apartenenţa la biserică se referă la mărturisirea publică de credinţă în măsura în care a fost examinată de Biserică.

 

Sursa: Ortodoxia Necenzurată